Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor – 1

CUPRINS

Preambul
Relativitatea pe înţelesul tuturor
GPS şi relativitate
Relativitatea clasică
Însumarea şi scăderea vitezelor în concepţia clasică despre relativitate
Un alt exemplu. Jocul de baseball într-un camion în mişcare rectilinie uniformă

Teoria relativităţii este legată indisolubil de Albert Einstein, creatorul acesteia şi cel mai faimos om de
ştiinţă al secolului al XX-lea. Dar care sunt ideile principale ale acestei teorii şi la ce folosesc ele? În acest
articol aflaţi cum funcţionează Sistemul Global de Poziţionare, GPS, şi în ce fel este acesta dependent de
predicţiile relativităţii.

PREAMBUL

Realizatorii mini-documentarului au ales să îmbrace ideile ştiinţifice prezentate într-o poveste ştiinţifico-
fantastică - intitulată "ÎN SENS INVERS" - despre călătoria accidentală în viitor a lui Kevin şi a Dianei, doi
oameni de ştiinţă pe care un savant misterios pe nume Chaucer încearcă să îi ajute să revină în prezent.Discuţiile
dintre ei sunt pe diverse teme ştiinţifice din zone precum teoria relativităţii (tema acestui film documentar), teoria
evoluţiei, genetica ori mecanica cuantică (domenii abordate în cadrul altor serii de scurte videoclipuri, deja
prezentate pe scientia.ro) şi, deşi episoadele acestei mini-serii, în număr de 6, pot fi urmărite şi înţelese
independent unele de altele, vă recomandăm să vedeţi toate părţile, în ordinea apariţiei lor, pentru a putea ţine
pasul cu evoluţia ideilor din fascinantul univers al lui Albert Einstein.Pentru mai buna înţelegere a unor concepte
şi idei prezentate în documentar, uneori am intervenit cu lămuriri suplimentare, care - credem noi - vor reprezenta
un adaos reuşit la povestea imaginată de realizatorii documentarului. Povestea originală rămâne însă nealterată
sub forma materialelor video.

RELATIVITATEA PE ÎNŢELESUL TUTUROR

Una dintre minunile tehnologiei moderne, Sistemul Global de Poziţionare (GPS – Global Positioning
System), îşi datorează uluitoarea precizie unei teorii stranii propuse de Albert Einstein la început de secol XX şi
cunoscută de sub numele de Teoria Relativităţii. În continuare vom face o scurtă descriere a modului de
funcţionare al sistemului GPS, tehnologie care probabil va face în curând parte din existenţa cotidiană a fiecăruia
dintre noi, dacă acest lucru nu s-a întâmplat deja; pentru buna funcţionare a acestei tehnologii trebuie înţelese şi
luate în calcul consecinţele teoriei relativităţii.

SISTEMUL GLOBAL DE POZIŢIONARE ŞI RELATIVITATEA

Relativitatea reprezintă o metodă prin care doi oameni se pun de acord asupra a ceea ce văd atunci când
unul dintre ei este în mişcare. Din moment ce noi toţi ne deplasăm cu regularitate, putem găsi o sumedenie de
exemple din viaţa cotidiană în care relativitatea devine foarte utilă, chiar dacă nu o denumim astfel în discuţiile
obişnuite.

1
 Dar să revenim la de Sistemul Global de Poziţionare. În mod poate surprinzător pentru unii, un dispozitiv
GPS poate indica poziţia cuiva, oriunde pe Terra, cu o precizie de doar câţiva metri. Deşi nu se găsesc (încă) în
dotarea fiecăruia dintre noi, aceste dispozitive există la bordul avioanelor comerciale de linie şi a multor
autovehiculele prevăzute cu sisteme de navigaţie cu hărţi digitale. După cum ştiţi, aceste dispozitive sunt deja
comercializate pe scară largă, astfel că oricine îşi poate achiziţiona unul la un preţ în jurul a 100 de dolari şi poate
şti oricând poziţia sa pe Terra cu o precizie de doar câţiva metri.

Tehnologia din spatele acestui veritabil număr de magie depinde în întregime de existenţa a două duzini
(24) de sateliţi, care orbitează la 12.000 de mile (20.000 de kilometri) deasupra Pământului şi, de asemenea,
depinde de puţină relativitate. Pe scurt, iată cum funcţionează sistemul.

Cei 24 de sateliţi se deplasează cu o viteză orbitală de 14.000 de km/h, având o perioadă de orbitare de
aproximativ 12 ore (nu sunt geostaţionari). Sunt astfel distribuiţi încât de pe orice punct al Terrei să fie vizibili
oricând măcar 4 dintre ei (şi maxim 12). Fiecare dintre sateliţi este dotat cu un ceas atomic care are o precizie
foarte bună, cu o eroare de sub 1 secundă la 1 milion de ani. Receptorul GPS primeşte un semnal de sincronizare
de la câţiva dintre aceşti sateliţi de mare înălţime (de obicei între 6 şi 12 sateliţi, dar 4 sunt teoretic suficienţi) şi,
folosind teoria relativităţii a lui Einstein, calculează distanţa la care se află faţă de fiecare dintre aceştia. Cu
ajutorul metodei triangulaţiei se poate calcula ulterior poziţia pe Terra a receptorului cu o precizie foarte bună,
eroarea fiind de doar 5-10 metri.

Conceptul este simplu, dar pentru o implementare de succes, semnalele de sincronizare trebuie să fie
extrem de precise, cu o marjă de eroare permisă de doar câteva miliardimi de secundă, astfel încât calculele de
distanţă să poată fi garantate cu o marjă de eroare de doar câţiva metri. Pentru a atinge acest nivel de exactitate,
semnalele de sincronizare (practic ora indicată de ceasurile atomice ale sateliţilor) trebuie cunoscute cu o precizie
de 20-30 de nanosecunde. Dar, deoarece sateliţii se deplasează încontinuu faţă de observatorii tereştri, efectele
prezise de teoria relativităţii nu pot fi neglijate pentru a atinge această precizie.

Cele două teorii reunite generic sub numele de Teoria Relativităţii, şi despre care veţi afla numeroase
detalii pe parcursul prezentei serii, relativitatea specială şi relativitatea generalizată, prezic amândouă diferenţe
între indicaţiile ceasurilor atomice de la bordul sateliţilor (aşa cum ar fi acestea văzute de pe Terra, de la nivelul
observatorului de la sol) şi cele ale observatorilor tereştri. De pildă, relativitatea specială presupune apariţia unui
efect de dilatare a timpului (despre care veţi putea citi în părţile următoare ale seriei) din cauza căruia ceasurile
sateliţilor vor rămâne în urmă zilnic cu 7 microsecunde faţă de cele terestre.

Mai mult, relativitatea generalizată ne spune, printre altele, că ceasurile mai apropiate de un obiect masiv
(cum e planeta Pământ), merg ceva mai încet (din perspectivă terestră) decât cele de la bordul sateliţilor. Aşa
încât, calculele care ţin cont de acest efect prezis de relativitatea generalizată indică faptul că ceasurile sateliţilor
o iau înainte faţă de cele de la sol cu 45 de microsecunde zilnic.

O altă prezicere a relativităţii generalizate este că timpul trebuie să pară că trece mai încet lângă un corp
masiv ca pământul. Aceasta deoarece există o relaţie între energia luminii şi frecvenţa sa (adică numărul de
unde de lumină pe secundă): cu cât este mai mare energia cu atât este frecvenţa mai mare.
Atunci când lumina se propagă în sus în câmpul gravitaţional ai pământului, ea pierde energie şi astfel frecvenţa
sa scade. (Aceasta înseamnă că timpul dintre un vârf al undei şi următorul creşte.) Pentru cineva aflat la înălţime
ar părea că tot ce se întâmplă jos necesită un timp mai lung. Această prezicere a fost testată în 1962, cu ajutorul
unei perechi de ceasuri foarte precise montate în vârful şi la baza unui turn de apă. S-a descoperit că ceasul de la
bază, care era mai aproape de pământ, mergea mai încet, în exactă concordanţă cu relativitatea generalizată.
Diferenţa de viteză a ceasurilor la diferite înălţimi deasupra pământului este acum de importanţă practică
considerabilă, o dată cu apariţia sistemelor de navigaţie foarte precise bazate pe semnale de la sateliţi. Dacă se
ignoră prezicerile relativităţii generalizate, poziţia calculată va fi greşită cu câţiva kilometri.
2
 Combinând aceste două efecte ale relativităţii ajungem la concluzia că ceasurile de la bordul sateliţilor
„câştigă” zilnic 38 de microsecunde faţă de cele de la sol (în realitate se manifestă şi alte efecte relativiste, dar ne
vom limita acum la prezentarea acestora două). Este o valoare enormă (38.000 de nanosecunde) în comparaţie cu
precizia de nanosecundă necesară bunei funcţionări a sistemului GPS. Dacă aceste efecte nu ar fi luate în calcul,
un raport de poziţie al unui dispozitiv GPS ar fi fals după doar 2 minute de la contactul iniţial cu sateliţii, şi, mai
mult, erorile globale de poziţionare s-ar acumula cu o rată de 10 kilometri în fiecare zi.Aşadar, având în vedere
mişcarea şi viteza semnalelor folosite, timpii şi distanţele trebuie măsurate cu grijă. Fără interpretarea dată de
Einstein relativităţii, precizia Sistemului Global de Poziţionare ar varia cu mai bine de 10 kilometri în fiecare zi.
Iar acum, convinşi fiind pe deplin de faptul că teoria relativităţii nu este nicidecum doar un construct matematic
complicat fără nicio consecinţă în vieţile noastre cotidiene, să începem călătoria noastră în fascinantul univers al
lui Albert Einstein.

