LISTA DE TITLURI DE ESEURI

 SISTEMUL FISCAL ROMÂN

 TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR
 PROCEDURA FISCALĂ
 JURISDICŢIA FISCALĂ
 STINGEREA OBLIGAŢIILOR FISCALE
 CONTRAVENŢIILE IN DOMENIUL FISCAL
 EVAZIUNEA FISCALĂ
 EXECUTAREA SILITĂ A CREANŢELOR FISCALE
 ORGANIZAREA ŞI PROCEDURA CONTROLULUI FINANCIARFISCAL4
CURSUL NR. 1
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND SISTEMUL
FISCAL
Obiective: informarea studenţilor despre conceptul şi structura sistemului fiscal, trăsăturile şi funcţiile
sale specific.Cuvinte cheie: sistem fiscal, fiscalitate, fisc
Conţinut: pp. 4-7Întrebări: 1-10
Test: Care sunt categorii de norme juridice care au ca obiect dreptul fiscal?
1.1. Noţiunea de sistem fiscal şi sfera sa de cuprindere Instituţiile şi organele statului pentru
realizarea funcţiilor şi atribuţiilor specifice au nevoie de fonduri financiare. Procurarea acestora reclamă
existenţaunui sistem fiscal bine consolidat, capabil să pună în aplicare tehnicile fiscale şi mijloacele
juridice stipulate în Codul fiscal, Codul de procedură penală, normele metodologice de aplicare etc.
Pentru ca sistemul fiscal să-şi realizeze scopul este necesar un aparat fiscal care să perceapă de la
contribuabili impozite, taxe şi alte venituri ce se cuvin statului.
DEX-ul1defineşte „fiscalitatea” ca fiind „sistemul de percepere a impozitelor şi taxelor prin fisc;
totalitatea obligaţiilor fiscale ale cuiva”.
„Fisc-ul”2este definit ca „instituţie de stat care stabileşte şi încasează contribuţiile către stat,
urmăreşte pe cei care nu şi-au plătit în termen aceste contribuţii etc.”
Noţiunea de sistem fiscal cunoaşte în literatura de specialitate multiple
abordări, astfel:
3defineşte sistemul fiscal ca fiind „totalitatea impozitelor şi taxelor provenite de la persoanele fizice şi
juridice care alimentează bugetele publice”. Comentând această abordare, unii autori
4apreciază concizia şi expresivitatea sa care permite o analiză mai uşoară şi mai eficientă a modului în
care este constituit şi funcţionează un sistem fiscal, ce surprinde elementul său central.
Alţi autori5consideră că sistemul fiscal este „un ansamblu de concepte, principii, metode, procese
cu privire la o mulţime de elemente (baza impozabilă, cote, subiecţi fiscali) între care se manifestă relaţii
ce apar ca urmare a proiectării, legiferării, aşezării şi perceperii impozitelor în scopul realizării
obiectivului sistemului”. La această tratare aderă şi alţi autori6care consideră că la definirea
sistemului fiscal să fie luate în considerare: - sistemul de impozite şi taxe, directe şi indirecte, instituit
conform legislaţiei în domeniu;
- metodele, tehnicile şi procedeele destinate stabilirii, urmăririi şi încasării veniturilor cuvenite statului,
ce configurează mecanismul fiscal;
- aparatul fiscal care pune în mişcare cele două elemente de mai sus asigurând funcţionalitatea
mecanismului fiscal şi realizarea creanţelor fiscale;
Trăsaturile sistemului fiscal:
a. suveranitate fiscală, impusă de organele proprii care aplică legislaţia în domeniu pe teritoriu de
competenţă. Aderarea la U.E. a ţării noastreimpune apropierea politicii fiscale şi armonizarea sistemului
fiscal în detrimentul acestei trăsături;
b. autonomie tehnică, datorată modalităţilor de stabilire, stingere şi percepere a impozitelor necesare
punerii sale în aplicare;c. exclusivitatea aplicării, ce rezultă din aplicarea sa într-un areal geografic
determinat, ca singurul perceptor al resurselor financiar-fiscale pentru bugetul centralizat al statului sau
alte sisteme bugetare.
Din definiţia sistemului fiscal se desprind principalele sale funcţii:
a. mobilizarea resurselor financiare necesare îndeplinirii funcţiilor statului;
b. funcţia socială a sistemului fiscal. Sumele percepute în bună măsură sunt destinate şî asigurării
protecţiei sociale a unor categorii defavorizate şi stimularea utilizării forţei de muncă din rândul tinerilor
absolvenţi, şomerilor etc. de către agenţii economici;
c. funcţia încurajatoare a sistemului fiscal în relaţia cu investitorii autohtoni şi străini detrminată de
facilităţile oferite acestora în scopul stimulării activităţilor de import-export, investiţiilor, creării de noi
locuri de muncă etc.;
d. funcţia de control a sistemului fiscal. Aceasta se realizează prin aparatul său specializat să efectueze
controale în limite legale asupra agenţilor economici cu privire la modul se achită de obligaţiile fiscale.
Pentru realizarea obiectivelor sistemului fiscal este necesar un mecanism propriu care să
îndeplinească funcţiile şi obiectivele acestuia.
Renumitul academician prof. dr. Iulian Văcărel şi colaboratorii săi consideră că „mecasnismul de
funcţionare a economiei naţionale cuprinde o 7serie de componente de natură financiară care împreună
alcătuiesc sistemul financiar”
7 Mecanismul financiar are o structură complexă care cuprinde:
a. sistemul financiar;
b. pârghiile financiare utilizate de stat pentru influenţarea activităţii economice;
c. metodele administrative de conducere folosite în domeniul finanţelor
d. cadrul instituţional alcătuit din instituţii şi organe cu atribuţii în domeniul finanţelor;
e. cadrul juridic, format din legi, hotărâri, ordonanţe şi alte reglementări cu caracter normativ în
domeniul finanţelor.
CURSUL NR. 2
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND SISTEMUL FISCAL
Obiective: informarea studenţilor despre conceptul şi structura sistemului fiscal
Cuvinte cheie: sistem fiscal, fiscalitate, fisc
Conţinut: pp. 7-12Întrebări: 1-10
Test:
Armonizarea impozitelor şi taxelor din fiecare ţară membră a U.E. urmăreşte să orienteze diferitele
sisteme fiscale în concordanţă cu politica economică, socială, financiară şi fiscală europeană?
2. Armonizarea sistemului fiscal din România cu legisilaţia U.E.Armonizarea impozitelor şi taxelor din
fiecare ţară membră a U.E. urmăreşte să orienteze diferitele sisteme fiscale în concordanţă cu politica
economică, socială, financiară şi fiscală europeană.
8Armonizarea fiscală are ca obiectiv crearea condiţiilor optime pentru integrare şi creştere economică.
Statele independente îşi coordonează propriile sisteme fiscale în scopul combaterii şi prevenirii evaziunii
fiscale şi pentru evitarea dublei impuneri.
Pentru orice stat care are ca obiectiv integrarea politică şi economică este strict necesară şi o rmonizare
treptată a impozitelor şi taxelor.
Statele member ale U.E. au adoptat un sistem fiscal de integrare care se poate realiza printr-o acţiune de
coordonare centrală a acestor state.
Diferenţele existente între sistemele fiscale ale diferitelor ţări pot afecta fluxurile comerciale, de servicii,
mişcările de capital, migrarea fori de muncă, deciziile societăţilor comerciale de stabilire a rezidenţei
fiscale etc.Este necesar ca derularea afacerilor interstatale să se bazeze pe o
neutralitate fiscală.
Uniunea orientează activitatea guvernelor în direcţia promovării eficienţei şi în sensul conducerii spre o
convergenţă necesară a sistemelor fiscale printr-o armonizare legată de mecanismele pieţeo.
