c
  

 
  

 
`


   


`



Ô 
Ô 
Ô 
Istoria veche a ţiganilor rămâne în continuare o
adevărată Äterra incognita´, în ciuda numeroaselor
studii care au oferit ipoteze şi explicaţii dintre cele
mai diverse, dar şi dintre cele mai fanteziste.
Lingvistica rămâne cea care a reuşit să clarifice parte
dintre necunoscutele istoriei vechi a acestei etnii.
Studiile de filologie comparată, realizate la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, au arătat originea indiană a
limbii ţigăneşti, dar nici etnologia şi nici antropologia
n-au putut stabili cu o doză mai mare de certitudine
regiunea de provenienţă a ţiganilor europeni1. India,
un adevărat subcontinent, deţine şi astăzi numeroase
neamuri nomade, insuficient cercetate. Astfel, nu s-a
putut stabili locul de unde a început migraţia ţiganilor
spre Europa şi nici cauzele care au generat-o, această
chestiune rămând un teren al ipotezelor2.

Primii ‰igani în spa‰iul românesc

Migraţia ţiganilor spre Europa n-a fost una care să să
atragă atenţia, s-a desfăşurat într-o lungă perioadă de timp şi n-a fost una spectaculoasă; de aceea,
cronicele vremii şi alte urme documentare n-au oferit informaţii care să permită stabilirea perioadei şi a
culuoarului de trecere. Din nou, lingvistica, prin împrumuturile identificate în limba romani, oferă indicii
asupra traseului urmat de ţigani spre Europa. Menţionăm elementele persane şi armeneşti, dar şi cele
aparţinând limbii greceşti medievale sau a slavei vechi. Numele lor ± ţigani ± este derivat din termenul
greco-bizantin atthigainein (a nu atinge) şi confirmă şi el o îndelungată şedere în Imperiul Bizantin sau
Romeu (de unde ar proveni şi numele pe care şi l-au dat ei înşişi ± rom)3. Primele mărturii documentare
referitoare la ţiganii din Ţările Române datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi arată starea lor
socială de robi, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească. Ei aparţineau domnului, boierilor şi
mănăstirilor4. Ţiganii din Ţările Române au căpătat o importantă valoare economică, devenind o stare
socială aflată între boier şi ţăran, specializată în meşteşuguri de fierărie, lăcătuşerie, confecţionarea de
obiecte din lemn etc. Pentru a-i împiedica să fugă, boierii şi biserica i-au transformat în robi, iar fiecare
ţigan fără stăpân a devenit proprietate a statului5. În Transilvania medievală, ţara românească
intracarpatică, aflată sub dominaţie ungară şi apoi suzeranitate otomană şi habsburgică, ţiganii au
beneficiat de mai mare toleranţă, deşi s-au înregistrat o anumită formă de robie, care nu s-a desfiinţat
decât în 1848. Cei mai mulţi dintre ei au devenit servitori regali. Să remarcăm faptul că italianul
Giovanandrea Gromo, prezent în Transilvania anului 1564, afla pe ţigani folosiţi de secui în agricultură6.

Tagmele ‰igăne ti
Ţiganii din Ţările Române erau împărţiţi în mai multe categorii (numite tagme) în funcţie de anumite
criterii:
- ţiganii domneşti (ai statului) care se împărţeau în lăieşi, membri ai unei cete, fără o anumită ocupaţie,
care hoinăreau prin ţară; se pricepeau la prelucrarea metalelor, iar femeile mergeau din casă-n casă să
ghicească norocul şi să cerşească; mulţi dintre ei făceau obiecte din aramă, în special căldări şi de aceea
se numeau şi căldărari. Erau consideraţi ţiganii cei mai autentici, care şi-au păstrat caracteristicile
specifice etniei. Locuiau în căruţele lor cu coviltir, iar iarna îşi durau bordeie în păduri. Din rândul lor s-
au desprins ţiganii netoţi, cu o funestă reputaţie, care trăiau în păduri şi în gropile de gunoi ale satelor şi
ale oraşelor, periculoşi şi sălbatici. Ţigani domneşti erau şi lingurarii (confecţionau ustensile din lemn), de
asemenea, ursarii, care erau spoitori şi fierari şi se ocupau şi cu dresatul urşilor pe care îi puneau să joace
la bâlciuri, iarmaroace sau la intersecţia marilor drumuri comerciale, creşteau catâri şi făceau ciururi şi
alte obiecte mărunte din fier. O tagmă aparte o constituiau rudarii (aurarii), care se ocupau cu mineritul şi
cu spălatul aurului din râurile de munte, o adevărată aristocraţie ţigănească;
- ţiganii particulari, mănăstireşti sau boiereşti, erau în marea lor majoritate vătraşi, folosiţi în agricultură,
la creşterea animalelor, alte profesii casnice. Printre ţiganii particulari se aflau şi lăieşi, fierari şi
pieptănari, care hoinăreau prin ţară, dar care datorau un bir stăpânului şi pe moşia sa se adăposteau pe
timp de iarnă7.
Călătorii străini de la începutul veacului al XIX-lea se arătau impresionaţi de amestecul de pitoresc şi
barbarie, de exotismul lor, care plăcea acelei epoci. Remarcau starea robilor ţigani (vestigiu al unei lumi
trecute), care se apropia mai mult de cea vitelor, decât a oamenilor, fiind loviţi şi chiar omorâţi de către
stăpânii lor, vânduţi în târguri şi chiar despărţiţi de propria familie8.
Începutul secolului al XIX-lea nu schimbă prea mult statutul juridic al ţiganilor, aceeaşi stare de fapt,
aceleaşi mijloace de constrângere ca în secolele al XV-lea şi al XVI-lea9. O generaţie şcolită în Occident,
care avea ca punct de inspiraţie Franţa şi care a făcut revoluţia de la 1848 în Ţările Române, a fost
artizana dezrobirii ţiganilor. O rezistenţă puternică au întâmpinat din partea boierilor, mari proprietari de
moşii şi de sute de robi ţigani. Curentul aboliţionist iniţiat de marele om politic M. Kogălniceanu
deschide un proces care a început în 1837 şi care s-a încheiat în 1856 şi care a consfinţit emanciparea
tuturor categoriilor de ţigani10.