RELATIVITATEA CLASICĂ

Bineînţeles că relativitatea, ca şi concept, nu s-a născut odată cu Einstein. Problema modului în care doi
oameni se pun de acord cu privire la observaţiile lor asupra lumii, dacă unul dintre ei este în mişcare, a fost
dezbătută de secole.

Să pătrundem în lumea relativităţii cu ajutorul unor exemple concrete din viaţa de zi cu zi...

Atunci când călătoriţi cu maşina cu viteză constantă pe o porţiune plană şi rectilinie de autostradă, nu
resimţiţi deloc senzaţia că vă aflaţi în mişcare. Acest lucru înseamnă că, de pildă, aţi putea citi cu uşurinţă o carte,
turna o băutură într-un pahar ori arunca în aer o monedă şi totul va părea ca şi când maşina s-ar afla pe loc. Acest
lucru se întâmplă deoarece RELATIV LA MAŞINĂ - dumneavoastră, cartea, băutura şi moneda nu vă mişcaţi.

De remarcat că toate acestea sunt valabile doar dacă maşina nu îşi modifică direcţia ori viteza de deplasare.
Dacă maşina îşi schimbă direcţia de deplasare ori accelerează, turnatul băuturii în pahar devine o adevărată
provocare. Însă mişcarea cu viteză constantă şi în linie dreaptă (cunoscută din fizica de liceu drept mişcarea
rectilinie uniformă) este resimţită precum repausul.

E suficient să ne gândim la mişcarea planetei Terra prin spaţiu pentru a conştientiza faptul că ceea ce noi
considerăm ca fiind în repaus la suprafaţa planetei, este în fapt mişcare într-un context diferit.
Din cauza mişcării de rotaţie a Pământului în jurul propriei axe, ne deplasăm cu viteza de circa 1600 de
kilometri pe oră.
Din cauza mişcării planetei noastre în jurul Soarelui, Terra ne poartă prin spaţiu cu o viteză de aproximativ
108,000 de kilometri pe oră.
Mai mult, datorită mişcării sistemului nostru solar în jurul centrului galaxiei Calea Lactee noi ne deplasăm cu
mai bine de 800.000 de kilometri pe oră.
Numai că nu este suficient să ne întrebăm cât de repede ne deplasăm, ci întrebarea completă ar suna cam aşa:
cât de repede ne deplasăm RELATIV la un alt lucru?

ÎNSUMAREA ŞI SCĂDEREA VITEZELOR ÎN CONCEPŢIA CLASICĂ DESPRE RELATIVITATE.

Să introducem o regulă simplă care permite unor observatori, doi la număr, să se pună de acord cu privire
la viteza de deplasare a unui obiect. Să începem exerciţiul nostru pe o bandă rulantă, un trotuar mobil dintr-un
aeroport. Banda se mişcă cu viteza constantă de 3 mile pe oră. Astfel că dacă Susan, una dintre eroinele filmului
de mai sus, stă pur şi simplu nemişcată pe trotuarul mobil, ea se va deplasa cu viteza de 3 mile pe oră relativ la
Sara (cealaltă protagonistă a micului nostru experiment video), care stă şi ea nemişcată, dar nu pe trotuar.

3
 Dacă Susan merge pe trotuar cu viteza de 3 mile pe oră, ea poate spune, în mod corect, că se deplasează
cu 3 mile pe oră, dar Sara o va vedea mişcându-se cu viteza de 6 mile pe oră. Iar dacă Susan se deplasează cu 3
mile pe oră în sens contrar benzii trotuarului, Susan va putea susţine în continuare că ea se deplasează cu 3 mile
pe oră, dar în acest moment Sara o va vedea în repaus (0 mile pe oră).

Astfel că prima noastră concluzie spune că doi observatori, pentru a se pune de acord cu privire la
măsurătorile de viteză efectuate, pot, pur şi simplu, să adune ori să scadă din rezultatele obţinute viteza relativă a
unuia faţă de celălalt, în cazuri similare celui de faţă. Această idee reprezintă temelia relativităţii clasice.

UN ALT EXEMPLU. JOCUL DE BASEBALL PE UN CAMION ÎN MIŞCARE RECTILINIE

UNIFORMĂ.

Iată un alt scenariu, unul care implică jocul de baseball. Să presupunem că un camion se deplasează pe un
drum drept cu viteza constantă de 50 de mile pe oră. În partea din spate se află un aruncător, un prinzător şi
antrenorul lor, dotat cu un aparat de măsură al vitezei mingii care funcţionează pe principiul radarului. Atâta
vreme cât camionul nu accelerează ori nu încetineşte şi nici nu întâlneşte obstacole de mari dimensiuni, cei trei
îşi pot desfăşura şedinţa de antrenament ca şi cum s-ar afla pe un teren de baseball. Când prinzătorul aruncă
mingea cu viteza de 100 de mile pe oră, radarul antrenorului va înregistra valoarea de 100 de mile pe oră. Într-
adevăr, mingea se deplasează cu viteza de 100 de mile pe oră RELATIV LA aruncător, prinzător, antrenor şi
camion.

Dar să presupunem că un spectator se află pe marginea drumului şi înregistrează viteza aceleiaşi mingi de
baseball. Ce viteză va măsura acest observator neimplicat în mişcarea camionului? Ei bine, mingea se află deja
în mişcare cu viteza de 50 de mile pe oră atunci când se găseşte în mâinile aruncătorului. Aşa că acest spectator
va măsura o viteză a aruncării de 150 de mile pe oră, viteza mingii relativ la camion plus viteza camionului relativ
la spectator.â

Link video: https://www.youtube.com/watch?time_continue=155&v=Bw9mb1BcY7s&feature=emb_logo

4
Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor – 2

CUPRINS
Un alt exemplu de relativitate clasică
Rezistă relativitatea clasică la viteze foarte mari?
J.C. MAXWELL şi teoria electromagnetismului
CRIZA de la sfârşit de secol XIX
Scurtă perspectivă istorică. Eterul. Experimentul MICHELSON-MORLEY. Experimentul lui
ALVÄGER.
Postulatul lui Einstein

Partea a doua a seriei dedicate teoriei relativităţii face o trecere în revistă a ideilor din fizică la momentul
revoluţiei iniţiate de Einstein. Astfel, veţi afla despre J.C.Maxwell şi teoria electromagnetismului, despre
experimentul Michelson-Morley şi semnificaţia acestuia, precum şi despre experimentul lui Alväger.

UN ALT EXEMPLU DE RELATIVITATE CLASICĂ

Să începem analiza pe tema relativităţii şi luminii folosind personajele şi povestea unui vechi show de
televiziune american: SkyKing. Imaginaţi-vă că zburaţi cu Sky King (eroul seriei de televiziune) în avionul
acestuia – Songbird - şi aveţi cu d-voastră o puşcă de calibru 22. Ştiţi că zburaţi cu viteza de 150 de mile pe oră
şi mai ştiţi, de asemeni, că atunci când trageţi cu puşca glontele părăseşte ţeava puştii cu viteza de numai 100 de
mile pe oră. Astfel că avionul zboară mai repede decât glonţul.

Ce se întâmplă oare în momentul în care îndreptaţi puşca în direcţia de deplasare a avionului şi apăsaţi
trăgaciul? Părăseşte glonţul vreodată ţeava puştii din moment ce zburaţi cu viteza de 150 de mile pe oră, iar
glonţul se deplasează cu doar 100 de mile pe oră? Răspunsul este evident pentru oricine este obişnuit cu
relativitatea clasică, cea care se aplică în viaţa de zi cu zi. Bineînţeles că glonţul va părăsi ţeava puştii: viteza
glonţului relativ la puşcă se adaugă la viteza avionului, astfel că glonţul "pleacă" cu viteza de 250 de mile pe oră
faţă de sol.

