MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII 

AL REPUBLICII MOLDOVA

IP Centrul de Excelență în Economie și Finanțe

Studiu individual nr. 1

La unitatea de curs: Dreptul afacerilor
Tema: ”Formele dreptului de proprietate”

   

A elaborat: Cumpanici Mădălina

Grupa: CON2002 G   
A verificat: Ilciuc Cătălina, 
dr. în șt. ec., grad did. superior

Chișinău,  2021
 CUPRINS:

Introducere......................................................................................................3
1. Evolutia proprietatii în RM..........................................................................4-5
2. Reglementarea juridică a proprietății publice.................................................6
3. Reglementarea juridică a proprietății private.................................................6-
7
4. Concluzii..........................................................................................................7
Bibliografie......................................................................................................7
 Mai întâi de toate, dreptul de prioritate este, conform Codului civil, dreptul unei persoane
de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate
de lege. În funcție de titular și caracteristici, proprietatea poate fi privată sau publică.
1. Posesia. Prin posesie, în vorbirea uzuală, se înțelege ,,deţinerea unui lucru” , ,,a avea stăpânire
un lucru” etc. Codul civil roman (art. 1846) defineşte posesia ca fiind ,,deţinerea unui lucru”
sau ,,folosirea unui drept”, de noi insine sau de altul in numele nostru. Posesia nu trebuie
confundata cu detenţia. Esenţial, pentru posesie, este existenta elementului intenţional -
,,animus”-; adică stăpânesc un anumit lucru pentru mine (sunt proprietarul acestuia), spre
deosebire de detenţie, numita si detenţie precara, unde lipseşte elementul intenţional, animus,
fiind prezent numai elementul corpus, adică deţinerea materiala a lucrului; de exemplu, deţin un
lucru proprietatea altuia, in numele acestuia, pentru ca aşa a dorit proprietarul cand mi-a lăsat
lucrul in păstrare ori mi l-a închiriat etc. Asadar, putem concluziona ca posesia este un mijloc
indispensabil fiecarui proprietar pentru a-si realiza scopul sau, adica utilizarea economica a
proprietatii sale. Orice proprietar trebuie sa aiba posibilitatea materiala de a se folosi de bunul
avut in proprietate, in caz contrar proprietatea ar ramane doar o simpla utopie.
2. Folosinţa - ,,jus utendi” si ,,jus fruendi” Folosinta reprezinta acea prerogativa in virtutea careia
proprietarul poate sa intrebuinteze bunul in interesul sau (,,jus utendi”) si poate sa culeaga
fructele acestuia (,,jus fruendi”), fie ca sunt naturale, industriale ori civile. In acest sens, art. 482
Cod civil prevede ca: ,,Proprietatea unui lucru mobil sau imobil de drept asupra tot ce produce
lucrul si asupra a tot ce uneşte ca accesoriu cu lucrul, intr-un mod natural sau artificial”.
3. Dispozitia - ,,Jus abutendi”. Reprezinta prerogativa proprietarului de a dispune liber de bunul
avut in proprietatea sa. In acest sens, proprietarul are libertatea de a hotari soarta acelui bun,
putand sa-l înstrăineze contra unui beneficiu mulţumitor sau gratuit, sa-l închirieze, sa-l lase
moştenire, sa-l abandoneze ori sa-l distrugă. Exercitarea acestui drept trebuie sa se desfasoare in
limitele determinate de lege, urmărind realizarea intereselor sale fara ca aceste acţiuni sa
prejudicieze alta persoana. Exercitarea abuziva a dreptului de proprietate atrage după sine
răspunderea juridica a titularului dreptului, vinovat de savarsirea abuzului respectiv.
Dreptul de proprietate este un drept absolut.
Caracterul absolut al dreptului de proprietate rezulta chiar de dispoziţia Codului civil, care
precizează acest lucru: ,,proprietarulunui lucru se bucura si dispune de acesta in mod exclusiv si
absolut”. Făcând parte din categoria drepturilor absolute, dreptul de proprietate conferă titularului
puteri nelimitate in privinţa folosirii economice a lucrului, precum in ceea ce priveşte soarta
juridica a acestuia. Puterea proprietarului asupra lucrului avut in proprietate se poate manifesta
prin doua modalitati:
a) prin acte materiale de folosinţa si de consumaţie, de exemplu, citesc cartea, locuiesc
apartamentul, mă deplasez cu automobilul.
b) prin acte juridice, cum ar fi: înstrăinez imobilul prin vânzare ori donaţie, închiriez
apartamentul, las prin testament bunurile din patrimoniul meu unor persoane etc. Caracterul
absolut al dreptului de proprietate trebuie interpretat astfel: titularul dreptului de proprietate
asupra unui lucru are posibilitatea de a trage toate foloasele, de a profita de utilitatile pe care
acesta le conferă si de a savarsi actele juridice care răspund intereselor proprietarului.
Evoluția proprietății în Republica Moldova
Dreptul de proprietate este acel drept real în virtutea căruia titularul dreptului, persoana fizică
sau juridică, este îndreptăţit să posede, să folosească şi să dispună de un lucru în mod exclusiv şi
absolut, prin putere proprie şi în interes propriu, însă în limitele determinate de lege.
În continuare vom vedea care este istoria apariţiei dreptului de proprietate în istoria dreptului
românesc.
Epoca statalităţii dacice.
Trecerea de la organizarea gentilică la organizarea statală a determinat esenţial raportul dintre
proprietatea comună şi cea privată în cadrul societăţii dacice. Predominantă încă de obştea
gentilică matriarhală, proprietatea comuna va pierde teren în fata celei private în epoca
patriarhatului dacic. Proprietatea privată exercitată, la început asupra bunurilor mobile necesare