Prin urmare, armonizarea fiscală cuprinde, în general, atât abordarea din punct de vedere al egalizării,
cât şi abordarea pe criteriul diversităţii fiscale.Armonizarea sistemelor fiscale din statele membre ale
U.E. diferă încă, sub următoarele aspecte:a. taxa pe vânzări care au luat următoarele forme: taxa pe
valoarea adăugată, impozitul pe profitul cumulate, taxa pe valoarea brutăb. impozitele şi taxele care au
fost aplicate asupra bunurilor în diferire ţări, la rate şi modalităţi diferite de evaluare. A avut loc
armonizarea legsilaţiei cu privire la impozitul pe profit, obligaţiile fiscale sau alte forme de impozite
indirecte. Principalul obiectiv al U.E. este ca legile cu privire la taxe şi impozite să fie ajustate până la
gradul impus de funcţionarea pieţwi commune. Obiectivul general al armonizării sistemelor fiscale a
fost să creeze un cadru de neutralitate fiscală, tratament egal pentru producţia internă şi importuri
pentru fiecare stat membru. Uniunea Europeană a definit armonizarea fiscală ca un process prin
care sistemele fiscale ale statelor membre sunt aliniate în aşa fel încât considerente de ordin fiscal nu
mai influenţă fluxurile interstatale de mărfuri şi factorii de producţie în cadrul comunităţii.
Armonizarea sistemelor fiscale în U.E. urmăreşte trei obiective:a. competiţie în condiţii egale între
partenerii U.E.10b. iniţîerea anihilării frontierelor fiscalec. accelerarea procesului de integrare şi
unificarea pieţei. În vederea armonizării fiscale au fost luate măsuri de aliniere a ratelor
impozitelor şi taxelor din ţările membre. Impozitele şi taxele sunt instrumente fiscale folosite de
guverne pentru realizarea politicii economice, sociale şi financiare. Pentru realizarea acestor
obiective, sistemul fiscal trebuie să îndeplineasca următoarele condiţii:- să colecteze veniturile obţinute
din impozite şi taxe- să raspecte echitatea în repartizarea sarcinilor fiscale. Când se urmăreşte
armonizarea fiscală, schimbările în domeniul impozitelor şi taxelor afectează condiţiile de viaţă ale
cetăţenilor. Prin urmare, armonizarea poate avea efecte asupra veniturilor provenite din impozite şi
taxe destinate bugetului de stat şî bugetelor locale şi poate conduce lamodificarea nivelului cheltuielilor
publice. Armonizarea fiscală este multidimensională, influenţând toare elementele sistemului fiscal:
reglementarea impozitelor şi taxelor, distribuirea veniturilor, echilibrarea bugetului de stat, stabilitatea
şi creşterea economică, balanţa de plăţi etc.
Un domeniu important al armonizării fiscale îl constituie impozitele indirecte, adică acelea care
sunt cuprinse în preţurile mărfurile, în tarifele executărilor de lucrări şi prestărilor de servicii,
scumpindu-le. Impozitele indirecte sunt suportate de consumatorii finali. Formele principale ale
impozitelor indirecte sunt: taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxele vamale.
Politica fiscală
Politica fiscală cuprinde totalitatea măsurilor legislative adoptate de stat în domeniul stabilirii şi al
încasării impozitelor şi taxelor pentru reglarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale. De asemenea,
prin politica fiscală se înţelege stabilirea cuantumului şi surselor de provenienţă a resurselor de
alimentarea a 11fondurilor publice, metodele de prelevare care urmează să fie utilizate, obiectivele
urmărite, precum şi mijloacele de realizare a acestora.
Politica fiscală are sarcini bine definite cum sunt următoarele:
a. conceperea sistemului general de impozite şi taxe;
b. stabilirea nivelului general şi particular al fiscalităţii;
c. colectarea la timp şi în cuantumul preconizat a impozitelor directe şi indirecte ale contribuabililor, cu
costuri aferente cât mai mici;
d. combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale sub toate formele sale, precum şi a contrabandei.
Evident, politica fiscală se impune faţă de politica socială printr-o serie de facilităţi fiscale, ca de
exemplu: scutiri şi reduceri la plata unor impozite şî atxe pentru unele categorii de cetăţeni a căror stare
materială, civilă şi socială justifică acordarea unor astfel de înlesniri.
 Politica fiscală trebuie să respecte principiile generale ale impozitării, să fie simplă, clară,
transparentă, să descurajeze, să combată şi să prevină evaziunea fiscală, să coreleze resursele fiscale cu
volumul cheltuielilor bugetare.
Perfecţionarea sistemului fiscal din România
Perfecţionarea sistemului fiscal este o condiţie sine qua non pentru a ţine pasul cu progresul
economico-social. Un sistem fiscal care astăzi este foarte bun alimentează suficient fondurile publice şi
stimulează plătitorii de impozite poate deveni la un moment dat o frână, o piedică în calea dezvoltării
economicosociale a ţării.
Organele financiare şi fiscale trebuie să cunoască, să recepţioneze şi să ţină seama de reacţiile
contribuabililor faţă de fiecare impozit şi taxă. Cunoscând aceste reacţii, organelle fiscale propun
Guvernului şi acesta prezintă
Parlamentului amendamentele sistemului fiscal. Aceste amendamente pot cuprinde modificarea
corespunzătoare a unor impozite şi taxe, pot prevedea 12abrogarea unor impozite, simplificarea tehnicii
fiscale care să uşureze şi încasarea veniturilor bugetare.
Sistemul fiscal al ţării noastre trebuie astfel perfecţionat şi armonizat încât să se integreze uşor în
U.E..
Un alt domeniu în care se cere perfecţionat sistemul nostrum fiscal este cel al controlului.
Controlul fiscal trebuie să fie prompt, inopinat, competent, eficient, intransigent, obiectiv, principial.
Transpunerea întocmai în practică a sistemului fiscal necesită cadre temeinic pregătite
professional, obiective corecte, cu o ţinută etică, civică ireproşabilă şi care să fie incoruptibile. Personalul
fiscal trebuie să cunoască Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Ordonanţele Guvernului, normele
metodologice etc. şi să le aplice întocmai. Privit în timp, sistemul fiscal va fi mereu perfectibil.
Viaţa pune mereu noi probleme care se cer rezolvate în condiţii optime.
INTREBĂRI:
1. Noţiunea de „sistem fiscal”
2. Obiectul dreptului fiscal
3. Funcţiile sistemului fiscal
4. Structura sistemului fiscal
5. Accepţiuni ale sistemului fiscal exprimate în literatura de specialitate
6. Conceptul de „politică fiscală”
7. Teorii fiscale
8. Trăsăturile sistemului fiscal
9. Politica fiscală
10. Perfecţionarea sistemului fiscal românesc13
CURSUL NR. 3
TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR
Obiective: informarea studenţilor despre conceptul şi structura impozitelor şi taxelor
Cuvinte cheie: impozit, taxă, venit
Conţinut: pp. 13-18Întrebări: 11-15
Test:
Afirmaţia că „impozitul reprezintă plata bănească, obligatorie, generală şi definitivă efectuată de
contribuabili este?
1. Aspecte privind evoluţia impozitelor şi taxelor.Impozitele şi taxele au fost determinate de necesităţile
întreţinerii materiale a celor ce exercitau forţa publică, odată cu primele formaţiuni de organizare a
societăţii.Încă de la apariţia lor, impozitele au fost concepute şi aplicate diferit, condiţionat de
dezvoltarea economico-socială şi de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat.
Concepţia instituirii impozitelor cu “consimţământul contribuabililor” a fost preluată atât de doctrina
finanţelor publice moderne, cât şi de legiuitorii din mai multe state contemporane. Însă în
aplicarea practică a acestei concepţii s-a ajuns doar la rezervarea în competenţa parlamentelor a
dreptului de a reglementa impozitele, taxele şi alte venituri bugetare.În prezent, exercitarea dreptului
parlamentelor – ca organe reprezentative – de a institui şi modifica impozitele a fost dominată de
creşterea continuă a cheltuielilor publice în toate statele. În consecinţă, parlamentele din statele
contemporane au fost şi sunt de cele mai multe ori forţate de împrejurări să sporească impozitele,
consimtământul cetăţenilor la aceste impozite considerându-se exprimat prin votarea legilor referitoare
la impozite de către reprezentanţii lor în parlamente.14În toate statele contemporane sistemele fiscale
naţionale au evoluat, cuprinzând tot mai multe impozite pe vânzarea bunurilor sau de consumaţie,
accize speciale sau monopoluri fiscale cuprinse în preţurile de vânzare a tutunului, alcoolului şi a altor
produse, taxe de timbru, taxe vamale, contribuţiuni adiţionale şi alte venituri ale bugetelor locale.