Puteţi judeca problema şi în felul următor: glonţul "merge" (faţă de sol) cu 150 de mile pe oră doar stând nemişcat
pe ţeava puştii, din moment ce el se mişcă împreună cu d-voastră, Sky King şi Songbird. Când descărcaţi arma,
glonţul este propulsat în exteriorul acesteia, spre înainte, cu un SUPLIMENT de viteză de 100 mph. Astfel că
glontele părăseşte ţeava puştii cu viteza de 250 de mile pe oră RELATIV la sol, respectiv 100 de mile pe oră
relativ la d-voastră, SkyKing şi Songbird!

Aceasta este relativitatea clasică: pur şi simplu se însumează vitezele.

În continuare, să facem un pas înainte, înlocuind puşca cu o lanternă. Vom avea nevoie de un scenariu
imaginar. Să presupunem că sunteţi împreună cu Snoopy (eroul unor benzi desenate) şi al său aparat imaginar de
zbor, numit „Sopwith Camel” (de fapt, casa câinelui său). Ştiţi cu certitudine faptul că, la sol, lumina lanternei d-
voastră călătoreşte cu viteza de 300,000 de kilometri pe secundă. În continuare, din noul aparat de zbor îndreptaţi
lanterna către înainte şi aprindeţi-o.

Va călători lumina cu 300,000 de kilometri pe secundă PLUS viteza "avionului" lui Snoopy? Oricine a
avut contact în liceu, prin intermediul unui film documentar ori într-o simplă discuţie cu vreun prieten pasionat
de fizică, cu teoria relativităţii, intuieşte că avem de-a face cu o întrebare capcană şi cunoaşte răspunsul (unul
negativ), fără însă, de cele mai multe ori, a-l şi înţelege.

5
REZISTĂ RELATIVITATEA CLASICĂ LA VITEZE FOARTE MARI ?

Exemplul cu însumarea vitezelor glonţului şi a avionului este poate cel mai reuşit mod de a explica
relativitatea clasică. Versiunea clasică a relativităţii - simpla însumare a vitezelor - a funcţionat perfect pentru
multe secole, pentru descrierea mişcării trăsurilor, vapoarelor, jocului de baseball şi camioanelor, ba chiar şi a
zborului avioanelor, rachetelor şi gloanţelor.

Numai că relativitatea clasică este doar o foarte bună aproximare a realităţii.

La viteze foarte, foarte mari, relativitatea clasică nu mai funcţionează. Dar acest lucru nu a devenit clar
decât când oamenii de ştiinţă au început să zboare (imaginar, asemenea lui Einstein) cu "Sopwith Camels" şi au
examinat natura celui mai rapid lucru cunoscut de om - lumina.

JAMES CLERK MAXWELL ŞI TEORIA ELECTROMAGNETISMULUI

La mijlocul secolului al XIX-lea, era deja cunoscut de multă vreme faptul că electricitatea putea fi folosită
pentru a crea un magnet, respectiv că magneţii puteau fi folosiţi pentru a genera electricitate. Iar omul care a
realizat prima fotografie color, James Clerk Maxwell, a unificat toate cunoştinţele care existau despre electricitate
şi magnetism sub forma a 4 ecuaţii splendide. Aceste ecuaţii descriu comportamentul unei unde electromagnetice
care călătoreşte prin vid cu exact viteza măsurată a luminii. În fapt, această undă este reprezentată de însăşi lumina.
Aşadar, potrivit lui Maxwell, lumina este o undă electromagnetică care se mişcă prin spaţiul cosmic cu viteza de
300,000 de kilometri pe secundă.

Numai că, privind problema din punct de vedere al relativităţii, se naşte, în mod absolut firesc, o întrebare
... relativ la ce este măsurată această viteză? Ecuaţiile lui Maxwell păreau a spune că lumina se deplasează cu
300,000 de kilometri pe secundă relativ la orice!

CRIZA DE LA SFÂRŞIT DE SECOL al XIX-lea

Aceasta era confuzia cu care se confruntau fizicienii la începutul secolului XX. Dacă Maxwell avea
dreptate, atunci lumina se deplasează întotdeauna cu viteza "c", de 300,000 de kilometri pe secundă. Dar dacă
relativitatea clasică este o teorie corectă, atunci nu există viteze absolute, iar viteza luminii ar trebui să depindă
de cel care face măsurătorile şi să ţină cont de mişcarea acestuia relativ la sursa de lumină.

Cum ar putea aceste idei să fie corecte simultan? Fie înţelegerea noastră a fenomenului mişcării, fie
teoriile despre electromagnetism şi lumină, erau în pericol. Însăşi bazele fundamentale ale fizicii se aflau în faţa
unei crize profunde. Un funcţionar de doar 26 de ani de la Biroul de Patente din oraşul elveţian Berna, pe nume
Albert Einstein avea să ofere o cale de a depăşi această criză.

SCURTĂ PERSPECTIVĂ ISTORICĂ. ETERUL. EXPERIMENTUL MICHELSON-MORLEY.

EXPERIMENTUL LUI ALVÄGER.
Pentru o şi mai bună înţelegere a cadrului istoric care precede revoluţia introdusă de Albert Einstein în
fizica modernă, să facem o scurtă trecere în revistă a ideilor majore din fizica finalului de secol XIX legate de
caracterul şi viteza luminii. În acea vreme era încă în discuţie subiectul naturii luminii, continuând dispute vechi
de secole între adepţii ideilor lui Isaac Newton, care susţineau că lumina ar un caracter corpuscular, respectiv
susţinătorii ultimelor teorii, şi anume electromagnetismul lui Maxwell despre care am pomenit anterior. Balanţa
înclinase în favoarea naturii ondulatorii a luminii, care era privită acum ca o formă de radiaţie electromagnetică
pe care ecuaţiile lui Maxwell o descriau ca fiind o undă formată din câmpuri magnetice şi electrice şi care are
viteza de 186,300 de mile pe secundă, aceeaşi valoare cu cea determinată experimental de Albert Michelson la
1879 (186,350 de mile pe secundă, cu o eroare de aprox. 30 de mile pe secundă).Prin analogie cu comportamentul
6
undelor sonore, care au nevoie de un mediu prin care să se propage, şi sub influenţa ideilor relativităţii clasice, se
considera că este nevoie de un mediu prin care să se propage lumina, relativ la care să fie raportată valoarea
vitezei acesteia obţinută pe cale experimentală şi aflată în acord şi cu valoarea teoretică prezisă de ecuaţiile lui
J.C. Maxwell. Numele dat acestui mediu în epocă era de eter luminifer sau pur şi simplu eter. Acest material
misterios, care era presupus a fi omniprezent, înconjurând totul şi pătrunzând prin oricare alt material, prezent şi
în spaţiul interstelar, era imaginat ca fiind foarte uşor şi foarte greu de comprimat pentru a permite luminii să
călătorească cu această viteză uluitoare. Toate aceste proprietăţi imaginare ale sale îl făceau extrem de greu
detectabil. Dar era acesta real sau doar un construct necesar pentru a susţine relativitatea clasică? Şi dacă era real,
cum să îl detectăm?

Acelaşi Albert Michelson imaginează un aranjament experimental folosind un instrument inventat tot de
el, interferometrul, cu ajutorul căruia s-ar fi putut detecta viteza eterului relativ la Pământ. Rezultatele, chiar şi
după perfecţionarea aranjamentului cu ajutorul lui Edward Morley, au fost complet neconcludente, iar singura
consecinţă acceptabilă din punct de vedere logic, dar pe care autorii experimentului cu greu au admis-o ca reală,
era inexistenţa eterului. Era astfel eliminată posibilitatea ca viteza luminii determinată experimental să fie una
relativă la acest mediu imaginar numit eter. O altă variantă luată în calcul la acea vreme a fost ca lumina să aibă
viteza cunoscută atunci pe baze experimentale relativ la sursă. Trebuie să scoatem din nou în evidenţă ideea că
relativitatea clasică era foarte adânc înrădăcinată în modul de a gândi al comunităţii ştiinţifice de atunci, de unde
şi nevoia acută de a raporta viteza măsurată a luminii la un sistem de referinţă. În epocă această teorie, care poartă
numele de "teoria emiţătorului" a fost respinsă pe baze greşite. Adevărata invalidare a acestei idei avea să vină
pe cale experimentală de abia în anul 1964, când o echipă condusă de Torsten Alväger, folosind dezagregarea
spontană a unor particule numite pioni, a demonstrat fără putinţă de tăgadă că lumina nu putea avea (din
perspectiva interpretării clasice a experimentului) o viteză fixă faţă de sursa sa.
Aceste particule neutre numite pioni se descompun în urma unor microexplozii în cadrul cărora emit lumină.
Accelerând pionii la viteze relativistice (s-a reuşit accelerarea lor la 185,000 de mile pe secundă), este posibilă
monitorizarea descompunerii acestora, deci şi detectarea luminii emise de ei (care devin emiţătorii pomeniţi de
teorie), la aceste viteze foarte mari. S-a constatat, aşa cum era de aşteptat din perspectivă modernă, că, în ciuda
"impulsului" oferit de emiţătorul aflat în mişcare cu o viteză impresionantă, viteza luminii emise are valoarea
normală, de 186,300 de mile pe secundă. Şi asta pentru observatorul uman. În sistemul de referinţă al pionului,
valoarea nu mai putea fi aceeaşi, dacă judecata s-ar fi făcut în secolul XIX...
Aşadar, în lumina celor afirmate mai sus, era nevoie de o nouă paradigmă, iar postulatul introdus în 1905 de
Einstein şi pe care vi-l vom prezenta în cele ce urmează, avea să reprezinte un model teoretic în acord cu toate
observaţiile experimentale existente pe atunci. Albert Einstein avea să mărturisească ulterior că la momentul
formulării relativităţii restrânse nu avusese cunoştinţă de experimentul Michelson-Morley. Mai precizăm şi faptul
că relativitatea specială nu rezultă ca o consecinţă logică a celor de mai sus. Vorbim în schimb de un
construct teoretic la baza căruia stă un postulat, o axiomă, construct care s-a dovedit a fi în acord cu
experimentele şi ideile trecute şi care a rezistat şi testelor experimentale care au urmat.