traiului va include treptat şi bunuri immobile. Diferentierile de avere din cadrul obştii gentilice
dacice au concentrate o vastă proprietate funciară, de tipul latifundiilor romane, în mana
aristocraţiei dacice. În schimb, în obstea teritoriala dacica din epoca formarii statului, proprietatea
asupra terenurilor arabile a ramas asa cum demonstreaza versurile lui Horatiu, comunî. Terenul
arabil era împatit anual în loturi şi repartizat fie prin tragere la sorţi , fie prin decizia sfatului
obştii, unora dintre membrii comunitaţii. În schimb, recolta obţinută intra în proprietatea privată a
celor care cultivau loturile respective.
Dacia Romană
În Dacia Romană proprietatea era de trei feluri: provincială, quiriată si peregrină.
Faptul că pămantul Daciei era considerat proprietatea împaratului( praedia tributaria) consacra
doar o proprietate provincială pe seama cetaţenilor romani. Peregrinii puteau deţine şi ei o astfel
de proprietate în condiţiile în care li se acorda JUS COMMERCIUM. Spre deosebire de
proprietatea quiriată ce asigura titularului ei toate cele trei elemente ale prorietaţii
romane :”absolute” – folosinţa, culegerea fructelor şi dispoziţia , proprietatea provincială era
incompleta, rezervând doar posesia sau uzufructul. Cu toate acestea , în fapt, proprietarii
provinciali se manifestau asemenea unor proprietari quiritari. Ei puteau să dispună asupra
pamantului atât prin acte între vii cât şi prin acte pentru cauza de moarte. De asemenea,
proprietatea provincială era ocrotită printr-o actiune reală special construită dupa modelul acţiunii
în revendicare ce ocrotea proprietatea quiriată.
Proprietatea quiriată exista in provincie doar în condiţiile în care un anume teritoriu dobandea
just italicum iar titularii ei erau absolviţi de plata impozitului funciar.
În condiţiile în care nu deţineau jus commercium peregrinii se bucurau de proprietatea peregrină.
Considerată un dominium ce ţinea de dreptul ginţilor, proprietatea peregrinilor era dobandită, de
regula , prin acupaţiune şi tradiţiune. Ocrotirea proprietăţi peregrinului posesor în cazul în care a
fost dobandită de la un fals proprietar s-a realizat prin inermediul prescripţiei de lungă durată
(presciptio longi temporis) creată la sfarsitul secolului al doilea Aceasta permitea celui care
posedase neîntrerupt timp de zece ani între prezenţi si douazeci de ani între absenţi să respingă
acţiunea adevaratului proprietar. În cazul în care peregrinul nu mai era posesor, dreptul său de
proprietate era ocrotit printr-o acţiune în revendicare acordatî de magistrati cu ficţiunea că
peregrinul este cetătea roman.
Succesiunile au fost reglementate de dreptul roman pentru cetăteni si de cutumele dacice pentru
peregrinii daci. Deşi regulile succesiunii romane nu acordau peregrinilor dreptul de a fi instituiţi
ca moştenitori , soldaţii romani puteau, în mod excepţional, să-şi instituie ca moştenitori peregrini
sau latini. Dreptul seccesoral dac reglementa un testament oral asemănător cu testamentul cu “
limba de moarte” existent în dreptul românesc medieval.
Evul mediu românesc. Epoca obştiilor săteşti.
La baza vieții socio-economice şi juridice a obştii vicinale româneşti a stat stapânirea “ de-a
valma” a pamantului agricol, a apelor, păsunilor si a pădurilor, bogăţiilor subsolului, turmelor
Asupra acestei proprietaţi devalmaşe, membrii obşti aveau drept egal de folosinţă.
Stăpânirea privată se compunea în principal din bunuri mobile caroră li se adauga proprietatea
privată imobiliară asupra casei familiei şi terenului din jurul acesteia La începutul feudalismului,
fondul funciar agrar mai era împartit perioadic prin tragere la sorţi, în folosinţa membrilor obştii,
pentru ca mai apoi parţi din terenul agricol comun să fie delimitate şi repartizate în folosinţa
exculiva şi perpetua a familiilor obşti. Obştea păstra asupra acestuia, drept superior de
supraveghere şi control. Prin acesta se urmărea respectarea de către săteni a obligaţiei de a nu
înstrăina părţi ale moşiei satului unor persoane din afara obştii, punând astfel în pericol unitatea
acesteia In general acest drept de a supraveghere şi control s-a materializat prin impunerea unui
sistem de publicitate la înstrăinarea bunurilor aflate în stăpânirea personală ce marca debutul unui
drept de precumpărare şi răscumparare în cadrul obştii.
Stăpânirea privată a sătenilor putea spori, cu autorizaţia conducerii obştii, prin dobândirea unui
drept de folosinţă excusivă asupra unor parţi din proprietatea devalmasă ca urmare a amenajari şi
creşterii valorii lor prin munca proprie. Se puteau realiza astfel, defrişări ale padurii obşti cu
scopul de creare a noi terenuri agricole.
Delimitarea bunurilor aflate în stăpânirea personala fată de alte bunuri se făcea fie prin înscrierea
unor însemne familiale fie prin îngradirea acestora.
Dreptul succesoral asigură, în baza principiului egalitaţii, o împartire egală a moşiei familiei între
copii moştenitori. În ceea ce priveşte casa părintească şi terenul din jurul acesteia, rămâneau celui
mai mic fiu.
Evul mediu dezvoltat
Dreptul de proprietate în evul mediu românesc a dat expresie raporturilor dintre pricipalii actori
ai vieţi juridice, politice şi economice româneşti ai perioadei: domnul, boierii , clerul înalt ,
oraşenii şi ţaranii. De aceea, existenţa unei ierarhii a stărilor a avut la bază o strictă ierarhizare a
dreptului de proprietate. Limitat atât pe verticală cât şi la nivelul unor paliere sociale, dreptul de
proprietate medieval apare ca fărâmiţat în evidentă contradicţie cu dreptul absolut dre proprietate
quiritară al românilor.