Dintre acestea, impozitele de consum, accizele şi monopolurile fiscale depăşesc în unele state ponderea
celorlalte impozite în rândul veniturilor bugetare.
Evoluţia modernă a impozitelor în Europa este marcată de înlăturarea deosebirii dintre legislaţiile fiscale
naţionale ale statelor membre ale Comunităţilor Europene, de armonizarea acestor legislaţii şi de
intitularea unor procedee fiscale cât mai asemănătoare subordonate politicii fiscale comunitare.
2. Definiţia impozitelor şi taxelor.
Prof. I.Condor şi R.Stancu, afirmă că doctrina fiscal a furnizat multiple definiţii acestor noţiuni. Astfel,
economistul C.Tăutu se referă la două definiţii interesante, după cum urmează: Paul Cauves susţinea
că impozitul înseamnă “preluarea ce o cere puterea suverană individuală, în virtutea principiului de
solidaritate naţională, pentru a participa la acoperirea cheltuielilor de interes general şi la sarcinile
datoriilor statului”, iar economistul Rugiero, întăreşte definiţia de mai sus, afirmând că “Statul are chiar
dreptul de proprietate asupra unei cote din bunurile cetăţenilor, până la cuantumul impozitului
datorat”, ceea ce arată caracterul de obligativitatepentru plata impozitului în interesul superior al
colectivităţii.Aceste definiţii confirmă formula devenită tradiţională a “dreptului regalian al statului” de a
stabili şi percepe impozite.Literatura de specialitate a definit impozitul ca fiind “plata bănească
obligatorie, generală şi definitivă, efectuată de persoane fizice şi juridice, în favoarea bugetului statului,
în cuantumul şi la termene precis stabilite de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta
plătitorului un echivalent direct şi imediat”
Din conţinutul definiţiei rezultă ca noţiunea de impozit este caracterizată prin câteva trăsături specifice
 potrivit legislaţiei ţării noastre impozitul nu poate îmbrăca decât formă bănească, element ce-l
diferenţiază faţă de orice obligaţii neexprimate şi necalculate în bani; deci impozitul este o obligaţie
bănească şi nu una de prestaţii personale;
 natura de plată „generală” a impozitului rezultă din obligaţia care se referă la grupe sau categorii de
contribuabili şi nu la subiecţi individual determinaţi;
 caracterul „definitiv” al impozitului evidenţiază lipsa unei obligaţiide restituire direct către contribuabil
a sumei percepute. Contribuabilii sunt, aşa cum s-a arătat deja, atât persoanele juridice, cât şi cele fizice,
care, potrivit legii, trebuie să suporte impozitul, întrucât deţin o materie impozabilă;
 caracterul “unilateral al obligaţiei”, în sensul că beneficiarul necondiţionat al plăţii este statul sau
unităţile administrativ –teritoriale, iar contribuabilul nu dobândeşte vreun drept corelativ la
o contraprestaţie concretă şi imediată, adică nu poate pretinde un echivalent corelativ direct individual.
Este vorba, deci, de caracterul ireversibil al impozitului:
 în sfârşit, noţiunea de impozit cuprinde şi elementele de stabilire a obligaţiei fiscale în sarcina
contribuabililor (ceea ce înseamnă, în alţi termeni, aşezarea şi realizarea impozitului). Aceasta constă în
procedura fiscală pentru identificarea şi determinarea în concret a subiectului şi obiectului impunerii
(materia sau baza impozabilă), calcularea impozitului de plată cu ajutorul cotelor de impunere şi
plata acestuia la termenele şi în condiţiile prevăzute de lege şi nu în mod arbitrar.
Prof. D.D.Şaguna, în lucrările sale, defineşte impozitul ca o “contribuţie bănească, obligatorie şi cu titlul
nerambursabil, datorată, conform legii, bugetului de stat de către persoanele fizice şi persoanele
juridice pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedă”.
Taxele sunt plăţile făcute de personae fizice sau juridice, de regulă, pentru servicii prestate sau activităţi
efectuate în favoarea acestora de către instituţii publice.
Legile fiscale prevăd mai multe categorii de taxe: taxe de timbru, taxe vamale, taxe consulare, taxe
locale asupra mijloacelor de transport, pentru folosirea locurilor publice etc. După modul de
stabilire a cuantumului lor, taxele pot fi fixe sau forfetare, proporţionale sau progresive ori regresive.
În opinia Prof. I.Condor şi R.Stancu, între impozite şi taxe există unele deosebiri, astfel:
a). în cazul impozitului lipseşte total obligaţia prestării unui serviciu direct şi imediat din partea statului,
situaţia fiind inversă în ce priveşte taxele, pentru care statul prestează unele servicii:
b). cuantumul lor se determină diferit, la impozit – în principal în funcţie de baza impozabilă, pe când
mărimea taxei este influenţată, în general, de natura serviciului prestat;
c). termenele de plată sunt stabilite la date fixe pentru impozite, iar la taxe în momentul solicitării sau
după efectuarea prestaţiei.
În ceea ce priveşte deosebirea, din punct de vedere al echivalentului, în unele cazuri acesta are un
caracter relative, deoarece sunt reglementate şi taxele care numai în parte reprezintă echivalentul
serviciului prestat.
Elementele esenţiale ale impozitelor şi taxelor
În concepţia doctrinei financiare contemporane, impozitele moderne sunt mijlocul de realizare a
veniturilor publice individualizat şi particularizat de “elemente esenţiale şi ireductibile privind forma
pecuniară, plata fără contraprestaţie, stabilirea autoritară unitară, utilitatea lor publică şi caracterul
juridic obligatoriu”.
Elementele esenţiale, în ansamblul lor exprimă specificul procedeului financiar al impozitelor, iar unele
dintre aceste elemente sunt şi puncte de plecare sau criterii de clasificare a impozitelor.
a. Forma pecuniară a impozitelor a devenit o regulă în statele moderne, însă nu este şi exclusivă
deoarece chiar şi în perioada contemporană s-a recurs, alăturat impozitelor datorate şi plătite în bani,
la impozite în natură.
b. Plata impozitelor fără vreo “contraprestaţie anumită” din partea statului în folosul imediat al
plătitorilor este un element esenţial, datorită căruia impozitele se deosebesc de taxe, tarife şi alte plăţi
pecuniare cu echivalente specifice.
Particularitatea impozitelor de a fi datorate fără un contraechivalent direct şi imediat în folosul
plătitorilor de impozite se explică prin rolul lor de principale venituri publice, de mijloc financiar
primordial de formare a fondurilor baneşti necesare statului sau trebuinţelor publice.
Cuantumul bănesc al taxelor trebuie să fie egal cu valoarea economică a serviciului sau activităţii
prestate în folosul plătitorilor de taxe. În absenţa acestei echivalenţe, dacă cuantumul bănesc al unei
taxe depăşeşte disproporţionat valoarea patrimonială a serviciului prestat, această taxă cumulează şi un
element de impozit, aceasta este considerată taxă cu contraechivalent parţial – ca de exemplu taxa de
timbru pentru efectuarea procedurii succesorale de către organele notariale.
Cuantumul bănesc al taxelor poate fi stabilit şi în corelaţie cu costul serviciului prestat în folosul
plătitorului, având în vedere că în secolele precedente s-a recurs la întreţinerea bănească a unor servicii
publice din taxele încasate de la beneficiarii lor. Pentru costul serviciilor prestate publicului este însă
preferată şi îndreptăţită denumirea de tarif, care se stabileşte conform criteriilor specifice preţurilor şi
anume într-un cuantum bănesc necesar pentru acoperirea cheltuielilor de întreţinere sau de funcţionare
a instituţiilor sau unităţilor prestatoare.