O treime din ţiganii Europei

În prima jumătate a secolului XIX-lea, n-au existat preocupări pentru o cerecetare sistematică a ţiganilor
şi nici un studiu care să urmărească voluţia lor demografică, dar din sursele documentare ale vremii
putem estima: la 1837, M. Kogălniceanu vedea un număr de 200 000 de ţigani în Moldova şi Ţara
Românească; A. Ubicini, un bun cunoscător al acestor teritorii aprecia în 1856 la 250 000 de suflete, iar
J.A. Vaillant considera că în Moldova erau 137 000 de suflete, iar în Ţara Românească ± 125 000 11. În
Ţara Românească, odată cu emanciparea, s-a realizat o statistică a ţiganilor în care sunt înregistrate 33
267 de familii, ceea ce ar fi însemnat un număr aproximativ de 166 335 de suflete, reprezentând 7% din
totalul populaţiei. În Moldova, nu s-a mai realizat o statistică care să-i menţioneze separat pe ţigani, dar s-
a apreciat că proporţia ţiganilor în rândul populaţiei ţării era tot de 7%, cca 100 000 de suflete. Se estima
că o treime din ţiganii Europei locuiau în Moldova şi Ţara Românească12.
Vătraşii (ţiganii ai boierilor şi mănăstirilor) şi-au uitat limba şi obiceiurile, se sedentarizaseră încă
dinainte de dezrobire. După dezrobire, aceştia s-au aşezat şi au intrat în rând cu ţăranii, iar după reforma
agrară din 1864, mulţi dintre ei au devenit mici proprietari agricoli pe moşiile statului, formând sate
formate în marea lor majoritate din ţigani. În 10-20 de ani de la dezrobire, nu era aşezare rurală care să nu
aibă una sau mai multe familii de ţigani. Ţiganii din sate, care nu s-au îndreptat spre plugărie, au
continuat să practice meşteşugurile tradiţionale, plăteau impozit (într-o societate rurală rudimentară din
punct de vedere al productivităţii îşi aflau locul, ei devenind meseriaşii satelor). Alţi ţigani s-au făcut
slugi, în general în alte sate decât cele în care plăteau birul. Autorităţile au dorit sedentarizarea ţiganilor
nomazi şi au reuşit doar într-o oarecare măsură. Unii ţigani nomazi şi-au continuat traiul itinerant, formal
erau statorniciţi în sate, dar nu posedau o bucată de pământ, doar păşunea pe timpul cât stăteau pe ea;
locuiau în corturi, iar iarna se adăposteau în bordeie la marginea pădurilor. Comunităţile mai mici, chiar şi
satele formate din robi mănăstireşti şi-au pierdut caracterul etnic. Această asimilare etnică şi lingvistică a
avut o mai mare putere în Moldova. Comunităţile ţigăneşti mari şi-au păstrat caracteristicile etnice. Mulţi
ţigani n-au acceptat sedentarizarea sau celelalte restricţii impuse de autorităţi şi au trecut graniţele,
continuând un proces de veacuri, acum nemaifiind legaţi de un stăpân care să-i caute şi să-i aducă înapoi.
Autorităţile, care impuseseră un regim destul de strict cu bilete de voie, au recurs la un mod de
neintervenţie asupra emigranţilor şi mulţi ţigani au trecut în Bucovina, Imperiul Rus, Transilvania,
Ungaria, Slovacia, Bulgaria, Serbia (erau numiţi ţigani româneşti ± vorbeau limba română)13.