Reglementarea juridică a proprietății publice

Dreptul de proprietate publică este dreptul real principal, inalienabil, insesizabil, imprescriptibil,
care conferă atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, care, prin natura sa sau
prin declarație a legii, este de uz sau de utilitate publică, atribute care pot fi exercitate în mod
absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a limitelor juridice . Titularul
dreptului de proprietatea publică poate fi statul sau o unitate administrativ-teritorială.
Bunurile de uz public sunt bunurile la a căror utilizare au acces toți membrii comunității,
indiferent de momentul sau durata acestei utilizări. Exemple de astfel de bunuri sunt: drumurile
naționale sau locale (în cadrul unor suprafețe mai mari de teren care sunt obiect al proprietății
private pot exista însă și drumuri private), bibliotecile publice naționale sau locale etc.
Bunurile de interes public sunt bunurile care, deși nu sunt accesibile uzului public, sunt afectate
funcționării serviciilor publice (clădiri ale ministerelor și altor instituții publice, echipamente și
instalații destinate apărării naționale etc.) sau sunt destinate să realizeze în mod direct un interes
național sau local (bogățiile subsolului, opere de artă etc.).
Bunurile care fac parte din domeniul public pot fie exploatate în următoarele modalități:

 drept de administrare;
 drept de concesiune;
 drept de folosință gratuită asupra bunurilor proprietate publică.
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică[modificare 
Dreptul de proprietate publică are următoarele caractere:

 este un drept inalienabil, în sensul că nu poate fi înstrăinat;

 este un drept insesizabil, neputând fi obiect al procedurilor de executare silită;
 este un drept imprescriptibil, în sensul că bunurile care fac obiect al proprietății publice nu
pot fi dobândite de terțe părți prin uzucapiune (prescripție achizitivă).