Finanţele publice din statele contemporane, pe lângă taxele cu contraechivalent direct şi imediat, au
practicat taxe datorate fără vreun echivalent în acest fel cum sunt, de exemplu, în statul nostru – taxele
locale datorate anual pentru mijloacele de transport aparţinând persoanelor fizice.18
c. Stabilirea autoritară unitară a impozitelor este un element esenţial care prezintă importanţă sub două
aspecte: cel al instituirii exclusiv de către organele de stat cărora li s-a rezervat această competenţă şi
cel al reglementării unitare prin norme fixe aplicabile pe întreg teritoriul statelor şi pentru toţi
contribuabilii.
d. Impozitele sunt de utilitate publică în statele moderne întrucât fondurile băneşti formate prin
procedeul financiar al impozitelor sunt predestinate acoperirii cheltuielilor publice care se efectuează în
interese generale.
e. Caracterul juridic al impozitelor este elemental esenţial care completeză celelalte elemente şi
indeosebi stabilirea impozitelor în mod autoritar şi unitar, în scop de utilitate publică.19
CURSUL NR. 4
TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR
Obiective: informarea studenţilor despre structura impozitelor şi taxelor
Cuvinte cheie: impozit, taxă, venit
Conţinut: pp. 19-25Întrebări: 11-15
Test: În funcţie de obiectul impunerii, impozitete şi taxele pot fi divizate în următoarele trei categorii:
Clasificarea impozitelor şi taxelor
Multitudinea formelor pe care le au avut şi le au impozitele şi taxele în diferite etape istorice ale ţării,
permite a fi grupate în raport de mai multe criterii.
Prof I.Condor şi R.Stancu, au calificat impozitele şi taxele în funcţie de forma în care se obţin de către
stat, astfel
a) impozite în natură, având forma prestaţiilor sau dărilor în natura, fiind specifice şi frecvente în
orânduirile sclavagistă şi feudală;
b) impozite pecuniare (în bani), care îmbracă forma bănească de percepere. Au o aplicare izolată,
sporadică în orânduirile sclavagistă şi feudală, dar devin preponderente în capitalism, odata cu
extinderea relaţiilor marfă - bani.
În funcţie de obiectul impunerii, impozitete şi taxele pot fi divizate în următoarele trei categorii:
a) impozite şi taxe pe avere, cum sunt, spre exemplu, impozitul pe clădiri şi impozitul pe teren;
b) impozite şi taxe pe venit, care se stabilese şi se percep asupra veniturilor contribuabililor, persoane
fizice sau juridice. Aceste impozite şi taxe se realizează sub forma impozitului pe venitul din
salarii, impozitului pe profit etc;
c) impozite sau taxe pe cheltuieli, pentru limitarea sau frânarea unor cheltuieli cum este, spre exemplu,
impozitul suplimentar pentru depăşirea fondului total destinat plăţii salariilor.
Dupa modul de percepere, distingem cea mai importantă grupare a impozitelor şi taxelor, atât din punct
de vedere teoretic, cât şi practic, fapt pentru care o regăsim în toate lucrările de specialitate şi, în
general, în legislaţiile fiscale. Este vorba de clasificarea în:
a) impozite directe, care se stabilesc şi se percep nemijlocit de la persoanele fizice sau juridice pentru
veniturile sau bunurile prevăzute de lege; exemplu: impozitul pe profit; impozitul pe venitul din salarii;
b) impozite indirecte, care se stabilesc asupra vânzării de bunuri sau prestării unor sevicii (spectacole,
operaţii bancare, transport etc) sau executări de lucrări. În general, aceste impozite sau taxe sunt
incluse in preţul mărfurilor, serviciilor sau lucrărilor, astfel că se suportă de consumatorii sau beneficiarii
acestora, după caz, deci de alte persoane fizice sau juridice decât subiectul impozabil. Exemplu: taxa
pe valoarea adaugată.
La rândul lor, impozitele directe pot fi grupate, în funcţie de criteriile avute în vedere la stabilirea şi
perceperea lor, după cum urmează:
a) impozite reale, stabilite asupra unor obiecte materiale (case, terenuri, produse etc.). Sunt denumite
şi pe obiective sau pe produs, întrucât se stabilesc asupra produsului, obiectului impozabil, fără a se
avea în vedere situaţia persoanei contribuabilului; exemplu: impozitul pe clădiri;
b) impozite personale, care au în vedere, în principal, persoana contribuabilului, în conexiune cu
veniturile sau averea sa, ori indiferent de acestea. Datorită acestor trăsături specifice, impozitele
personale sunt denumite, uneori, subiective. Exemplu: impozitul pe venitul din salarii.
Totodată, impozitele indirecte sunt categorisite, în raport de diferite caracteristici, în:
a) impozite sau taxe de consumaţie, percepute asupra produselor şi serviciilor de primă necesitate, prin
adăugarea lor la preţul devânzare. Unele sunt stabilite, spre exemplu, la băuturile alcoolice, tutun,
produse petroliere, sare, chibrituri, zahăr, făină etc. şi asupra unor 21servicii, rnai ales locale, cum sunt
serviciile hoteliere, transporturile în comun şi altele. În ţara noastră, aceste taxe au fost desfiinţate pe
data de 1 ianuarie 1949, dar unele au fost reintroduse de la data de 1 decembrie 1991; exemplu: taxa pe
valoarea adaugată, accizele;
b) monopolurile fiscale, modalitate de impunere constând în dreptul exclusiv al statului asupra
producţiei, vânzării sau producţiei şi vânzării anumitor produse, cum sunt, spre exemplu, chibriturile,
sarea, băuturile alcoolice, tutunul etc.;c) taxe vamale, stabilite asupra mărfurilor exportate, importate
sau tranzitate pe teritonul unui stat;
d) alte impozite sau taxe, cum ar fi cele de timbre, înregistrare, pe circulaţia averii etc.
În funcţie de scopul urmărit, avem următoarele categorii de impozite:
a) impozite financiare, a căror stabilire are loc în vederea obţinerii de venituri publice, cum sunt
impozitul pe venit şi impozitul pe cifra de afaceri (sau taxa pe valoarea adăugată);
b) impozite de ordine, care au ca scop limitarea unor activităţi,realizarea unor ţeluri de altă natura
decât cel fiscal (impozitul pe celibate, prin care se urmăreşte stimularea sporirii natalităţii).
În raport de frecvenţa în realizare, impozitele pot fi grupate în permanente, care au o anumită
regularitate în aşezare şi percepere, 23fiind anuale sau lunare, precum şi incidentale (întâmplătoare),
care se se stabilesc şi se percep o singură dată (impozitul pe averea şi câştigul de război).
Aceiaşi autori apreciază că după nivelul la care se administrează, impozitele şi taxele sunt:
a) federale sau ale statelor (landurilor, cantoanelor) membre ale federaţiei, ori ale statului (în cazul
statelor cu structură unitară);
b) locale ale provinciilor, departamentelor, judeţelor, oraşelor, comunelor.
Categorii de contribuabili
În opinia reputaţilor Prof.I.Condor, R.Stancu, contribuabilii pot fi grupaţi în două mari categorii: ersoane
juridice şi persoane fizice.Persoanele juridice, la rândul lor, pot fi grupate, din punct de vedere fiscal, în:
I. Persoane juridice propriu-zise, categorie în care se cuprind:
A. Persoanele juridice cu activitate economică, cum sunt:
1. regiile autonome, companii şi societăti naţionale;
2. societăţile comerciale;
3. organizaţiile cooperatiste;
4. alţi agenţi economici organizaţi ca persoane juridice.
B. Persoanele juridice fără scop lucrativ, cum sunt:
1. instituţiile publice;
2. organizaţiile sociale;
3. asociaţiile de cetăţeni;
4. fundaţile.
II. Unităţi economice fără personalitate juridică, categorie care cuprinde:
1. unităţi economice aparţinând unor persoane juridice;
2. asociaţia în participaţie (art. 251 - 256 din Codul comercial);
3. societatea de drept civil (art. 1491 - 1531 Cod civil).