ÄMigra‰ia´
În Europa Centrală şi de Vest au ajuns ţigani diferiţi de cei care au sosit acolo în Evul Mediu. Se numeau
ei înşişi Rom, iar dialectele lor erau influenţate de limba română. (dintre ei amintim pe căldărari, lovari,
ciurari). De asemenea, au ajuns şi alţi ţigani care mai vorbeau doar limba română: rudarii, ursarii, băieşii
sau aurarii. Această migraţie a covârşit pe ţiganii băştinaşi14. Ţigani din spaţiul românesc au ajuns şi în
SUA odată cu marele val al imigraţiei din estul Europei şi stratul de ţigani din perioada colonială a fost
covârşit. Renumitul ţiganolog Angus Fraser crede că ţiganii din Occident au venit din spaţiul românesc,
nu neapărat din Moldova şi Ţara Românească după emancipare (teritorii din Peninsula Balcanică, Serbia,
Ungaria, Imperiul rus etc., în care locuiau vorbitori de limba română)15. S-a considerat că o nouă
migraţie a ţiganilor s-a desfăşurat la sfârşitul seolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. În
vestul Europei şi în America au apărut ţiganii care foloseau limbi cu influenţe lingvistice româneşti (au
fost denumiţi ţigani cu dialecte Vlax şi dintre ei s-au remarcat lovarii, căldăraşii şi ciurarii). Marea
majoritate a ţiganilor din Europa vestică, din America şi Australia vorbesc dialecte Vlax16. Considerăm
că emanciparea ţiganilor din Moldova şi Ţara Românească la jumătatea secolului al XIX-lea a avut un rol
important în această a doua mare migraţie europeană a ţiganilor. Mulţi dintre ţiganii eliberaţi n-au
acceptat sedentarizarea şi noile restricţii impuse de autorităţi şi estimările privind populaţia ţigănească
confirmă acest fapt, iar documentele de arhivă arată numeroasele de treceri ale graniţei, mai ales spre
Transilvania.
Dacă la sfârşitul procesului de emancipare, în 1856, erau recenzaţi cca 250 000 de ţigani, în 1876, sunt
înregistraţi 200 000, acest fapt datorându-se, atât asimilării etnice, cât şi emigrărilor. Ţiganii reprezentau
la 1876 4-5 % din totalul populaţiei faţă de cca 7% în 1856 17. În Moldova şi Ţara Românească, nu s-au
mai înregistrat ţiganii separat şi astfel nu mai avem la îndemână o astfel de statistică şi de asemenea nu s-
au realizat nici lucrări istoriografice. De aceea, de referinţă rămâne recensământul anului 1930, valabil
pentru toate provinciile istorice ce acum formau România Mare.
În Bucovina, teritoriu românesc ce fusese anexat la 1775 de Imperiul habsburgic, s-au luat măsuri severe
de sedentarizare. Cei care nu au acceptat-o au emigrat, iar la 1878, conform conscipţiei nu mai existau
ţigani nomazi şi reprezentau 1,32% din totalul populaţiei. În Basarabia, ţiganii nu erau în număr mare şi
mulţi dintre ei şi-au păstrat traiul tradiţional. În 1897, reprezentau 0,5 % din populaţia ţării, mulţi dintre ei
se românizaseră sau emigraseră în Ucraina şi Rusia18. În Transilvania, se înregistra cea mai mare
concentraţie a populaţiei ţigăneşti din Ungaria, 105 034 de suflete, reprezentând 4,6% din totalul
locuitorilor în anul 1893. Se constată preponderenţa meşteşugarilor din rândul populaţiei agricole: fierari,
căldărari, confecţioneri de cuie, lingurari, confecţioneri de vase de lemn, cărămidari, bidinari sau lăutari,
acoperind o paletă foarte largă de meserii. Să remarcăm faptul că peste 40% din ţiganii din Transilvania
vorbeau limba română. Procesul de sedentarizare a cunoscut în cea de-a doua jumătate a secolul al XIX-
lea o amploare deosebită şi conscripţia din 1893 arată că ţiganii nomazi se constituiau într-o minoritate
nesemnificativă19.
‘iganii României Mari
România interbelică a devenit ÄRomânia Mare´, realizându-se statul unitar, Vechiului Regat antebelic
(Moldova, Ţara Românească, Dobrogea ± alipită în 1878 şi Cadrilaterul ± alipit în 1913) i s-au alăturat în
1918 Basarabia (aparţinuse Imperiului rus din 1812), Bucovina, Transilvania şi Banatul (aparţinuseră
Imperiul Austro-Ungar). Noul stat şi-a dublat teritoriul, ajungând la 295 500 km2, rivalizând ca întindere
şi populaţie cu Marea Britanie sau Italia. Pierdea în schimb omogenitatea etnică a României antebelice,
alături de români, evrei şi ţigani se alătură unguri, germani, ruşi, ucraineni, şi alţi evrei şi ţigani Conform
recensământului din 1930, românii reprezentau 71,9%. Iar principalele minorităţi naţionale erau maghiarii
± 7,9%, germanii ± 4,2%, evreii ± 4,0% ş.a. Ţiganii reprezentau 1,5% din populaţia ţării, şi sunt recenzate
262.501 persoane, dintre care 221.726 dintre ei locuiau în mediul rural (84,5 %), iar 40775 dintre ei trăiau
la oraşe20. Constatăm că populaţia ţigănească rămâne în continuare o adevărată civilizaţie a satului.
Menţionăm faptul că, deşi nu putem să negăm competenţa celor care au condus şi realizat recensământul
din 1930, aceste cifre nu reflectă în totalitate realitatea. Termenul Äţigan´ era considerat o Ädeclasare´ şi
mulţi s-au ferit a-l adopta, iar populaţia ţigănească, spre deosebire de evrei, s-a dovedit uşor asimilabilă şi
care adopta repede religia etniei majoritare. Martin Block, în anul 1934, considera că în România erau
350 000 ± 400 000 de ţigani, iar sociologul şi etnograful Ion Chelcea estima pentru perioada interbelică
un număr de 525 000 de persoane de etnie romă. Una dintre organizaţiile culturale şi politice interbelice
ale ţiganilor, Uniunea Generală a Romilor, pretindea în anul 1938 că reprezintă interesele a 784 793 de
ţigani, iar alte surse din interiorul etniei avansau cifra de un milion de persoane 21.
Perioda interbelică aduce pentru ţiganii din România un proces de modernizare, o aşa- numită
Äemancipare´, vizibilă şi prin încercările de organizare, atât socială, culturală, cât şi politică. Conţiinţa
apartenenţei la etnia romilor s-a făcut simţită inegal în România Mare. Conducătorii celui mai important
recensământ interbelic, cel din 1930, remarcau faptul că Äo mare parte dintre ţigani nu şi-au declarat
originea etnică ţigănească, în Transilvania s-au declarat mai mulţi ţigani decât în Vechiul Regat (Ţara
Românească şi Moldova), aici petrecându-se o mai accentuată asimilare în timp22. Cea mai mare
proporţie de ţigani o aflăm în Transilvania ± 2,3% (2,5% la sate), în număr de 75 342 de persoane. În
celelalte provincii istorice, în procente, ţiganii reprezentau de la 0,3 % în Basarabia până la 1,8 % în
Muntenia. Judeţele cu mulţi ţigani erau Ilfov (care deţinea şi oraşul Bucureşti), capitala şi cel mai mare
oraş al ţării), Dolj (Oltenia), Mureş şi Cluj (Transilvania), iar oraşe cu mulţi ţigani erau Bucureştiul,
Urziceni (13,4%), Orşova (8,5%, Mizil (8,1%), Târgu-Frumos (8,3%)23. Cercetând datele
recensământului remarcăm faptul că în Transilvania locuiau ţigani în mai toate localităţile, dar în număr
mai mic, câteva familii, iar în Moldova şi Muntenia se constată concentrări ale populaţiei ţigăneşti în
unele zone, existând multe sate alcătuite exclusiv din ţigani, sate de agricultori, mici meşteşugari sau
lăutari.