POSTULATUL LUI EINSTEIN

Einstein a acceptat ca şi corecte aceste două noţiuni aparent contradictorii (relativitatea şi

electromagnetismul) şi a modificat cursul ştiinţei. El a acceptat ideea de relativitate a mişcării, reformulând-o
după cum urmează: „Orice persoană aflată în mişcare cu viteză constantă va observa aceleaşi legi ale fizicii cu un
observator staţionar”. Şi, din moment ce viteza luminii este parte integrantă a acestor legi ale fizicii, Einstein a
postulat că toţi observatorii vor măsura aceeaşi valoare a vitezei luminii, indiferent de starea lor de mişcare ori
de repaus.
Numai că viteza este măsura variaţiei distanţei în timp. Iar pentru a se pune de acord cu privire la viteza
luminii, diverşii observatori trebuie să fie în dezacord în ceea ce priveşte distanţa şi timpul! Dacă trebuie să fim
de acord în ceea ce priveşte viteza luminii, se pare că va trebui să fim în dezacord în ceea ce priveşte componentele

7
vitezei, distanţa şi timpul. Ce a spus Einstein în această privinţă, şi anume despre fenomenele de dilatare a timpului
şi contracţie a lungimilor, veţi afla în episodul următor...

Link video: https://www.youtube.com/watch?time_continue=2&v=eVr09DyyDjI&feature=emb_logo

8
Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor - 3

CUPRINS
Ce este secunda-lumină?
Dilatarea timpului
Ce este un ceas?
Ceasuri în mişcare
Contracţia lungimii
Experimentul Hafele-Keating

În partea a treia a seriei dedicate teoriei relativităţii vorbim despre semnificaţia conceptului de an-
lumină, despre deformarea timpului şi a spaţiului, precum şi despre experimentul Hafele-Keating, care, folosind
curse comerciale şi cronometre foarte precise, demonstrează soliditatea teoriei relativităţii

CE ESTE SECUNDA-LUMINĂ ?

Probabil sunteţi familiarizaţi cu conceptul de "an-lumină", folosit îndeosebi în astronomie ori cosmologie.
Anul-lumină reprezintă distanţa pe care lumina o străbate într-un an - în jur de 6 trilioane de mile sau 9.46 de
trilioane de kilometri. Astfel că am putea afirma că VITEZA luminii este un an-lumină (o distanţă) pe an (o
unitate de măsură a timpului). La fel de simplu se poate spune că secunda-lumină este distanţa pe care lumina o
parcurge într-o secundă - în jur de 186,000 de mile (ori 300,000 de kilometri). Deci, altfel spus, viteza luminii
este o secundă-lumină (o distanţă) pe secundă (o unitate de măsură a timpului).

DILATAREA TIMPULUI

Puteţi vedea în cadrul filmului prezentat mai jos două nave spaţiale, una aflată în repaus, iar cealaltă în
mişcare. Scenariul ales pentru ilustrarea conceptelor de dilatare a timpului, respectiv de contracţie a lungimii, este
ca atunci când nava aflată în mişcare trece prin dreptul celei staţionare, ambele să îşi aprindă propriul laser.

Potrivit postulatelor lui Einstein, viteza luminii laserelor nu depinde de starea de mişcare/repaus a navelor.
Astfel că putem observa ambele raze călătorind una alături de cealaltă, cu aceeaşi viteză. Echipajul navei spaţiale
aflată în repaus observă cum raza laser emisă de nava lor călătoreşte 12 secunde-lumină în 12 secunde şi
raportează, în mod corect, faptul că lumina călătoreşte cu viteza de 1 secundă-lumină pe secundă!

Dar care este situaţia razei laser emise de nava spaţială aflată în mişcare? Parcurge aceasta doar 6 secunde-
lumină în 12 secunde şi, dacă da, va raporta echipajul său că lumina călătoreşte cu o viteză egală cu doar jumătate
din valoarea cunoscută? Nu, nu se va întâmpla aşa – dar de ce nu?

Potrivit lui Einstein, lumina călătoreşte ÎNTOTDEAUNA cu viteza de o secundă-lumină pe secundă,

indiferent de starea de mişcare/repaus ori de viteza de deplasare a persoanei care efectuează măsurătorile. Aşadar,
ce nu este în ordine în cazul de faţă? Cum rezolvăm problema ivită şi care sunt explicaţiile corecte?

O parte a răspunsului rezidă în faptul că ceasurile de pe nava spaţială aflată în mişcare încetinesc. Aşa
cum am afirmat la finele părţii a doua a prezentei serii, dacă trebuie să cădem de acord asupra valorii măsurate a
vitezei luminii, va trebui să fim în dezacord în ceea ce priveşte timpul cronometrat! Dacă ceasurile de la bordul
navei spaţiale aflate în mişcare ar "merge" doar la jumătatea vitezei celor aflate în repaus (deci ar ticăi într-un
ritm de două ori mai lent), problema noastră ar fi complet rezolvată. În acest caz, raza laser emisă de nava spaţială
în mişcare ar parcurge tot 6 secunde-lumină, fapt care, combinat cu încetinirea ceasurilor, ar dura doar 6 secunde.
Astfel că echipajul în mişcare ar raporta că lumina călătoreşte cu exact viteza de 1 secundă-lumină pe secundă.
9
 Dar, în realitate, se dovedeşte că ceasurile nu încetinesc deajuns de mult pentru ca acest fenomen să fie
suficient pentru a reprezenta răspunsul complet. În câteva clipe vom prezenta şi a doua parte a explicaţiei, oferind
o imagine completă şi corectă a fenomenului. Trebuie menţionat şi că cele de mai sus nu se referă EXCLUSIV la
ritmul de rotire a limbilor ceasurilor, care ar putea fi modificat prin intervenţii de ordin mecanic ori electronic
asupra unui ceas (în fapt, rotirea mai lentă a limbilor unui ceas aflat în mişcare, vizibilă astfel din perspectiva
observatorului uman aflat în repaus, este mai degrabă o modalitate metaforică de a prezenta fenomenul, şi asta
mai ales deoarece e imposibil, cel puţin deocamdată, de pus în practică un montaj experimental care să permită
vizualizarea limbilor unui ceas aflat în mişcare la viteze relativiste, de către un observator în repaus). Timpul
însuşi se scurge mai lent pentru cei aflaţi în mişcare! În ultimii 100 de ani au fost efectuate nenumărate
experimente care au dovedit, în afara oricărei îndoieli, că timpul însuşi este cel care trece mai încet. Dar de ce se
întâmplă acest lucru? pentru a oferi o explicaţie solidă, să înţelegem ceva mai bine conceptul de ceas...

CE ESTE UN CEAS?

Un "ceas" este reprezentat de orice dispozitiv care numără evenimente care au loc la intervale regulate de
timp. Evenimentul care pune în mişcare ceasul poate fi de diverse tipuri: balansarea unui pendul, ricoşeurile
repetate ale unei mingi, relaxarea şi contracţia unui arc sau chiar alternanţa curentului într-un circuit electric.
Orice eveniment repetitiv poate fi utilizat.

