Context social: În toamna anului 1863, sub guvernarea democratică a lui Alexadru Ioan Cuza, un

grup de tineri dornici de a da un alt curs culturii şi literaturii româneşti înfiinţează la Iaşi o asociaţie
liberă cu numele “Junimea”; Iniţiatorii sunt: Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob
Negruzzi, Titu Maiorescu; Conducătorul grupului este Titu Maiorescu; Junimiştii au criticat puternic
Revoluţia de la 1848, pe care o considerau un exemplu grăitor de imitare, grăbită şi nejustificată, a
modelului francez; Ei nu se împotriveau schimbărilor şi nici culturii occidentale, pe care o preţuiau
foarte mult, dar insistau asupra faptului că schimbările trebuiau înfăptuite lent, pe măsură ce
societatea românească era pregătită să le primească, La 1 martie 1867, din iniţiativa lui Iacob
Negruzzi şi sub redacţia lui, pe care o va păstra timp de 27 de ani, apare la Iaşi revista “CONVORBIRI
LITERARE”, bilunar până în 1885 şi lunar după această dată, la Bucureşti. Activitatea Junimii se
desfăşoară pe mai multe etape: Etapa în care se elaborează principiile estetice ale societăţii (1863-
1874 ) Este vremea în care Junimea provoacă cele mai multe reacţii adverse, dar şi aceea în care,
prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Eminescu,
prestigiul începe să-i fie asigurat. Etapa în care şedinţele din Iaşi încep să fie dublate de acelea de la
Bucureşti (1874-1885). În 1885, Iacob Negruzzi se mută la Bucureşti luând cu sine şi revista a cărei
direcţie o păstrează singur până în 1893. După 1885 este perioada în care principiile estetice ale
junimismului se dezvoltă în mod deosebit. Această etapă a grupării şi chiar a revistei are un caracter
universal. Activitatea Junimii va înceta în 1916, la Bucureşti. Prin Titu Maiorescu se afirmă conştiinţa
închegării unei direcţii culturale creatoare, delimitată de un spirit critic neadormit şi de un sentiment
puternic al valorilor. Junimea a realizat şi a impus o astfel de direcţie, aducând în atmosfera produsă
de unirea românilor din 1859 un climat de nouă întemeiere, simetrică în planul culturii, cu eforturile
de consolidare politică, socială şi economică începute de Alexandru Ioan Cuza şi de ministrul său
Mihail Kogăliceanu, omul de idei al epocii paşoptiste, dar şi al celei următoare. Junimea a determinat
o direcţie nouă şi în literatură: fundamental romatică în perioada paşoptismului, literatura română
evoluează în a doua jumătate a secolului al XIX-lea spre clasicism, un clasicism de esenţă. În plan
cultural, obiectivele Junimii au fost foarte limpezi: răspândirea spiritului critic încurajarea progresului
literaturii naţionale susţinera independenţei intelectuale a poporului român (educarea publicului
prin prelecţiuni populare) susţinera originalităţii culturii şi a literaturii române prin punerea
problemei unificării limbii române literare şi prin respectul acordat literaturii crearea şi impunerea
valorilor. T. Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul societăţii Junimea, impunându-se ca
adevăratul ei conducător, iar în cadrul epocii drept îndrumătorul cultural şi literar. Domeniile de
manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt numeroase : limba română, literatură, cultură,
estetică, filozofie. În 1867, Maiorescu publică studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la
1867. Din raţiuni metodologice, criticul îşi împarte articolul în două părţi : Condiţiunea materială a
poeziei şi Condiţiunea ideală a poeziei. În concepţia lui, spre deosebire de ştiinţă care este chemată
să exprime adevărul, « poezia este arta de a pune fantezia în mişcare prin cuvinte », frumosul fiind «
ideea manifestată în materie sensibilă ». De aceea poezia trebuie să aibă două condiţiuni : una
materială realizată prin cuvinte ca « organ de comunicare » - figuri de stil, licenţe poetice,
expresivitate, poetul trebuind să aleagă mereu « cuvântul cel mai puţin abstract », iar cealaltă,
ideală, are în vedere sentimente şi pasiuni exprimate, căci : « ideea sau obiectul exprimat prin poezie
este totdeauna un simţământ sau o pasiune şi niciodată o cugetare exculsiv intelectuală. » În 1868,