Categorii i caracteristici
O excelentă clasificare a ţiganilor epocii interbelice realiza Ion Chelcea, care vedea mai multe categorii,
cu caracteristicile lor care îi diferenţiau:
- ţiganii aşezaţi (de vatră), purtau numele ocupaţiei: fierari, lăutari, salahori, văcsuitori de ghete, spoitori;
sunt o categorie care s-au amestecat cel mai mult cu populaţia în mijlocul căreia au trăit şi sunt pe cale şă-
şi piardă limba;
- rudarii, în Ardeal se numesc băieşi, în Moldova ± lingurari; sunt urmaşi ai ţiganilor aurari, dar această
îndeletnicire a dispărut; prezintă o nuanţă specifică a păstrării trăsăturilor rasei, vorbesc limba română şi
au adoptat portul ţăranilor; cerşesc, dar nu fură şi sunt consideraţi drept harnici;
- nomazii, poartă numele ocupaţiei: lăieşii, netoţii, ursarii, ciurarii, clopotarii; şi-au păstrat cel mai bine
caracteristicile etnice şi lingvistice, au un port specific şi s-a constatat înclinaţia lor către furt24.
Perioada interbelică a antrenat transformări importante şi pentru ţigani, atât din punct de vedere social, cât
şi economic. Acest fapt este vădit în domeniul ocupaţiilor, unde unii ţiganii îşi păstrează îndeletnicirile
tradiţionale, dar unele dintre ele intră în declin sau chiar dispar ca urmare a prefacerilor economice şi a
progresului ce se face simţit şi în România. Aurarii devin rudari şi pe lângă obiectele de lemn pe care le
confecţionau, devin şi cărămidari, iar unii dintre se îndreaptă către comerţul ambulant, mai ales cel cu
covoare. Lăutarii ţigani domină în continuare peisajul muzical românesc, dar şi ei sunt concuraţi de
gramofon şi de orchestrele moderne. Fierarii ţigani ai satelor rămân în continuare cei care deţin
preponderenţa, iar dintre vătraşi, unii devin ciurdarii şi porcarii satelor. Reforma agrară, încheiată în 1921,
a făcut pe mulţi dintre ţiganii sedentarizaţi mici proprietari agricoli, în rând cu ţăranii, dar au fost multe
cazurile când, nu după mult timp, şi-au vândut terenurile agricole 25.