III. Societăţile străine reprezentate prin:
1. societăţi străine;
2. filiale ale societăţilor străine (cu personalitate juridică).
Persoanele fizice, rezidente sau nerezidente, datorează diferite impozite şi taxe, respectiv pe venit şi pe
avere;
Categorii de impozite şi taxe, (pe venit, pentru asigurări sociale, pe avere, taxe vamale, de timbru, alte
texe şi impozite).24
CURSUL NR. 5
TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR
Obiective: informarea studenţilor despre structura impozitelor şi taxelor
Cuvinte cheie: impunere, subiectul impozabil, obiectul impozabil şi tariful de impunere.
Conţinut: pp. 24-26Întrebări: 11-15
Test: Subiectul impozabil este persoana fizică sau juridică prevăzută de normele juridice referitoare la
impozite, căreia îi revine :
Noţiunile specifice impozitelor şi impuneriiÎn literatura de specialitates-a afirmat că impozitele se
datorează statului de către anumite persoane denumite subiecte impozabile datorita faptului că posedă
anumite bunuri, anumite venituri impozabile şi se stabilesc într-un cuantum bănesc calculat cu ajutorul
unui tarif de impunere. Ca atare noţiunile specifice impunerii sunt subiectul impozabil, obiectul
impozabil si tariful de impunere.Subiectul impozabil este persoana fizică sau juridică prevăzută de
normele juridice referitoare la impozite, căreia îi revine îndatorirea de a plăti un impozit oarecare.
Alăturat obligaţiei de a plăti impozite, subiectului impozabil îi revin îndatoriri de a se înregistra la
organele fiscale în vederea atribuirii codului fiscal de a declara bunurile sau veniturile proprii, de a
întocmi anumite evidenţe scrise etc., precum şi dreptul de a cere înlesniri legale, de a contesta operaţii
ilegale etc. Asemănător, pentru persoanele carora le revine obligaţia de a plăti taxe este specifică
denumirea de subiect taxabil.
Obiectul impozabil - denumit tradiţional materie impozabilă -este bunul, venitul etc. pentru care se
datorează impozitele directe, precum şi vânzarea, punerea în circulaţie etc. a unor produse în cazul
impozitelor indirecte. Acest obiect este specificat prin dispoziţiile legilor referitoare la impozite şi este
elementul de distincţie al impozitelor între ele, constituind totodată, unul dintre criteriile de
clasificare a impozitelor. În mod asemănător este reglementat obiectul taxelor sau taxabil, care permite
distincţia atât a taxelor între ele, cât şi a taxelor faţă de impozite.Obiectul impozabil şi cel taxabil au
evoluat în timp în raport de transformarea veniturilor curente ale cetăţenilor, de apariţia şi
dispariţia unor specii de venituri impozabile ale persoanelor atât fizice cât şi juridice, de diversificarea
activităţilor lucrative şi comerciale impozabile etc. Câteva dintre categoriile de bunuri impozabile - ca de
exemplu clădirile, terenurile şi altele - s-au păstrat ca atare de-a lungul unor perioade de timp
îndelungate.Impozitele sunt obligaţii pecuniare, ca de altfel şi taxele, ce se datorează într-un cuantum
calculat cu ajutorul tarifului de impunere sau taxare.Tariful de impunere denumit şi cota impozitului,
este procentual, suma fixă ori ansamblul de procente şi sume fixe cu ajutorul cărora se calculează
cuantumul bănesc al fiecărui impozit.Tarifele de impozit proporţional, progresiv şi regresiv sunt
apreciate şi practicate având în vedere capacitatea contributivă a beneficiarilor de venituri impozabile şi
a proprietarilor bunurilor impozabile.
Cu toată certitudinea dinamicii reale în creştere a capacităţii contributive a cetăţenilor, în doctrina
finanţelor publice s-au exprimat preferinţe şi aprecieri contradictorii pentru impozitul progresiv în
comparaţie cu impozitul proporţional.În doctrina franceză a finanţelor publice, în primele decenii ale
acestui secol, se susţinea că justiţia fiscală presupune un "efort şi sacrificiu egal" al cetăţenilor pentru
acoperirea cheltuielilor publice şi aceasta se poate realiza cu ajutorul impozitelor proporţionate, pe
când impozitele progresive prezintă "pericolul unei confiscări a averilor" şi în orice caz "impunerea
progresivă exagerată secătuieşte materia impozabilă şi incetează de a fi productivă.
În contradicţie cu aceste aprecieri anterioare, în ultimele decenii s-a susţinut că impozitul progresiv
este mai "productiv" decât cel proporţional şi, pe lângă aceasta, "în numele justiţiei fiscale", formula
impozitului progresiv sporeşte sarcinile fiscale în raport de facultatea contributivă". Este o concepţie
care, pe lângă elemental raţional, corespunde interesului statelor moderne de a-şi spori veniturile
publice.
INTREBĂRI:
11.Definiţi impozitele şi taxele
12. Care sunt trăsăturile specifice impozitului?
13. Ce reprezintă taxele?
14. Care sunt elementele esenţiale ale impozitelor şi taxelor?
15. Cum se clasifică impozitele şi taxele?
CURSUL NR. 6
PROCEDURA FISCALĂ
Obiective: informarea studenţilor despre conceptul de procedură fiscală şi cuprinsul acesteia
Cuvinte cheie: acte procedurale, Cod fiscal, bun impozabil
Conţinut: pp. 27-33Întrebări: 16-20
Test: Actele procedurale prealabile de înregistrare şi de atribuire a codului fiscal al fiecărui plătitor de
impozite sau taxe au fost instituite printr-un:
Cuprinsul procedurii fiscale şi metodele tehnico – financiare de percepere a impozitelor şi taxelor
Prof.I.Gliga, apreciază că impozitele şi taxele reglementate ca venituri ale bugetului de stat şi bugetelor
locale se realizează practic printr-o succesiune de acte şi operaţiuni ce alcătuiesc procedura fiscală
În scopul realizării practice a impozitelor şi taxelor, în cuprinsul procedurii fiscale sunt remarcabile în
primul rând actele şi operaţiunile de constatare a obiectelor impozabile şi taxabile, de calcul şi
individualizare a impozitelor sau taxelor datorate de fiecare subiect impozabil sau taxabil, de plată şi
încasare a impozitelor şi taxelor în folosul bugetului de stat şi bugetelor locale.
Actele procedurale prealabile de inregistrare şi de atribuire a codului fiscal al fiecărui plătitor de
mpozite sau taxe au fost instituite în statul nostru printr-un act normativ, emis în contextul acţiunilor de
modernizare a evidenţei administrative codificate considerate necesare pentru persoanele fizice şi
uridice autorizate sădesfăşoare activităţi specializate precum şi alte activitali între careintereseaza cele
ce reprezintă obiecte impozabile şi taxabile sau furnizează venituri impozabile.
Codul fiscal - alcătuit prin combinaţii individualizatoare de numere - a fost instituit pentru "plătitorii de
impozite şi taxe la buget", această categorie cuprinzând "persoanele fizice şi juridice care prin actul legal
de constituire sau prin autorizaţii eliberate în acest scop, au dreptul să producă, execute, importe sau
comercializeze diverse bunuri".
Codul fiscal se atribuie de către direcţiile finanţelor publice ale judeţelor şi Municipiului Bucureşti înscris
în "certificatul de inregistrare fiscală" eliberat pe baza declaraţiei de înregistrare prezentată acestor
organe fiscale de către plătitorii de impozite şi taxe având domiciliul sau sediul în raza competenţei lor
teritoriale.După atribuirea codului fiscal, acesta se înscrie în mod obligatoriu în toate documentele
întocmitc de către plătitorii de impozite şi taxe referitor la activităţile impozabile şi taxabile. În acest
sens băncile şi organele fiscale sunt ţinute să nu onoreze documentelc prezentate de către plătitorii de
impozite şi taxe, în cuprinsul cărora nu este specificat codul fiscal al respectivului plătitor. Încălcarea
acestei norme, ca şi înscrierea pe documente a unor coduri fiscale false este calificată contravenţie şi se
sancţionează cu amendă.