Să ne imaginăm că am putea construi un ceas care foloseşte o rază de lumină care se reflectă în mod
repetat între două oglinzi poziţionate una deasupra celeilalte. De fiecare dată când lumina atinge discul (oglinda)
de jos, ceasul avansează. Avantajul folosirii unui asemenea ceas este că putem fi siguri că orice observator care
îl priveşte va observa mecanismul de cronometrare - raza de lumină - mişcându-se cu aceeaşi viteză. Dacă două
asemenea ceasuri sunt în repaus, ne aşteptăm ca timpii indicaţi de ele să fie perfect identici.

CEASURI ÎN MIŞCARE

Dar ce se întâmplă atunci când unul dintre ceasuri este în mişcare? Vom remarca că, deşi ambele ceasuri
sunt identice, cel aflat în mişcare va ticăi mai lent decât cel aflat în repaus. Pentru a înţelege de ce se întâmplă
acest lucru, urmăriţi în film traseele celor două raze de lumină ale celor două ceasuri. Lumina ceasului aflat în
repaus parcurge o distanţă vertical, de sus în jos şi înapoi către în sus. Dar raza de lumină a ceasului aflat în
mişcare trebuie să străbată o distanţă mai mare, pe diagonală. Din moment ce ambele RAZE DE LUMINĂ
călătoresc cu viteza "c", iar raza de sus (cea corespunzătoare ceasului aflat în mişcare) parcurge o distanţă mai
lungă, observatorul staţionar observă ceasul aflat în mişcare mergând mai încet decât al său. Această încetinire a
ceasurilor aflate în mişcare poartă numele de DILATAREA TIMPULUI.

Trebuie subliniat că o persoană care se mişcă alături de ceasul aflat în mişcare nu remarcă nimic neobişnuit
în legătură cu trecerea timpului. De fapt nu remarcă nimic neobişnuit în legătură cu...nimic. Ceasul, dar şi trecerea
timpului, par să evolueze absolut normal. Potrivit unui asemenea observator, el este cel care se află în repaus, iar
celălalt se află în mişcare relativ la acesta. Potrivit lui, celălalt ceas ticăieşte mai încet. Curgerea timpului în
universul lui Einstein este complet relativă.

Şi acum să revenim la problema cu navele spaţiale şi razele laser pentru a dezvălui a doua parte a
explicaţiei prin care rezolvăm problema iniţială.

CONTRACŢIA LUNGIMII

În mod asemănător efectului pe care mişcarea îl are asupra curgerii timpului, se manifestă, de asemeni, şi
un efect relativist care implică distanţa. Orice obiect aflat în mişcare devine mai scurt pe direcţia sa de înaintare.
Acest efect poartă numele de CONTRACŢIE A LUNGIMII.
10
 Contracţia lungimii este a doua consecinţă necesară a postulatului lui Einstein care spune că viteza luminii
este aceeaşi pentru toţi observatorii. Ştim în prezent că, fără putinţă de tăgadă, atât contracţia lungimilor, cât şi
dilatarea timpului, sunt efecte reale. Acestea chiar se întâmplă în realitate! Luând în calcul împreună dilatarea
timpului şi contracţia lungimii, obţinem explicaţia finală pentru modul în care este posibil ca, pe baza postulatelor
lui Einstein, cele două nave spaţiale să măsoare aceeaşi viteză a luminii.

Pe măsură ce nava în mişcare trece pe lângă noi, observăm că ceasurile ei ticăiesc mai încet decât cele ale
navei aflate în repaus. Remarcăm şi că acea navă însăşi este mai scurtă, ori, mai corect spus din punctul
observatorului staţionar, contractată. După ce trec 12 secunde pe ceasul aflat în repaus, observăm că au trecut
doar 9 secunde conform celui aflat în mişcare (şi nu cele doar 6 secunde pe care le-am presupus în explicaţia de
mai devreme).

Dar, din cauza contracţiei lungimii, nava în mişcare, cât şi toate riglele aflate la bordul său sunt contractate
cu exact valoarea necesară pentru ca măsurătorile să ofere răspunsul corect! Potrivit echipajului aflat în mişcare,
raza de lumină parcurge 9 secunde-lumină în 9 secunde. Membrii acestui echipaj vor raporta acum că raza de
lumină va călători cu viteza - CORECTĂ - a luminii de 1 secundă-lumină pe secundă.

Dar oare chiar aşa stau lucrurile în realitate? Răspunsul este unul afirmativ şi lipsit de orice urmă de
îndoială. Mii de experimente au fost efectuate de când Einstein a formulat postulatele relativităţii speciale şi
fiecare dintre acestea au scos în evidenţă faptul că dilatarea timpului şi contracţia lungimii sunt efecte reale,
observabile, măsurabile. În 1971, patru ceasuri atomice cu cesiu au fost sincronizate şi montate la bordul unor
avioane comerciale care au înconjurat Terra de câte două ori, iar indicaţiile lor au fost ulterior comparate cu un
ceas folosit ca referinţă şi aflat în dotarea Observatorului Marinei S.U.A. Rezultatul a fost că ceasurile aflate în
mişcare au indicat timpi diferiţi de cel al referinţei staţionare cu exact valorile prezise de teoria relativităţii.

Experimentul Hafele-Keating

În octombrie 1971, patru ceasuri atomice cu cesiu au fost montate şi au zburat pe curse comerciale regulate,
înconjurând Terra de două ori, unul spre est şi celălalt spre vest, pentru a testa teoria relativităţii a lui Einstein
cu ceasuri macroscopice. Luând în considerare planul de zbor al fiecărei nave, teoria relativităţii prezicea că
ceasurile aflate în mişcare ar fi trebuit să piardă în comparaţie cu ceasul Observatorului Naval al S.U.A. 40+/-23
nanosecunde în cazul călătoriei spre est, respectiv să câştige 275+/-21 nanosecunde în cazul zborului spre vest.
Relativ la ceasurile Observatorului, ceasurile în mişcare au pierdut 59+/-10 nanosecunde pe parcursul zborului
spre est, respectiv au câştigat 273+/-7 nanosecunde în cazul zborului spre vest, cu erorile indicate reprezentând
deviaţiile standard. Aceste rezultate oferă o rezolvare experimentală lipsită de ambiguitate (aproape imposibil
de localizat, credem noi, printre cele disponibile în prezent în formă teoretică), cu o marjă de eroare de
aproximativ 10%, a faimosului paradox al gemenilor (care va fi prezentat pe scientia.ro în curând), folosind
ceasuri macroscopice.

Link video: https://www.youtube.com/watch?time_continue=1&v=DDf0f7ulvgg&feature=emb_logo

11
Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor – 4

CUPRINS
Spaţiul şi timpul în universul lui Albert Einstein
Implicaţiile relativităţii
E=mc2 şi echivalenţa masă-energie
Potenţiale surse de energie ale viitorului - heliul-3 de pe Lună.

Potrivit lui Einstein, totul călătoreşte în Univers prin spaţiu-timp cu viteza luminii, viteza maxim posibil
de atins. Dacă staţionaţi în spaţiu, "mergeţi" prin timp cu viteză maximă, iar dacă, asemenea luminii, aţi putea
călători prin spaţiu cu viteza "c", timpul dv ar sta în loc. Incomprehensibil? Explicaţia în articol (video inclus).

SPAŢIUL ŞI TIMPUL. CONTINUUMUL SPAŢIO-TEMPORAL

Vom încerca în cele ce urmează, pentru uşurinţa înţelegerii noţiunilor prezentate, o analogie între
deplasarea unei maşini în planul definit de direcţiile nord şi est şi deplasarea unui obiect prin cele patru
dimensiuni, cele trei ale spaţiului şi timpul.

În prima parte a episodului prezentat în acest articol puteţi vedea un grafic al unei maşini care circulă spre
est cu viteza sa maximă: 100 de mile pe oră. Spre nord nu avansează deloc - toată viteza sa este folosită pentru
înaintarea înspre est. Înaintează spre est câte 100 de mile în fiecare oră. Dacă schimbăm direcţia de deplasare a
maşinii spre nord-est, deşi maşina circulă în continuare cu viteza de 100 de mile pe oră (cea maxim disponibilă),
ea parcurge acum mai puţin de 100 de mile pe oră înspre est deoarece o parte din viteza sa este folosită pentru a
înainta şi pe direcţia nordului.