Nu a existat o Äproblemă ţigănească´ în interbelic

În perioada interbelică, în România s-au născut şi au avut o evoluţie deosebită mişcările ultranaţionaliste,
care au promovat tendinţe xenofobe, continuând o Ätradiţie´ antebelică apărută odată cu naşterea statului
românesc modern. În societatea românească a existat încă din evul Mediu o Äproblemă grecească´, care s-
a sfârşit printr-o relativă asimilare a grecilor în masa românilor şi prin pierderea importanţei lor
economice. O Äproblemă evreiască´ a apărut odată cu naşterea burgheziei naţionale, care se simţea
Äsufocată´ de concurenţa burgheziei evreieşti, care funcţionase încă de la din secolul al XVIII-lea ca o
adevărată clasă intermediară între oraş şi sat, între boier şi ţăran. Această Äproblemă evreiască´ a fost şi o
realitate a epocii interbelice, cunoscând perioade de acutizare, dar şi de indiferenţă a opiniei public, iar pe
fondul recrudescenţei fascismului în Europa, degenerând nefast în anii celui de-al doilea război
mondial26. O Äproblemă ţigănească´ n-a existat în societatea românească nici înainte de primul război
mondial şi nici în perioada interbelică. Au fost puţine şi fără o largă circulaţie poziţiile rasiste îndreptate
împotriva ţiganilor. Liga Apărării Naţional-Creştine şi Mişcarea Legionară, organizaţii politice
ultranaţionaliste, au avut printre principalele direcţii doctrinare antisemitismul, neacordând atenţie
ţiganilor, căci măsurile pe care le cereau împotriva Ästrăinilor´ aveau o bază economică, nu rasială.
Politica de Äromânizare´ a guvernului Goga-Cuza (decembrie 1937-februarie 1938) n-a atins etnia
ţiganilor, ba mai mult în 1937, în vederea alegerilor, una dintre marile organizaţii ale ţiganilor a sprijinit
Partidul Naţional-Creştin al lui Octavian Goga (formaţiune politică naţionalistă cu tendinţe pronunţate
xenofobe, în special antievreieşti), oficiosul partidului, ÄŢara Noastră´ apărând săptămânal şi într-o ediţie
pentru romi27. Abia în anul 1941, când Mişcarea Legionară conducea România împreună cu generalul
Antonescu, se înregistrează o astfel de poziţie în ziarul oficial al organizaţiei. Se anunţa Äprecăderea
problemei ţigăneşti´, se cerea interzicerea căsătoriilor dintre români şi ţigani şi apoi izolarea treptată într-
un fel de ghetto28. În timpul guvernării antonesciano-legionare nu s-au luat măsuri restrictive împotriva
ţiganilor. Sub influenţa teoriilor rasiste germane, au apărut şi în România mai multe studii ca rezultat al
unor cercetări de biopolitică şi eugenie efectuate la Cluj în cadrul Institutului de Igienă Socială. S-au
introdus concepte noi precum Äpuritate etnică´, Äetnii inferioare´, Äpromiscuitate etnică´ şi se considera
că minorităţile (în special evreii şi ţiganii) erau considerate Äminorităţi-balast´ şi se constituiau într-o
Äprimejdie bioetnică´. Interesaţi în a sensibiliza opinia publică asupra pericolului ţigănesc, cerectătorii
prezentau cifre de 400 000 sau chiar de 600 000 de ţigani în România, cei 262 501 erau doar nomazii. Se
spunea: ÄŢara noastră are cei mai mulţi ţigani din lume şi proporţia corcilor proveniţi din ţigani şi
populaţii neţigane, nu-i departe de cel al ţiganilor puri´29.

Câteva teorii
Un sociolog şi etnograf de mare valoare, dar pătruns şi el de ideile epocii remarca: ÄŢiganii şi-au aflat în
România un mediu prielnic de dezvoltare, subînţelegându-se că românii i-au tolera prea mult. Mai ales
conducerea a lăsat nereglementată viaţa ce o duc la oraşe. Mai cu seamă în Bucureşti. Principiul asimilării
sau tolerarea infiltraţiilor etnice puteau să pară justificate în trecut, deoarece conceptul de rasă nici nu
exista atunci, sau n-avea conţinut, dar sperăm că lucrurile nu vor rămâne aici´. Iordache Făcăoaru, cel mai
important teoretician al cercetărilor rasiale privind pe ţigani (dar nu una dintre marile personalităţi ale
epocii) considera că asimilarea minorităţilor de Ämâna a doua´, precum ţiganii şi evreii, ar însemna
Äînstrăinarea şi pauperizarea însuşirilor noastre etnice´ şi aprecia ca potrivită politica Germaniei faţă de
aceştia. Un alt autor nota: ÄŢiganii nomazi şi seminomazi să fie internaţi în lagăre de muncă forţată.
Acolo să li se schimbe hainele, să fie raşi, tunşi şi sterilizaţi. Pentru a acoperi cheltuielile de întreţinere,
trebuie puşi la muncă forţată. Cu prima generaţie, am scăpa de ei. Cei stabili vor fi sterilizaţi la domiciliu,
pentru ca în cursul unei generaţii să fie curăţit locul şi de ei. Peste tot, locul trebuie reocupat de
elementele cele mai bune ale naţiei30. Aceste teorii au făcut apologia politicii germane faţă de minorităţi
şi, deşi fără o prea largă circulaţie şi nebeneficiind de un prestigiu deosebit al autorilor, au contribuit la
definirea politicii faţă de ţigani a guvernului Antonescu.
‘iganii în timpul regimului Antonescu
Începerea celui de-al doilea război mondial, recrudescenţa fascismului, intrarea României în sfera de
influenţă germană (aderarea la Pactul Tripartit) a făcut ca politica tradiţională a guvernelor române faţă de
ţigani să se schimbe. S-au remarcat asemănări şi deosebiri între situaţia evreilor şi a ţiganilor. Legislaţia
antisemită din anii războiului a afectat într-o măsură mai mare sau mai mică pe toţi evreii, pe când pentru
ţigani n-a existat o legislaţie care să-i cuprindă pe toţi. Cu privire la deportări, doar o parte dintre ţigani au
intrat în aceste proces, la fel ca şi evreii, doar cei din Bucovina, Basarabia şi Dorohoi fiind deportaţi.
Generalul Ion Antonescu, după o vizită la 7 februarie 1941 (la puţin timp după ce a preluat puterea totală
în stat, n.n.) în mahalalele Bucureştilor, remarca invazia ţiganilor de la sate spre oraşe; ei au fost cei care
au inundat străzile la Ärebeliune´ (conflictul armat între Antonescu şi legionari pentru câştigarea puterii),
au făcut numeroase jafuri, erau Äpe punctul de-a da statul peste cap´. Considera că trebuie îndepărtaţi din
capitală, să fie stabiliţi în Bălţile Dunării, care să fie asanate, şi în Bărăgan, unde era nevoie de braţe de
muncă în agricultură. Trebuia să li se impună Äcultul muncii´. Aprecia la cca 20 000 numărul celor care ar
fi făcut obiectul unei astfel de acţiuni. Mihai Antonescu, vicepremierul României, menţiona referitor la
Legea Muncii Obligatorii că Äţara trebuie să fie redresată´, iar pentru aceasta era necesară Ämunca
intensivă şi coordonată a tuturor´ şi cerea scoaterea din capitală şi din alte centre urbane a ţiganilor
infractori şi implicarea lor Äactivităţi socialmente necesare´31.
Din ordinul generalului Antonescu s-a realizat un recensământ de către Institutul Central de Statistică prin
intermediul a 1 000 de operatori. Au fost recenzate 11 441 persoane ţigani nomazi şi 13 176 ţigani
sedentari. Ţiganii propuşi pentru deportare erau împărţiţi în două categorii:
- ţiganii nomazi ± căldărari, lingurari ş.a.;
- ţiganii stabili, care nu aveau mijloace de existenţă sau ocupaţii precise sau făcuseră puşcărie32.
Antonescu cerea Äasigurarea ordinii interne şi eliminarea elementelor eterogene şi parazitare´, astfel
ţiganii nomazi trebuiau dirijaţi spre Transnistria, instalaţi sub un Guvernământ. El cerea degajarea
oraşelor şi satelor de Ätoţi ţiganii parazitari, retrograzi şi necinstiţi, pripăşiţi şi toleraţi printr-o
condamnabilă nepăsare a conducerii treburilor noastre publice de până acum´. Dorea să se acţioneze Äîn
masă şi prin surprindere, însă organizat şi cu omenie´, iar ceilalţi ţigani sedentari, dar fără ocupaţie să fie
distribuiţi în ţară şi utilizaţi la diverse munci33.