Reglementarea juridică a proprietății private

Dreptul de proprietate privată este definit ca dreptul real principal care conferă titularului său
atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra bunului apropriat în formă privată, atribute
care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a
limitelor juridice ]. Poate fi titular al dreptului de proprietate privată atât o persoană fizică, cât și o
persoană juridică, inclusiv statul. În cazul în care însă statul deține bunuri cu titluri de proprietate
privată, acestea sunt supuse aceluiași regim juridic ca bunurile aflate în proprietatea oricărei alte
persoane. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate private.
Dreptul de proprietate privată este un drept absolut, exclusiv și perpetuu. Dreptul de proprietate
este un drept absolut pentru că titularul său are libertatea oricărei acțiuni sau inacțiuni în legătură
cu bunul său. Caracterul exclusiv cuprinde două idei: monopolul titularului dreptului de
proprietate asupra bunului său și excluderea terților, inclusiv a autorităților publice, de la
exercitarea prerogativelor proprietății. În fine, dreptul de proprietate este perpetuu, în sensul că el
durează atâta vreme cât există și bunul care face obiectul dreptului; în plus, dreptul de proprietate
nu se stinge prin neuz și nu poate fi pierdut prin intervenția prescripției extinctive.
Limitele exercitării dreptului de proprietate pot fi materiale sau juridice. Limitele materiale, în
cazul bunurilor corporale, constau în limitele fizice ale bunului. În cazul terenurilor, de pildă,
proprietarul își poate exercita atributele dreptului său pe toată suprafața terenului, inclusiv
deasupra acestuia (până la limita inferioară a spațiului aerian, care este obiect al dreptului de
proprietate publică), și în subsol, cu mențiunile că, potrivit Constituției, bogățiile subsolului fac
obiectul exclusiv al proprietății publice și că subsolul poate fi utilizat pentru efectuarea de lucrări
de interes general, sub condiția însă a despăgubirii proprietarului.
Limitele juridice se stabilesc fie prin lege, fie de către o instanță judecătorească, fie de către
proprietar, printr-un act juridic încheiat de acesta. Ele sunt o modalitate de limitare a exercițiului
absolut al dreptului de proprietate într-un mod care să concilieze interesul particular al
proprietarului cu cel general sau cu interesele altor particulari.
Exemple de astfel de limitări juridice (care sunt de regulă prezentate sub forma dreptului de
servitute sunt: obligația de îngrădire a caselor, curților și grădinilor, obligația de a respecta o
distanță minimă față de proprietatea vecină în cazul realizării de plantații sau construcții, dreptul
de trecere pe proprietate vecină în cazul lipsei unui drum de acces la drumul public etc.
Alte limitări juridice aduse exercițiului dreptului de proprietate sunt reglementările care țin de
disciplina în construcții, regimul terenurilor forestiere și agricole, posibilitatea aplicării, în
anumite condiții a unor măsuri de rechiziție, expropriere sau confiscare a bunurilor etc.
Concluzie:
În concluzie pot spune că dintre toate drepturile pe care o persoana le poate avea asupra
unuilucru, cel mai complet este dreptul de proprietate pentru ca el oferătitularului sau exerciţiul
tuturor facultatilor, tuturor prerogativelor pe carelegea le cunoaşte. Proprietatea poate fi publică
sau privată. Cea publică este dreptul real principal, inalienabil, insesizabil, imprescriptibil, care
conferă atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, care, prin natura sa sau prin
declarație a legii, este de uz sau de utilitate publică, atribute care pot fi exercitate în mod absolut,
exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a limitelor juridice. Iar cea privată este
definit ca dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosință și
dispoziție asupra bunului apropriat în formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut,
exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a limitelor juridice.
Bibliografie:
1. Constituția RM MO nr. 1 din 12.0894;
2. Codul Civil al RM nr 1107, MO nr 467-479 din 01.03.19
3. Legea nr 459, cu privire la proprietate MO nr 3-6 din 30.06,91;