Spaţiu-timpul este un model matematic care combină cele trei dimensiuni ale spaţiului şi timpul într-un
continuum unic. De obicei, timpul joacă rolul celei de-a patra dimensiuni, oarecum diferită de cele trei dimensiuni
spaţiale. Prin combinarea spaţiului şi a timpului într-un construct matematic unic, fizicienii au simplificat
numeroase teorii, reuşind de asemeni să descrie într-un mod mai uniform funcţionarea universului la nivelul
macrocosmosului, dar şi la nivel cuantic. Deşi spaţiu-timpul poate fi privit ca o consecinţă directă a teoriei
relativităţii restrânse introduse de Einstein în 1905, un prim model matematic al continuumului spaţio-temporal a
fost propus explicit de către unul dintre profesorii lui Einstein, pe numele său Hermann Minkowski, care într-un
eseu publicat în 1908 şi care avea la bază lucrările lui Einstein, introducea conceptul de spaţiu Minkowski. Spaţiul
Minkowski este cea mai timpurie abordare a perechii spaţiu şi timp ca fiind două aspecte ale unui întreg unificator,
idee care reprezintă şi esenţa relativităţii speciale. Ideea de spaţiu Minkowski a condus şi la o interpretare mai
geometrică a relativităţii restrânse, abordare cu implicaţii importante şi în relativitatea generalizată.

În mod similar ne putem gândi şi la spaţiu şi timp.Totul în Univers călătoreşte prin spaţiu şi timp cu viteza
luminii - viteza MAXIMĂ posibilă. Să ne imaginăm că înlocuim estul şi nordul din exemplul anterior cu timpul
şi spaţiul (vom reprezenta cele 3 dimensiuni ale spaţiului ca fiind una dintre cele două axe ale planului pe care
desenăm graficul nostru, cea corespunzătoare nordului).

Dacă staţi pe loc în spaţiu (neavansând deci către direcţia nord), asta înseamnă că vă deplasaţi cu viteză
maximă prin timp (către ceea ce anterior era estul). Dar dacă începeţi să vă deplasaţi prin spaţiu (către nord),
viteza de deplasare prin timp scade deoarece o parte din această viteza a fost deviată pe axa spaţiului. Cu cât vă
deplasaţi mai repede pe axa spaţiului, cu atât scade avansul d-voastră pe cea a timpului. Dacă aţi putea călători
prin spaţiu, deci raportat la axa spaţiului (nord) cu viteza luminii, nu aţi avansa deloc pe axa timpului, deci timpul
"ar îngheţa" pentru d-voastră (aşa cum se întâmplă cu razele de lumină)! Iar dacă aţi putea călători mai repede
decât lumina, aţi putea călători înapoi în timp!
12
IMPLICAŢIILE RELATIVITĂŢII

Amintiţi-vă de faptul că diferiţii observatori trebuie să se pună mereu de acord cu privire la viteza
luminii, iar asta înseamnă că vor fi în dezacord cu privire la "componentele vitezei": timpul şi distanţa. Atât
timpul cât şi distanţa devin mai scurte pentru observatorii aflaţi în mişcare. Efectele contraintuitive ale
relativităţii - dilatarea timpului şi contracţia lungimii - depind în mod dramatic de viteza d-voastră de deplasare.
La vitezele cu care ne deplasăm în viaţa cotidiană aceste efecte trec pur şi simplu neobservate. Cele mai mari
viteze cu care s-au deplasat vreodată oamenii nu depăşesc câteva mile pe secundă, doar o mică, foarte mică
fracţiune din viteza cu care călătoreşte lumina-186,000 de mile pe secundă (ori 300,000 de km/s).
Dar în universul lui Albert Einstein, spaţiul şi timpul nu mai sunt absolute. Nu putem vorbi de un timp unic, la
care oricine din Univers să se poată raporta şi nici de distanţe prin spaţiu cu privire la care să se pună toată
lumea de acord. Spaţiul şi timpul, asemenea vitezelor în fizica clasică, capătă sens doar relativ la un anumit
observator.
Einstein a preferat să vorbească despre o singură entitate - spaţiu-timpul (adesea numit şi continuumul
spaţiu-timp) - în care evenimentele şi măsurătorile au loc. Un observator poate înregistra două evenimente ca
separate printr-o mare distanţă în spaţiu, dar petrecându-se în aproape acelaşi punct în timp (aproape simultan
din punctul său de vedere), în timp ce un alt observator vede aceleaşi două evenimente ca având loc în zone
vecine ale spaţiului, dar la momente de timp îndepărtate unul de altul. În timp ce separările în timp şi spaţiu
între cele două evenimente vor fi diferite în cele două cazuri, ecuaţiile lui Einstein permit celor doi observatori
să fie de acord cu privire la distanţa combinată prin spaţiu-timp.

E=mc2. ECHIVALENŢA MASĂ-ENERGIE

Nu doar ideile noastre referitoare la spaţiu şi timp au fost radical modificate de teoria relativităţii a lui
Einstein. Einstein a înţeles că trebuie să regândim întregul model teoretic existent despre energie. Dacă privim cu
atenţie la un proton aflat într-un accelerator de particule, este simplu pentru oamenii de ştiinţă să observe că doar
o parte din energia utilizată creşte în mod efectiv viteza particulei. Restul de energie introdusă în sistem creşte
masa particulei. Cu cât particula se deplasează mai repede, cu atât ea devine mai grea! Când călătoreşte cu aproape
viteza luminii, aproape toată energia folosită se regăseşte într-un surplus de masă al particulei. Acesta este şi
motivul pentru care o particulă cu masa nenulă nu poate atinge niciodată viteza luminii. Ea devine mai grea în loc
să se deplaseze mai repede!

Acest fapt este rezumat de cea mai faimoasă ecuaţie a lui Einstein, poate cea mai faimoasă ecuaţie din
întreaga istorie a ştiinţei: E = mc2. Dincolo de faptul că defineşte energia unui corp aflat în repaus, semnul egal
semnifică şi faptul că materia poate fi transformată în energie şi viceversa. Factorul de conversie - viteza luminii
la pătrat (c2) - reprezintă un număr enorm. Potrivit ecuaţiilor lui Einstein, o cantitate infimă de materie ar putea fi
convertită într-o cantitate enormă de energie, lucru reuşit de oameni în practică prin controlarea reacţiei de fisiune
nucleară, folosită în cazul bombelor atomice ori pentru producerea energiei în centralele nuclear-electrice. Dar
E=mc2 reprezintă mai mult decât bombele atomice. Înţelegerea faptului că masa poate fi convertită în energie a
făcut posibilă descifrarea mecanismului fuziunii nucleare, de producere a energiei la nivelul Soarelui şi altor stele,
încă un mister în vremea lui Einstein. A deschis şi drumul pentru explorarea misterioaselor tărâmuri din interiorul
atomilor şi descoperirea unor întregi familii de noi particule, toate create din energie pură cu ajutorul
unor puternice acceleratoare de particule.

La începutul secolului al XXI-lea, centralele atomoelectrice furnizează în jur de 20% din necesarul
energetic al SUA, convertind o mică parte din masa fiecărui atom de uraniu folosit în energie utilizabilă. Faţă de
ideile sale despre spaţiu şi timp, ecuaţia care exprimă echivalenţa dintre masă şi energie a lui Einstein a avut un
impact chiar mai profund asupra lumii noastre, dar şi asupra modului nostru de viaţă.

13
MINERITUL PE LUNĂ ŞI FUZIUNEA NUCLEARĂ CONTROLATĂ

Există voci din comunitatea ştiinţifică potrivit cărora până la jumătatea secolului al XXI-lea reactoare de
fuziune nucleară alimentate cu heliu-3 (un izotop al heliului similar tritiului) extras de pe Lună, unde este
disponibil din abundenţă, vor converti şi mai multă masă în energie (cu un randament superior celui atins în
reacţiile de fisiune nucleară), iar asta fără a da naştere unor deşeuri periculoase, fie acestea radioactive ori de altă
natură.

Link video: https://www.youtube.com/watch?time_continue=1&v=JWNAFG0u4ig&feature=emb_logo

14
Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor - 5

CUPRINS

Sisteme de referinţă inerţiale şi neinerţiale

Principiul echivalenţei
Spaţiu-timpul curb
Eclipsa din 1919. Prima confirmare experimentală a Relativităţii Generalizate

Newton a avut revelaţia că un măr care cade spre pământ se află sub influenţa unei forţe misterioase,
numite gravitaţie. Einstein vine însă cu o altă teorie: nu există o "forţă misterioasă" care să tragă mărul spre
pământ, ci prezenţa Pământului în spaţiu duce la curbarea spaţiu-timpului dimprejurul planetei (video inclus).

SISTEME DE REFERINŢĂ

Relativitatea se ocupă cu modul în care doi oameni se pun de acord cu privire la ceea ce văd când unul
dintre ei este în mişcare. Atunci când această mişcare se desfăşoară cu o viteză constantă şi în linie dreaptă
(mişcare rectilinie uniformă), spunem că cei doi observatori se află în sisteme de referinţă
"inerţiale". Relativitatea lui Einstein pentru sisteme de referinţă inerţiale poartă numele de Teoria Relativităţii
Restrânse (Relativitatea Specială ori Restrânsă). Această teorie postulează că orice persoană aflată în mişcare cu
viteză constantă va observa aceleaşi legi ale fizicii ca şi una aflată în repaus.