apare studiul În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în care este formulată teoria formelor
fără fond. Maiorescu se revoltă aici împotriva « viţiului » existent în epocă de a împrumuta forme ale
culturii apusene fără a le adapta condiţiilor existente. Această teorie cuprinde multe exagerări, dar
prezintă şi un aspect pozitiv în sensul că respinge împrumuturile exagerate, neselective şi imitaţiile
fără valoare. În realitate Titu Maiorescu şi junimiştii pledau pentru ridicarea fondului autohton la
înălţimea formelor împrumutate. Afirmatiile lui critice sunt pătrunzătoare, exacte şi adeseori
memorabile. Ecoul lor în epocă a fost enorm, iar în posteritate profund, influentând numeroase
generaţii de critici şi cititori. Ideile sale referitoare la limbă şi literatură sunt edificatoare. Principalele
idei lingvistice: alfabetul latin ortografie fonetica combaterea etimologismului imbogatirea
vocabularului cu neologisme combaterea stricatorilor de limba prin respingerea traducerii literale a
expresiilor idiomatice si prin ridiculizarea betiei de cuvinte. Aceste idei apar în studiile : Despre
scrierea limbei române, Limba română în jurnalele din Austria, Beţia de cuvinte, Neologismele, etc.
In analiza operelor literare, Maiorescu pune accent pe forma artistică, raportându-se la conţjnutul ei.
Originalitatea şi autenticitatea, condiţii primordiale ale valorii operei de artă, sunt definite de
particularităţile creatoare individuale şi de asimilarea în creaţie a specificului naţional. Dintre studiile
reprezentative în acest domeniu, putem enumera: "Direcţia nouă în poezia şi proza română",
"Eminescu şi poeziile lui", "Asupra poeziei populare", "Poeţi şi critici", "Comediile d-lui Caragiale",
"Povestirile d-lui M.Sadoveanu", etc. În articolul « Direcţia nouă în poezia şi proza română » , îl
consideră ca reprezentant de frunte al generaţiei paşoptiste pe V. Alecsandri, după care îl plasează
pe Eminescu, pe care îl consideră după numai 3 poezii « poet în toată puterea cuvântului ». Studiul “
Comediile d-lui Caragiale” tratează tema moralităţii în artă şi a înălţării impersonale, pornind de la
moralitatea în raport cu opera comică a lui Caragiale. Maiorescu combate prin acest studiu criticile
care resprinseseră comediile lui Caragiale pe motiv că ar fi imorale. Studiul « Eminescu şi poeziile lui
» defineşte totodată profilul geniului în general şi personalitatea lui Eminescu . Ideea de la care se
porneşte este aceea că: « Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut,
care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul
său firesc. » Sunt evidenţiate notele caracteristice ale personalităţii sale : « Ceea ce caracterizează
mai întâi personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, căreia nimic din cele ce-
şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa “ şi este subliniată pasiunea lui pentru cunoaştere : « Era omul
cel mai silitor, veşnind cetind, meditând, scriind ». În finalul părţii întâi, Maiorescu atrage atenţia
asupra faptului că poetul vede în femeia iubită « copia imperfectă a unui prototip nerealizabil »,
căutându-şi refuzul « într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării şi a poeziei. » În partea a
doua a studiului, pe lângă bogăţia de idei şi sentimente pe care o cuprind poeziile lui Eminescu, se
arată şi forma frumoasă sub care ele se prezintă. Criticul relevă înrudirea cu poezia populară, de
unde Eminescu a preluat armonia uneori onomatopeică a versurilor. Sunt prezentate câteva
procedee de realizare a unor rime neobişnuite: aşezarea în rimă a unor cuvinte familiare, a unor
cuvinte precsurtate sau a numelor proprii. Studiul se încheie cu o afirmaţie care a căpătat de-a
lungul timpului valoarea unie profeţii: “Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se
poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile
geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire
pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării
româneşti.” Aşadar, filozof, critic literar, estetician, Titu Maiorescu a fost una dintre cele mai
importante personalităţi ale culturii române.