Actele şi operaţiunile de constatare a obiectelor impozabile şi taxabile, de calcul, plată şi încasare a
impozitelor şi taxelor ca şi posibilităţile practice de percepere a lor, nu sunt însa toate uniforme în
cazul impozitelor directe faţă de cele indirecte şi chiar a unora dintre aceste impozite faţă de celelalte
ori faţă de taxe.
Metodele tehnico - financiare principale de percepere a impozitelor şi taxelor care se desprind din
legislaţia fiscală în vigoare în statul nostru sunt următoarele
 constatarea obiectului impozabil sau taxabil şi stabilirea impozitului sau taxei de către organele fiscale
de stat; calculul şi plata impozituiIui sau taxei de către subiectul impozabil sau taxabil;
 reţinerea şi vărsarea impozitului de către plătitorul de venituri impozabile.
a. Constatarea obiectului impozabil sau taxabil şi stabilirea impozitului sau taxei de către organele
fiscale de stat este metoda tehnico - financiară a cărei aplicare este reglementată pentru
impunerea directă a veniturilor obţinute în mod particular de catre liber - profesionişti, meseriaşi,
agricultori şi alţi contribuabili, ca şi pentru impunerea clădirilor şi altor bunuri imobile si mobile.
Constatarea veniturilor şi bunurilor impozabile comportă procedura declaraţiilor de impunere ale
contribuabililor şi verificările operative efectuate de organele fiscale.
Valoarea informativă, documentară şi probatorie a declaraţiei de impunere este susţinută de calificarea
contravenţională a nedepunerii acestei declaraţii, ca şi a depunerii unor declaraţii inexacte.
Valoarea documentară a declaraţiei de impunere se apreciază corelat cu îndatorirea organelor fiscale de
a proceda la constatarea veniturilor şi bunurilor impozabile prin verificarea operativă a acestor
venituri şi bunuri, şi implicit, a exactităţii datelor cuprinse în declaraţiile de impunere, deci a
conformităţii acestor declaraţii.
Verificările operative întreprinse de către agenţii fiscali sau inspectorii de impozite se efectuează la locul
de exercitare a meseriei sau activităţii lucrative, asupra evidenţelor de încasări şi plăţi prevăzute de
reglementarea unor impozite, prin culegerea de informaţii de la persoane cunoscătoare şi alte acţiuni
constatatoare utile sau necesare pentru evaluarea exactă a obiectelor impozabile.
Astfel constatarea veniturilor şi bunurilor impozabile porneşte de la declaraţiile de impunere ale
contribuabililor şi se bazează deopotrivă pe constatările şi aprecierile oficiale ale funcţionarilor fiscali.
Actele şi operaţiunile de constatare a veniturilor şi bunurilor impozabile sunt urmate de calculul
impozitelor aferente acestor venituri şi bunuri şi de intocmirea titlului de creanţă (proces – verbal
de impunere) ca act de individualizare a impozitului anual datorat de fiecare subiect impozabil ori a taxei
datorată anual de fiecare subiect taxabil.
Datele specifice din fiecare titlu de creanţă fiscală se înscriu în registrele sau rolurile de evidenţă a
subiectelor impozabile şi taxabile, precum şi a impozitelor şi taxelor stabilite şi achitate.
Ca finalitate, procedura stabilirii impozitelor şi taxelor se încheie cu încunoştinţarea fiecărui subiect
impozabil sau taxabil despre 30impozitele sau taxele stabilite prin remiterea unei copii de pe titlul de
creanţă fiscală. Impozitele sau taxele astfel stabilite şi comunicate trebuiesc plătite de către subiecţii
impozabili sau taxabili în condiţiile specificate în titlurile de creanţă fiscală care pot fi atacate pe calea
legal prevăzută de norma aplicabilă fiecărui impozit sau taxă.
b. Calculul şi plata impozitului sau taxei de către subiectul impozabil sau taxabil este metoda
reglementată în prezent în statul nostru pentru perceperea unor impozite şi taxe, datorate de către regii
autonome şi întreprinderi cu capital de stat, de către societăţi comerciale, agenţi economici organizaţi ca
persoane juridice, organizaţii cooperatiste etc.
Conform acestei metode se procedează la calculul şi plata impozitelor pe profit, pe clădiri şi alte
impozite directe, ca şi a taxei pe valoarea adăugată, subiectele impozabile sau taxabile fiind
obligate să calculeze impozitul pe profit în raport de profitul obţinut, impozitul pe clădiri în raport de
clădirile proprii impozabile etc, să înscrie aceste impozite în evidenţa contabilă proprie şi să le plătească
în folosul bugetului de stat sau bugetelor locale în condiţiile şi termenele prevăzute de reglementarea
fiecăruia dintre acteste impozite.
Pe lângă calculul, evidenţa contabilă şi plata impozitului sau taxei datorate, procedura acestei metode
tehnico – financiare cuprinde comunicarea către organele fiscale de stat, de către subiectele
impozabile sau taxabile, a datelor privind de exemplu profitul impozabil şi impozitul achitat, valorile şi
operaţiunile supuse taxei pe valoarea adăugată şi cuntumul taxei calculată şi plătită etc.
Procedura fiscală a acestei metode cuprinde verificarea de către organele fiscale de stat a conformităţii
datelor comunicate de fiecare subiect impozabil sau taxabil, precum şi, dacă sunt necesare, alte acte
şi operaţiuni de control fiscal menite să promoveze perceperea legală a respectivelor impozite şi taxe.
c. Reţinerea şi vărsarea impozitului de către plătitorul de venituri impozabile este o metodă tehnico –
financiară cu aplicarea cea mai răspândită în statele contemporane pentru perceperea impozitului pe
salarii care se calculează de către plătitorii de salarii, se reţine din acestea şi se achită în folosul bugetului
de stat.31
Necesitatea aplicării acestei metode este recunoscută şi evidentă datorită numărului extrem de mare al
plăţilor – îndeosebi de salarii şi venituri asimilate acestora din punct de vedere fiscal.
Pe lângă calculul, reţinerea şi plata sau vărsarea impozitului, procedura acestei metode tehnico –
financiare de impunere cuprinde şi ea comunicarea către organele fiscale de stat, de către plătitorii de
venituri impozabile, a datelor privind calculul şi plata impozitului astfel perceput.
De asemenea procedura perceperii impozitelor prin aplicarea acestei metode cuprinde verificarea de
către organele fiscale şi de control financiar de stat a conformităţii operaţiunilor de calcul, reţinere şi
plăţi a impozitelor.
d. Alte metode tehnico – financiare de percepere a impozitelor şi taxelor sunt plata directă în numerar şi
aplicarea de timbre fiscale.
Plata directă în numerar este posibilă şi legal prevăzută pentru achitarea unor taxe datorate pentru
autorizaţii, paşapoarte şi alte taxe al căror cuantum bănesc se desprinde din tarife prestabilite. Conform
acestor tarife, taxele se plătesc de către debitori direct trezoreriilor sau casieriilor competente să
încaseze venituri bugetare şi să emită chitanţe doveditoare ale plăţilor efectuate.
Aplicarea de timbre fiscale este şi ea o metodă simplă prevăzută pentru plata unor taxe de timbru.
Procedural, debitorii acestor taxe cumpără timbrele fiscale valori corespunzătoare sumelor de bani
datorate, acestea se aplică pe cereri, adeverinţe sau alte acte supuse taxării şi, tot procedural, trebuie
anulate de către organele care primesc cererile, eliberează adeverinţele etc. prin aplicarea sigiliului
propriu ori înscrierea expresiei de anulare.
3.2. Individualizarea impozitelor şi taxelor prin titlu de creanţă fiscalăRealizarea practică a impozitelor şi
taxelor ca obligaţii fiscale, din punct de vedere juridic este necesară şi prezintă o însemnătate
capitală, cuantificarea bănească a impozitului sau taxei datorate de fiecare subiect impozabil sau taxabil
prin titlu de creanţă fiscală.