Câ‰i au fost deporta‰i în Transnistria?

Să remarcăm că Ion Antonescu aprecia că ţiganii care se dovedesc harnici şi muncitori, desfăşurând
activităţi necesare să fie lăsaţi în pace. La procesul din 1946, I. Antonescu motiva deportarea prin motive
de ordine publică, datorită furturilor şi omorurilor pe care le comiteau în Bucureşti şi alte oraşe în timpul
camuflajului. Acuzarea a estimat la 26 000 de ţigani deportaţi, dar generalul C.Z. Vasiliu recunoaşte
deportarea a 24 000 de ţigani din toate colţurile ţării34. A. Fraser consideră că Antonescu a trimis în
Transnistria cca 90 000 de ţigani dintre care o treime au murit din cauza abandonării, malnutriţiei,
tifosului, dar aceste cifre nu sunt confirmate documentar. Fără îndoială, însă, acţiunea guvernului s-a
dovedit o acţiune prost organizată şi care n-a satisfăcut intenţiile conducătorilor. Într-adevăr, se
deosebeşte de politica germană faţă de ţigani, a afectat 10% dintre populaţia ţigănească a României şi nu
există dovezi că s-a urmărit exterminarea lor fizică, s-a dorit o soluţie intermediară, dar care n-a creat
decât suferinţe greu de imaginat. Este Äsecvenţa românească a istoriei tragice a ţiganilor în cele de-al
doilea război mondial´35.
Supravieţuitorii ţiganilor deportaţi în Transnistria s-au reîntors în satele şi oraşele lor, după retragerea
armatei române şi germane. S-a instituit regimul comunist, dar atenţia pe care a acordat-o acestei etnii a
fost minoră, autorităţile neacordându-le statutul de minoritate naţională conlocuitoare. Partidul Comunist
Român şi-a dorit să omogenizeze din punct de vedere etnic societatea românească şi ţiganii erau elemente
ce trabuiau românizate. Ţiganii, mulţi dintre ei, au ascuns apartenenţa lor etnică şi acest fapt este
confirmat de recensămintele perioadei comuniste şi această realitate s-a perpetuat şi după 1990 36.