Ce se întâmplă însă în cazul sistemelor de referinţă aflate în mişcare accelerată ori care încetinesc sau care
îşi schimbă direcţia de deplasare? Oare principiile lui Einstein vor mai fi valabile şi în acest caz? Putem oare
spune că legile fizicii sunt aceleaşi pentru observatorii din sisteme de referinţă accelerate? Iar lumina va mai
călători oare cu viteză constantă şi în sistemele de referinţă neinerţiale?

PRINCIPIUL ECHIVALENŢEI

Să ne imaginăm pe cineva închis într-o incintă izolată undeva în spaţiul cosmic, la milioane de kilometri
de influenţa gravitaţională a oricărei planete. Persoana respectivă ar pluti prin încăpere fără niciun efort. Obiectele
aflate în repaus ar rămâne în repaus, iar obiectele aflate în mişcare ar pluti prin incinta respectivă în linie dreaptă
până ce s-ar lovi de un perete.

Însă în momentul în care motoarele unei rachete ataşate incintei ar începe să imprime ansamblului o
acceleraţie prin spaţiu (să spunem, de jos în sus, din perspectiva unei încăperi de pe Terra, cu podea şi tavan,
deşi în acea zonă a spaţiului noţiunile de sus şi jos şi-ar pierde sensul), eroul situaţiei imaginate de noi ar simţi
ceva destul de diferit. S-ar simţi împins de podeaua aflată în mişcare accelerată. Obiectele aflate în repaus ar
părea să cadă pe măsură ce podeaua ar accelera către în sus până la întâlnirea cu ele.

Dacă acceleraţia ar fi suficient de mare, persoana respectivă ar putea sta în picioare şi merge prin încăpere
ca şi cum s-ar afla pe Terra, supusă atracţiei gravitaţionale a Pământului. De fapt, Einstein susţinea că nu există
nicio modalitate prin care să sesizăm diferenţa între starea de repaus sub influenţa gravitaţiei, respectiv deplasarea
accelerată prin spaţiu. Din moment ce toţi observatorii trebuie să se pună de acord cu privire la legile fundamentale
ale fizicii, legile fizicii care descriu gravitaţia trebuie, într-un anume sens, să fie echivalente cu cele care descriu
acceleraţia prin spaţiul cosmic.

În plus, din moment ce mişcarea prin spaţiu modifică măsurătorile noastre asupra timpului şi asupra
distanţelor, la fel prezenţa unui câmp gravitaţional alterează spaţiul şi timpul. Acest tip de logică l-a condus pe
15
Einstein la concluzia că trebuie să abandoneze modelul vechi al gravitaţiei ca forţă invizibilă de atracţie între
obiecte. În loc, acesta avea să introducă noua perspectivă, în care gravitaţia este o distorsiune a spaţiu-timpului
însuşi.

SPAŢIU-TIMPUL CURB

Potrivit Relativităţii Generalizate, prezenţa materiei în anumite zone din Univers modifică geometria
spaţiului. Un mod în care putem vizualiza acest lucru este să ne imaginăm o minge de bowling plasată pe o plasă
elastică (în genul celor folosite pentru acrobaţii). Mingea de bowling deformează plasa, făcând ca obiectele de pe
suprafaţa acesteia să se mişte spre minge.

Un fenomen asemănător este responsabil, în viziunea lui Einstein, şi pentru apariţia forţei de atracţie
gravitaţională. Deşi valoarea acceleraţiei gravitaţionale a fost calculată încă din vremea lui Isaac Newton, până la
Einstein nu a existat o descriere clară a mecanismelor de funcţionare ale gravitaţiei. Adică: conform lui Newton,
am putea spune că un măr cade spre suprafaţa terestră deoarece anumite forţe invizibile de atracţie care se exercită
între măr şi planetă fac ca cele două obiecte să fie împinse unul spre celălalt. Dar care este cauza apariţiei acestei
forţe gravitaţionale? Cum se întâmplă, de fapt, această atracţie? Nimeni, până la Einstein, nu ştia să răspundă la
aceste întrebări. Iar acesta a renunţat complet la ideea unei forţe invizibile.

Nu există o "forţă misterioasă" care să tragă mărul spre Pământ. Mai degrabă prezenţa Pământului în
spaţiu duce la apariţia unei curburi a spaţiu-timpului dimprejurul planetei. Iar mărul nu face decât să urmeze cel
mai uşor de parcurs drum disponibil în mişcarea sa prin acest spaţiu curbat, cale ce îl poartă spre suprafaţa
planetei...

ECLIPSA

Dacă Einstein are dreptate, iar obiectele masive curbează într-adevăr spaţiul, atunci gravitaţia ar trebui să
afecteze mişcarea tuturor obiectelor prin spaţiu - incluzând aici şi lumina. Imaginaţi-vă că lumina de la o stea
depărtată călătoreşte prin apropierea Soarelui. Potrivit lui Isaac Newton, gravitaţia reprezintă o forţă de atracţie
între toate obiectele care posedă masă, iar din moment ce lumina nu are masă, lumina provenind de la steaua
îndepărtată nu ar fi nicicum afectată de gravitaţia Soarelui.

Dar, în accepţiunea lui Einstein, un obiect masiv, aşa cum este şi cazul Soarelui, curbează însuşi spaţiu-
timpul, astfel că lumina stelei depărtate, traversând acel spaţiu deformat din imediata vecinătate a Soarelui, ar
trebui să fie la rându-i curbată.

Cine are dreptate? Greu de spus, mai ales în 1915, când Einstein de-abia îşi publicase teoriile despre
gravitaţie, iar mulţi dintre oamenii de ştiinţă încă se raportau la teoriile lui Newton ca la o veritabilă dogmă.

Deviaţia traiectoriei luminii prezisă de ecuaţiile lui Einstein este extrem de mică şi, mai mult decât atât,
nu putem vedea lumina provenind de la stelele aflate înapoia Soarelui deoarece acesta este mult prea strălucitor.
Ar fi nevoie de observarea acelor stele pe timpul zilei. Din fericire, la doar 4 ani după ce Einstein publicase în
1915 Teoria Relativităţii Generalizate, a avut loc o eclipsă de soare observabilă de-a lungul Oceanului Atlantic,
din nordul Braziliei şi până pe coastele vestice ale Africii. În ambele locuri au fost organizate expediţii conduse
de astronomi de renume, echipaţi cu telescoape şi aparate de fotografiat pentru a surprinde pe peliculă stelele pe
măsură ce acestea devin vizibile în spatele Soarelui acoperit de Lună.

Dacă Einstein avea dreptate, poziţia aparentă a acestor stele la acel moment al zilei ar trebui să fie
modificată faţă de adevărata lor poziţie fotografiată cu luni în urmă, când Soarele se afla în altă parte pe bolta
cerească. Rezultatul? Astronomii au anunţat că predicţiile lui Einstein fuseseră confirmate (un film documentar
16
realizat de BBC şi intitulat sugestiv „Einstein and Eddington” prezintă povestea expediţiei conduse de sir Arthur
Stanley Eddington în insula Principe din vestul Africii).

Ulterior acestor confirmări experimentale relativitatea avea să fie acceptată cu rapiditate de către
comunitatea ştiinţifică internaţională şi nu avea să dureze prea mult până când Albert Einstein avea să devină o
celebritate internaţională, prima adevărată vedetă provenind din comunitatea ştiinţifică.

Link video: https://www.youtube.com/watch?time_continue=3&v=SOUGoIhiZWY&feature=emb_logo

17
Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor - 6

CUPRINS

Implicaţiile relativităţii generalizate

Ce sunt găurile negre ?
Singularitatea şi orizontul evenimentelor
Tipuri de găuri negre
Cum detectăm o gaură neagră
Probleme încă nerezolvate
Concluzie

IMPLICAŢIILE RELATIVITĂŢII GENERALIZATE

În anii de după confirmarea pe cale experimentală a teoriei relativităţii generalizate a lui Einstein (în timpul
eclipsei din 1919) alţi oameni de ştiinţă au început să deducă o serie de implicaţii şi urmări ale relativităţii
generalizate.

GĂURILE NEGRE

Se cunoaşte faptul că masa distorsionează spaţiul. Ştim şi că traiectoria luminii este afectată de gravitaţie.
Mai ştim că teoria relativităţii generalizate a lui Einstein prezice existenţa unuia dintre cele mai stranii obiecte
imaginate vreodată de fizicieni – găurile negre.