Ansamblul titlurilor de creanţe fiscale se înfâţişează, din punctul de vedere al modului întocmirii, în
două categorii: titluri de creantă 32întocmite exclusiv în acest scop şi acte care implicit sunt şi titluri de
creanţă fiscală.
De asemenea se disting titluri de creanţă fiscală principale şi completatoare.
a) Titlurile de creanţă fiscală întocmite exclusiv în acest stop sunt înscrisurile care se întocmesc de către
organele fiscale prin manifestarea for de voinţă, în scopul de a constata şi individualiza un anumit
impozit sau taxă datorate de un anumit subiect de drept.
Prototipul titlului de creanţă fiscală întocmit exclusiv în acest scop este procesul verbal de impunere
prevazut de legislaţia fiscală pentru impozitele anuale datorate pe veniturile liber-profesioniştilor,
meseriaşilor şi altor persoane fizice, pentru impozitele pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport tc.
Procesele verbale de impunere sunt întocmite de către percepţiile fiscale rurale, serviciile de impozite şi
taxe din circumscripţiile fiscale orăşeneşti, administraţiile financiare municipale etc. Cuprinsul
procesului verbal de impunere este corespunzător necesitătii de individualizare a impozitelor anuale pe
venituri particulare, pe clădiri etc. În acest lens, în general, pe lângă intitularea legală, aceste procese
verbale cuprind: numele, prenumele şi calitatea funcţionarului care l-a întocmit, numărul de ordine,
data întocmirii, numele şi prenumele şi procedeul folosit pentru determinarea venitului net impozabil;
textul de lege în virtulea căruia se stabileşte impozitul; venitul impozabil şi cuantumul bănesc al
impozitulai aferent, eventuale condiţii de plată - rate semestriale, trimestriale etc.; localitatea,
semnătura funcţionarului competent şi sigiliul organului fiscal. Cu acest cuprins, procesele verbale de
impunere sunt înscrisuri oficiale care produc efectul juridic de individualizare a unei anurnite creanţe
fiscale şi în acest scop se comunică subiectelor impozabile sau taxabile pentru executare şi eventual
contestare.
Pe baza şi cu ajutorul datelor cuprinse în procesele verbale de impunere se întocmesc registrele de
evidenţă a contribuabilului din fiecare localitate denumite în mod tradiţional roluri fiscale.
Titlurilor de creanţe fiscale întocmite exclusiv în scopul de a individualiza impozitele sau taxele datorate
de anumite subiecte de drept le sunt asimilabile evidenţele speciale şi contabile întocmite
în scopul determinării profitului impozabil şi calculul impozitului pe 33profit datorat de fiecare
întreprindere, agent economic etc. vizate de obligaţia de a calcula şi plăti acest impozit, ca şi în scopul
determinării valorii adăugate şi calculul taxci pe valoarea adaugată datorată de subiectele de drept
vizate în fiecare dintre etapele legale de calcul şi plată a acestei taxe.
b) Actele care în mod implicit sunt titlturi de creanţe fiscale se recunosc prin particularitate de a fi
întocmite într-un scop propriu sau specific şi de a cuprinde, alăturat datelor pretinse de scopul lor, date
de individualizare a unor creanţe fiscale.
Titlurile de creanţe fiscale completatoare întocmite cu prilejul verificării conformităţii impunerii sunt la
fel de executorii ca şi prototipul titlului de creanţă fiscală. În acest seas este relevantă dispoziţia din
actul normativ care prevedea că actele emise de organele împuternicite - de control fiscal n.a. – “sunt
titluri executorii” care “se pun în aplicare fără acceptul debitorilor”.
INTREBĂRI:
16. Care este aria de cuprindere a procedurii fiscale?
17. Care sunt metodele tehnico-financiare de percepere a impozitelor şi taxelor?
18. Cum se individualizează impozitele şi taxele prin titlu de creanţă fiscală?
19. Daţi exemple de titlu de creanţă fiscală.
20. Ce acte sunt în mod implicit şi titluri de creanţe fiscale?34
CURSUL NR. 7
JURISDICŢIA FISCALĂ
Obiective: informarea studenţilor despre conceptul de jurisdicţie fiscală
Cuvinte cheie: jurisdicţie fiscală, contencios fiscal, obligaţie fiscală
Conţinut: pp. 34-37
Întrebări: 21-25
Test:
Procesul verbal de impunere reprezintă un titlu de creanţă fiscală?
Proceduri jurisdicţionale
În reglementarea juridică şi practica soluţionării conflictelor
privind titlurile de creanţe fiscale s-au conturat procedurile jurisdicţiei
exclusiv administrativ - financiare, a contenciosului fiscal şi a
jurisdicţiei combinată administrativă şi de drept comun.
a) Procedura jurisdicţiei exclusiv administrative - financiară de
soluţionare a conflictelor privind titlurile de creanţe fiscale, sub
aspecte generale, constă în exercitarea jurisdicţiei in materia sau
domeniul veniturilor bugetare de către organele fiscale.
Jurisdicţia exclusiv administrativ - financiară a fost aplicată în
statul nostru în concordanţă cu dispoziţiile din Legea contenciosului
administrativ care prevăd că “cererile privitoare la stabilirea
impozitelor şi a taxelor, precum şi a amenzilor prevăzute în legile de
impozite şi taxe se rezolvă de către organele prevazute de legea
specială şi în condiţiile stabilite de aceasta”.
Procedura exclusiv administrative - financiară se aplica în
temeiul dispoziţiilor din actele normative referitoare la impozite pe
profit, pe veniturile liber profesioniştilor, taxei pe valoarea adăugată
etc. în două şi trei grade de jurisdicţie.35
Procedura cu două grade de jurisdicţie este reglementată pentru
contestaţiile privind stabilirea şi încasarea impozitelor şi taxelor ce
reprezintă venituri ale bugetului de stat astfel:
 în primă instanţă de către direcţiile finanţelor publice
judeţene şi a municipiului Bucureşti, după caz, în cel
mult 30 de zile de la înregistrarea contestaţiei;
 în a doua şi ultimă instanţă de către Ministerul
Finanţelor, în cel mult 40 de zile de la înregistrarea
contestaţiei.
Procedura administrativ - financiară cu trei grade de jurisdicţie
este reglementată pentru impozitele şi taxele locale.
În cadrul acestei proceduri, contestaţiile împotriva titlurilor de
creanţă privind impozitele şi taxele locale, se rezolvă în primă instanţă
de către organul fiscal de impunere sau taxare orăşenesc sau comunal;
în a doua instanţă de către direcţiile Finanţelor publice judeţene şi a
municipiului Bucureşti, după caz, iar în a treia şi ultimă instanţă de
către Ministerul Finanţelor.
La fiecare dintre primele grade de jurisdicţie, contestaţiile
subiectelor impozabile sau taxabile se pot întocmi şi depune împotriva
oricărora dintre actele procedurii fiscale de evaluare şi constatare a
veniturilor, profitului, bunurilor, realizărilor baneşti etc., impozabile
sau taxabile, de calcul a cuantumului bănesc al impozitelor sau taxelor
respective, ca şi de aplicare a majorărilor de întârziere.
Contestaţiile în al doilea şi al treilea grad de jurisdicţie se
exercită împotriva modului de rezolvare a contestaţiilor depuse în
prima şi în cazul impozitelor şi taxelor locale - în a doua instanţă.
În toate etapele acestei jurisdicţii depunerea contestaţiei nu are
efect suspensiv de executare, deci nu suspendă obligaţia subiectelor
impozabile sau taxabile de a plăti în contul bugetului statului sumele
de bani individualizate prin titlurile de creanţă fiscală atacate prin
contestaţie.
Procedura jurisdicţiei exclusiv administrativ - financiare este în
parte diferită pentru soluţionarea contestaţiilor impotriva modului de
percepere a impozitulu pe salarii.