În timpul comunismului
Recensămintele epocii comuniste, realizate pe baza declaraţiilor, nu anchete sociale, care să identifice pe
toţi apartenenţii etniei ţigăneşti, arată un număr mai mic de membri ai acestei populaţii, la fel şi
procentual se înregistrează o scădere. Astfel, în 1948 sunt înregistraţi 53425 de persoane (0,3%), în 1956
± 104.216 (0,6%), în 1966 ± 64197 (0,3%), în 1977 ± 229986 (1,06%), iar în 1992 ± 401087 (1,8%)37.
Un grup de cercetători, care au realizat un studiu ştiinţific dedicat etniei rome actuale, considera că în
1992, după modul de viaţă, în România erau minim 819446 persoane (3,6%), iar cifra maximă fiind
1010646 persoane (4,6%)38.
Măsurile luate de regimul comunist au reuşit într-o oarecare măsură să-i transforme pe ţigani în muncitori,
integrându-i, uneori şi forţat, în modul de viaţă modern. N-au mai fost consideraţi o etnie parte, au fost
trimişi la şcoli, li s-au asigurat locuri de muncă şi locuinţe. Transformările economico-sociale ale
perioadei comuniste i-au afectat pozitiv sau negativ pe ţigani. În anul 1962, s-a luat măsura sedentarizării
ţiganilor nomazi, încercându-se atragerea lor în societate, dar necunoscându-se bine specificul lor şi
nefiind tratată cu suficientă atenţie, n-au fost rezultate semnificative şi acest lucru se simte în perioada
actuală. Între anii 1977-1983, sunt sedentarizaţi şi ultimii 65000 de ţigani nomazi în urma unui program
iniţiat de Partidul Comunist Român. Adaptarea ţiganilor la sistemul economico-social instituit de
comunişti a însemnat abandonarea îndeletnicirilor tradiţionale şi transformarea lor a îmbrăcat
caracteristici specifice, datorate în special calificării şi educaţiei precare. Autorităţile au trebuit să constate
eşecul parţial al încercărilor de Äîncadrare în muncă a ţiganilor-problemă´, aceia care nu s-au putut adapta
noilor condiţii.39

Reac‰ii la politica lui Ceau escu

Politica pro-natalistă a lui Nicolae Ceauşescu, sprijinită şi de sistemul de ajutoare sociale a ajutat familiile
sărace de romi şi a făcut să crească numărul membrilor etniei, dar dificultăţile financiare şi morale i-au
determinat să-i abandoneze pe copii în instituţii specializate de stat. Din punct de vedere al şcolarizării,
copiii romi au fost încadraţi în şcoli, dar sărăcia a frânat de multe ori dezvoltarea lor şi în multe cazuri
elevii romi erau trataţi diferenţiat, deşi, cel puţin teoretic, nu exista în şcoală nicio discriminare40.
În timpul lui Ceauşescu, sedentarizarea forţată a fost urmată de dispersarea grupurilor mai numeroase, iar
la începutul anilor ¶70 va refuza să recunoască chiar existenţa ţiganilor. Ca parte a procesului de
Äsistematizare´, Ceauşescu va încerca să-i bage cu forţa în Äghetourile´ sărăcăcioase din oraşe sau
aşezările de tip semiurban din zonele agricole. Obiectele lor de preţ ± monedele mari de aur din perioada
austro-ungară, forma lor preferată de tezaurizare ± au fost confiscate de către Securitate şi Miliţie41.
Comunităţile tradiţionale nu s-au putut adapta suficient de rapid la noile condiţii şi nici n-au beneficiat de
ajutor special din partea statului ceea ce a dus la o marginalizare din partea populaţiei majoritare şi o
automarginalizare, izolându-se în faţa schimbării şi modernizării. În urma crizei economice, o parte a
ţiganilor revin la modelele tradiţionale de viaţă, dar adaptate în forme moderne: devin specialişti ai Äpieţei
negre´42.
Democra‰ia!
România, odată cu reîntoarcerea spre democraţie, a recunoscut pe ţigani ca minoritate naţională şi, din
acest punct de vedere, ţiganilor li s-au oferit toate drepturile constituţionale, ei fiind egali în drepturi cu
ceilalţi cetăţeni ai ţării şi putând fi reprezentaţi în parlament, fiind apăraţi şi putând cere rezolvarea
problemelor lor de către Oficiul pentru Romi al Departamentului pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale
din cadrul Guvernului României. Legile româneşti le oferă o deplină posibilitate de activizare a
modernizării etniei rome. Constituirea etnicităţii rome nu depinde însă atât de statul român, cât de liderii
comunităţilor ţigăneşti. România, ca o ţară care deţine cei mai mulţi ţigani din Europa, s-a considerat că ar
fi trebuit să deţină preeminenţa în cadrul acestei numeroase etnii. Într-adevăr, nu au lipsit numeroşii lideri
ai ţiganilor din România care s-au erijat în conducătorii ţiganilor din ţara în care s-au născut, din Balcani,
din Europa, din lumea întreagă. Dar nu s-au simţit efectele constituirii unei etnicităţi rome moderne şi nu
se poate discuta de coeziune de idei în ceea ce priveşte modul de părăsire a tradiţionalismului arhaic.
Dacă pentru mult timp (mai ales în timpul regimului comunist) modernizarea a însemnat părăsirea
comunităţii etnice şi integrarea în cadrul larg al populaţiei majoritare, acum, pentru ţigani se oferă
posibilitatea modernizării din din cele mai diverse puncte de vedere (social, politic, religios, cultural ş.a.)
fără a renunţa la propria identitate. Din păcate, considerăm noi, populaţia romă din România manifestă o
accentuată tendinţă de reîntoarcere la organizarea de tip tradiţional, care capătă mereu noi adepţi şi liderii
tradiţionali (numiţi îndeobşte bulibaşi, un termen specific Evului Mediu, de origine turcă) au căpătat o
mai mare autoritate decât liderii moderni (un fapt paradoxal, de altfel). Să amintim reîntoarcerea la justiţia
tribunalelor tradiţionale (numite kris-uri), cu o mare putere în rândul romilor adepţi al traiului patriarhal şi
care pedepseşte încălcările codurilor morale vechi de secole în spaţiul românesc.
Trebuie să înţelegem faptul că o modernizare şi o integrare a romilor într-o societate care manifestă
tendinţe europene nu se poate realiza fără o rupere (mai mult sau mai puţin radicală) de moştenirea
trecutului, o să depăşească marginalizarea şi să se integreze, cel
puţin social.