Dacă ar putea fi produsă o deformare suficient de mare în structura spaţiu-timpului prin plasarea unei
mase imense într-un volum suficient de mic, atunci continuumul spaţiu-timp ar fi atât de puternic curbat în acea
zonă încât nimic, nici măcar lumina, nu ar putea să-i scape. Şi din moment ce nimic nu poate călători mai rapid
decât lumina, orice ar pătrunde în acea regiune a spaţiu-timpului ar fi prins în interiorul acesteia până când diverse
efecte cuantice i-ar permite să scape.

Găurile negre pot fi de diverse dimensiuni şi pot avea diferite mase. Este necesar doar ca suficientă
materie (masă) să fie concentrată într-atât de mult încât să se atingă punctul în care aceasta să sufere un colaps
sub influenţa propriei gravitaţii.

Găurile negre stelare se formează atunci când stele de cel puţin 20 de ori mai masive decât Soarele îşi
epuizează combustibilul nuclear şi nu mai pot întreţine reacţiile care au loc în interiorul lor. Acestea se răcesc
rapid, suferă un colaps din cauza propriei gravitaţii, iar unda de şoc astfel generată duce la explozia învelişului
exterior al stelei în cadrul unui fenomen cosmic de proporţii colosale care poartă numele de "supernovă".

Numai că nucleul dens de mici dimensiuni al stelei poate rămâne compact datorită aceleiaşi forţe a
gravitaţiei. Şi pe măsură ce colapsul continuă sub influenţa greutăţii proprii, particulele atomice din acest nucleu
dens se zdrobesc unele de altele până când tot ceea ce mai rămâne este o gaură neagră.

SINGULARITATEA ŞI ORIZONTUL EVENIMENTELOR

În centrul său există ceea ce poartă numele de "singularitate", masa unei întregi stele concentrată într-un
punct al spaţiului. În jurul său este un înveliş invizibil cunoscut drept "orizontul evenimentelor". Este un punct

18
limită la nivel cosmic. Odată depăşită această graniţă, nimic, nici măcar lumina, nu mai poate scăpa gravitaţiei
găurii negre decât prin intermediul unor efecte şi procese cuantice.

TIPURI DE GĂURI NEGRE

Găurile negre super-masive pot îngloba de câteva miliarde de ori mai multă materie decât conţine Soarele.
Aceşti monştri cosmici există în centrul fiecărei galaxii de mari dimensiuni.

Găurile negre microscopice au mase minuscule şi în acest caz efectele mecanicii cuantice devin foarte
importante. Există teorii care afirmă că acest tip de găuri negre ar fi apărut la momentul Big Bang-ului şi ar fi
dispărut repede sub influenţa efectelor cuantice. Se crede că în momentul dispariţiei lor acestea ar emite brusc
rafale de particule de energii înalte, numai că asemenea evenimente nu au fost detectate, cel puţin până în 2008.

CUM DETECTĂM O GAURĂ NEAGRĂ ?

Ecuaţiile care preziceau existenţa găurilor negre erau considerate corecte, dar întrebarea care s-a născut
era dacă acestea chiar există în realitate. Există vreun proces în natură în urma căruia materia să fie comprimată
la densităţile extreme necesare creării unei găuri negre? Iar răspunsul a fost că DA, ar putea exista, iar locul
naşterii unui asemenea proces ar putea fi, cum am menţionat şi mai devreme, nucleul unor sori giganţi şi
muribunzi...

Nu este posibilă studierea şi observarea directă a fenomenelor de dincolo de orizontul evenimentelor unei
găuri negre. De altfel, despre un obiect care traversează această graniţă imaginară se poate spune că a părăsit
pentru totdeauna Universul nostru. Şi atunci, din moment ce nimic, nici măcar lumina, nu poate scăpa acţiunii
unei găuri negre, cum reuşesc astronomii să detecteze asemenea fenomene cosmice.

Localizarea unei găuri negre izolate în spaţiul cosmic este posibilă datorită observării traiectoriilor curbe
pe care lumina provenită de la stelele dinapoia sa le urmează. O şi mai bună şansă de a detecta o gaură neagră ar
exista dacă aceasta nu ar fi izolată într-o regiune a spaţiului cosmic, ci ar fi însoţită de o stea pereche care se
roteşte în jurul său. Acest tip de gaură neagră ar absorbi materie din steaua vecină, care ar orbita în jurul său, la o
distanţă sigură, în exteriorul orizontului de evenimente. Materia provenită din stea s-ar încălzi pe măsură ce ar fi
atrasă înspre gaura neagră, fiind astfel emise cantităţi imense de radiaţie de mare energie. Radiaţiile foarte intense
care provin din zone mici ale spaţiului sau de la stele care gravitează în jurul unor parteneri invizibili - iată care
sunt indiciile cu ajutorul cărora putem localiza o gaură neagră.

PROBLEME ÎNCĂ NEREZOLVATE

Se pare că oricum ar arăta o eventuală teorie unificatoare din fizică, Relativitatea va juca întotdeauna un
rol central în înţelegerea realităţii, a mediului înconjurător şi a Universului din care facem parte. Poate părea
surprinzător, dar astăzi - la mai bine de 100 de ani după publicarea de către Einstein a primelor sale lucrări pe
tema Relativităţii - există încă aspecte ale teoriilor sale care nu au fost verificate pe cale experimentală.

Unul se referă la ideea că producerea în spaţiu a unui eveniment violent de proporţii cosmice - precum
coliziunea a două găuri negre ori explozia unei supernove - ar avea ca efect apariţia unor unde care ar trebui să se
propage prin structura spaţiu-timpului. O asemenea "undă gravitaţională" ar produce efecte minuscule la nivelul
Pământului, dar oamenii de ştiinţă speră ca într-o bună zi să pună la punct experimente suficient de sofisticate, cu
aparatură foarte sensibilă, astfel încât să poată detecta micile distorsiuni ale spaţiului cauzate de aceste aşa-numite
"unde gravitaţionale".

19
 O altă predicţie a relativităţii generalizate care nu fusese testată până în secolul XXI are legătură cu efectele
obiectelor rotative asupra continuumului spaţio-temporal. Dacă un obiect masiv curbează spaţiul din vecinătatea
sa, unul care se învârteşte va face mai mult: va răsuci structura spaţiu-timpului. Acest lucru a fost confirmat recent
de observaţiile experimentale.Fenomenul despre care se face vorbire mai sus poartă numele de "frame-dragging"
şi se referă la efectul pe care corpurile aflate în mişcare de rotaţie îl au asupra spaţiu-timpului. Componenta de
rotaţie a acestui efect (există şi una liniară) a fost derivată pe baza ecuaţiilor relativităţii generalizate de către
fizicienii austrieci Josef Lense şi Hans Thirring, în anul 1918, din care cauză poartă şi numele de efect Lense-
Thirring. Cei doi austrieci au prezis că rotaţia unui obiect alterează continuumul spaţio-temporal, deviind astfel
un corp aflat în vecinătatea sa de pe poziţia prezisă de fizica newtoniană. Valoarea acestei deviaţii este minusculă
- în jur de 1 la câteva trilioane faţă de poziţia prezisă de fizica clasică, astfel că detectarea experimentală a acestui
efect necesită fie examinarea unui corp ceresc foarte masiv, fie construirea unor aparate de măsură extrem de
sensibile. Domeniul care se ocupă cu studierea efectelor generate de masele în mişcare asupra spaţiu-timpului
poartă numele de gravitomagnetism.

Deşi autorii materialului video afirmă că acest efect a fost confirmat experimental, niciunul dintre testele
efectuate nu se bucură de o acceptare pe scară largă, majoritatea născând controverse. Puteţi citi detalii despre
experimentele deja efectuate în acest domeniu, despre controversele existente, dar şi despre ce se pregăteşte în
viitor în acest domeniu, la această adresă (limba engleză).

CONCLUZIE

Într-adevăr, moştenirea lui Albert Einstein este una solidă, profundă şi răsunătoare, iar realizările sale îl
plasează, alături de Galileo Galilei şi Sir Isaac Newton, în galeria restrânsă a oamenilor de ştiinţă care au schimbat
profund şi radical modul în care înţelegem şi ne raportăm la Univers. Dar ideile ştiinţifice revoluţionare au nevoie
de timp pentru a pătrunde în conştiinţa publicului larg. Poate peste încă 100 de ani, oamenii vor considera
relativitatea spaţiului şi timpului la fel de normală cum ni se pare nouă astăzi rotaţia zilnică a Pământului în jurul
propriei axe. Poate că până atunci, călătoria între stele va deveni la fel de obişnuită cum este în prezent zborul cu
avionul. Albert Einstein a fost cu certitudine un om al tuturor timpurilor.

Link video: https://www.youtube.com/watch?v=nVPehpoyPHY&feature=emb_logo

20