Note
1. F. de Vaux de Foletier, Mille ans d¶histoire de Tsiganes, Paris, 1970, pp. 18-25.
2. J. Bloch, Les Tsiganes, Paris, 1953, pp. 20-31.
3. V. Achim, Ţiganii în istoria României, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pp. 16-17.
4. Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, I, Bucureşti, 1975, pp. 109-112.
5. P.P. Panaitescu, The Gypsies în Walachia and Moldavia: A Chapter of economic history, în JGSL
(Journal of the Gypsy Lore Society, seria a III-a), (3), 20 (1941), pp. 58-61.
6. E.O. Winstedt, Some Transylvanian Gypsy documents of the sixteenth century, în JGLS (3)20 (1941),
pp. 49-59.
7. D. Fotino, Istoria generală a Daciei, III, 1859, pp. 238-239.
8. M. Kogălniceanu, Esquisse sur l¶histoire, les moeurs et la langue des cigains, connus en France sous le
nom de Bohémiens, Libr. de B. Behr, Berlin, 1837, pp. 16-17.
9. C.J. Popp-Şerboianu, Les Tsiganes, Payot, Paris, 1930, pp. 47-48.
10. M. Kogălniceanu, Dezrobirea ţiganilor, Bucureşti, 1891, p. 8-14.
11. M. Kogălniceanu, Esquisse ..., p. 21; A. Ubicini, Provinces d¶origine roumaine. Valachia, Moldavie,
Bukovine, Transylvanye, Bessarabie, Paris, 1856, pp. 10-11.
12. I.C. Fillitti, Populaţia Munteniei la 1857, în ÄAnale economice şi statistice´, XIV, 1931, nr. 9-12, p.
123.
13. G. Potra, op. cit., p. 119 şi I. Corfus, Agricultura în Ţările Române 1848-1864. Istorie agară
comparată, Bucureşti, 1982, p. 179.
14. A. Fraser, The Gypsies, pp. 226-232.
15. Ibidem, p. 236-238.
16. A. Fraser, The Rom migrations, în JGLS, (5), 2 (1992), pp. 131-145.
17. E. Cretzulescu, România considerată din punct de vedere fizic, administrativ şi economic, în
ÄBuletinul Societăţii Geografice Române´, I, 1876, nr. 1, p. 53.
18. V. Achim, op. cit., pp. 112-113; P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru (1812-1918), Chişinău,
1992, pp. 107-109.
19. I. Chelcea, Ţiganii din România. Monografie etnografică, Institutul Central de Statistică, Bucureşti,
1944, p. 75.
20. H. Rogger, E. Weber, Dreapta europeană, profil istoric, Ed. Minerva, Bucureşti, 1995, p. 393.
21. M. Block, Moeurs et coutumes des Tsiganes, Payot, Paris, 1934, p. 64.
22. T. Amza, Ţiganii, o lume a contrastelor, Bucureşti, 1994, pp. 65-67.
23. Dr. S. Manuilă, Dr. D.C. Georgescu, Populaţia României, Institutul Central de Statistică, Bucureşti,
1939, p. 59.
24. I. Chelcea, op. cit., pp. 40-45.
25. M. Block, op. cit., pp. 85-120.
26. L. Volovici, Ideologia naţionalistă şi Äproblema evreiască´ în România anilor¶30, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1996, pp. 25-26.
27. E. Popa, Minorităţile etnice în statul naţional român, Bucureşti, 1944, p. 7.
28. ÄCuvântul´, s.n., nr. 53, 18 ianuarie 1941, p. 1.
29. I. Făcăoaru, Antropolgia în Stat ca Ştiinţă şi ca Obiect de Învăţământ, Cluj, 1938, pp. 14-16.
30. I. Chelcea, op. cit, p. 21; I. Făcăoaru, op. cit., p. 37.
31. Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, II, (ian.-mart. 1941), ed.
M. Ciucă şi B. Popovici, Arhivele Naţionale ale României, 1998, p. 181 şi 594.
32. Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri-Cabinet, dos. 560-1942, f. 17-
19
33. Idem, dos. 560/1942, f. 18.
34. Procesul marii trădări naţionale; stenogramele desbaterilor de la Tribunalul Poporului asupra
guvernului Antonescu, Bucureşti, 1946, p. 42, 66, 104, 108.
35. A. Fraser, Ţiganii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 285.
36. E. Pons, Les Tsiganes en Roumanie: des citoyens à part entière?, Paris, 1995, pp. 31-37.
37. A. Golopenţia, D.C. Georgescu, Populaţia Republicii Populare Române la 25 ianuarie 1948. Rezultate
provizorii ale recensământului, în ÄProbleme economice´, 1948, nr. 2, pp. 28-30.
38. E. Zamfir, C. Zamfir, coord., Ţiganii, între ignorare şi îngrijorare, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993, p.
59-6.
39. Ţiganii din România, în ÄNational Geographic´, România, noiembrie 2006, p. 30.
40. E. Pons, Les Tsiganes en Roumanie: des citoyens à part entière?, p. 44.
41. A. Fraser, Ţiganii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 298-299.
42. E. Pons, Les Tsiganes en Roumanie: des citoyens a part entiere?, p. 41.

|