Conform prevederilor actului normativ privind acest impozit
25
,
salariaţii nemulţumiţi de calculul impozitului asupra salariilor sau

25
Art. 15 şi 16 din Legea nr. 32 / 1991 privind impozitul pe salarii36
altor drepturi salariale impozabile se pot adresa, in primă instanţă,
direct instituţiilor publice întreprinderilor economice etc., la care sunt
angajaţi, in termen de 30 de zile de la data reţinerii impozitului, in
vederea verificării şi recalculării venitulu impozabil şi a impozitului
pe salarii.
Instituţiile publice, intreprinderile economice etc., astfel sesizate
sunt obligate să procedeze la verificarea modului în care s-a calculat
şi reţinut impozitul şi să se pronunţe prin decizie care, in caz de
nemulţumire a suportatorului impozitului, poate fi atacată prin
contestaţil adresată direcţiei judeţene a finanţelor publice în raza
căreia îşi are sediul instituţia publică, intreprinderea economică
etc., plătitoare ale salariilor impozabile.
Împotriva acestei contestaţii rămâne deschis ultimul grad a
jurisdicţiei administrativ - financiare de competenţa Ministerului
Finanţelor.
Trebuie remarcat că potrivit noilor realităţi constituţionale
astfel de proceduri sunt, în prezent, facultative!
b) Procedura contenciosului fiscal s-a aplicat tradiţional cu
particularitatea judecării apelurilor fiscale de către instanţe speciale,
cu drept de recurs la instanţe de drept comun.
Procedura traditională a contenciosului fiscal cuprinde in primal
rând judecarea apelurilor împotriva proceselor verbale de impunere de
către instanţe speciale alcătuite din: un magistrat al tribunalului
teritorial ca preşedinte, un delegat al organelor fiscale de stat şi un
delegat al contribuabililor.
lnstanţele speciale de contencios fiscal se constituiau pentru unităţi
administrativ - teritoriale principale – districte, judeţe etc. - şi
funcţionau cu persoane desemnate sau alese pe timp limitat de câteva
luni, după care se constituiau cu alte persoane pentru intervale
viitoare identice de timp.
Pentru fiecare instanţă de acest fel magistratul era desemnat de
către Ministerul Justiţiei la cererea Ministrului Finanţelor,
delegatul fiscului era desemnat dintre funcţionarii de specialitate
ai organelor fiscale locale, iar delegatul contribuabililor era ales prin
tragere la sorţi dintr-o listă de contribuabili particulari – meseriaşi,
proprietari agricoli, comercianţi etc.37
Apelurile împotriva proceselor verbale de impunere se judecau
respectându-se normele procedurale de depunere a apelului în scris
cu datele necesare, arătarea motivelor de drept şi de fapt, precum şi
anexarea în original sau în copii certificate a actelor probatoare, proba
cu martori şi jurământul nefiind admise.
De asemenea, pentru judecarea acestor apeluri era necesară
respectarea normelor de citare a părţilor, de acceptare a cererilor de
completare a probelor, de efectuare a unor descinderi la locurile de
exercitare a meseriei contribuabilului apelant, ca şi de dezbatere în
fond, de deliberare şi de hotărâre cu majoritate de opinii.
Datorită alcătuirii completelor de judecată a apelurilor fiscale din
magistraţi delegaţi ai fiscului şi reprezentanţi ai contribuabililor,
precum şi datorită normelor ce trebuiau respectate în procedura de
judecată, aceste instanţe de contencios fiscal au fost considerate de
utilitate primordială în ansamblul procedurii fiscale.
De c i z i i l e p ronun ţ a t e d e in s t an ţ e l e sp e c i a l e d e con t en c io s
fiscal puteau fi atacate atât de către contribuabili cât şi de către
organele fiscale cu recurs a cărui judecată era dată în competenţa
instanţelor de recurs sau de apel de drept comun.
Aceste ultime instanţe erau investite cu dreptul de a casa ori nu - în
funcţie de constatările proprii - deciziile primelor instanţe şi, în caz
de casare, de a trimite cauzele spre rejudecare ori de a reţine cauza şi
a o judeca în fond cu finalitatea definitivării titlului de creanţă fiscală
dacă actele din dosarul cauzei erau suficiente şi concludente pentru
aceasta.
Deşi bine apreciată, procedura contenciosului fiscal a fost
înlocuită, în cele mai multe state contemporane cu o jurisdicţie
combinată: administrativă şi de drept comun.
c) Procedura jurisdicţiei combinate - administrativă şi de drept
comun acordă prioritate organelor administrativ - financiare sau
fiscale de stat în sensul că orice contestaţie privind impozitele şi taxele
se adresează, in mod obligatoriu, mai întâi organelor fiscale, se
soluţionează de către acestea pe aşa-zisa cale administrativă, iar
ultima decizie administrativă - obişnuit a Ministerului Finanţelor -
poate fi atacată pe calea jurisdicţiei de drept comun începând chiar cu
judecătoriile locale.
Această procedură combinată satisface şi exigenţele celor care
apreciază temeinicia hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele 38
de drept comun pe baza principiilor egalităţii părţilor şi
contradictorialităţii.
Aplicarea procedurii combinate - administrativă şi de drept
comun - este preconizată în statul nostru pentru contestaţiile
împotriva actelor de stabilire a impozitului pe venitul agricol
26
.
4.2. Modificarea obligaţiilor fiscale anuale
Obligaţiile de impozite şi taxe, individualizate prin titluri dc
creanţe fiscale pot fi modificate numai pentru schimbări
intervenite în situaţia obiectelor impozabile sau taxabile, in cursul
exerciţiului financiar, determinat de cerinţele aplicării legislaţiei
fiscale în concordanţă cu situaţia de fapt şi cu evoluţia acestei situaţii.
Conform acestor cerinţe, obligaţiile fiscale individualizate pot fi
modificate în următoarele condiţii generale:
 numai în ceea ce priveşte cuantumul lor bănesc,
 dacă se datorează pe un interval de timp,
 dacă în intervalul de timp pentru care se datorează
intervin modificări în situaţia obiectelor impozabile sau
taxabile pentru care legislaţia în vigoare admite recalcularea
impozitelor şi taxelor stabilite la începutul respectivului
interval de timp.
Având în vedere că în situaţia veniturilor impozabile anuale pot
interveni atât creşteri cât şi micşorări ale acestor venituri, cuantumul
bănesc al impozitelor stabilite la începutul anului se măreşte ori se
micşorează în funcţie de schimbările intervenite. Astfel, de
exemplu, cuantumul impozitului pe veniturile meseriaşilor,
cărăuşilor şi altor persoane fizice particulare individualizat la
începutul anului este sporit ori micşorat în cazul unor sporiri ori
reduceri importante ale venitului impozabil intervenite în cursul
anului, asemenea modificăiri de impozit fiind admise însă numai
o singură dată pe an şi numai în cel de al doilea semestru.
Sub aspect procedural modificarea obligaţiilor fiscale este de
competenţa organelor de impunere care au stabilit şi individualizat
respectivele obligaţii. Fiind modificări determinate de cerinţa

26
Proiectul legii privind impozitul pe venitul agricol prevede că debitorii acestui impozit pot
face contestaţii la organele fiscale, plângeri la Ministerul Finanţelor iar împotriva soluţiei dată
de acest minister se poate introduce plângere la judecătoria locală.39
perceperii conforme a impozitelor in concordanţă cu evoluţia
situaţiilor de fapt, procedura modificării este declanşată de
declaraţia subiectelor impozabile privind schimbările intervenite
în situaţia lor sau a veniturilor impozabile. În urma acestor
declaraţii organele fiscale recalculează impozitele anuale şi
încunoştiinţează subiectele impozabile despre impozitele modifcate,
rămânând a se plăti diferenţele de impozite stabilite în plus ori a se
reduce impozitele datorate la termenele viitoare de plată.
Subiectele impozabile sau taxabile nemulţumite de modul în care
li s-au modificat obligaţiile fiscale anuale au dreptul de a contesta
modificările efectuate în condiţiile generale ale procedurii fiscale.
INTREBĂRI:
21. Ce înţelegeţi prin titlu de creanţă fiscală?
22. Prin ce se individualizează impozitele şi taxele?
23. Ce acte sunt în mod implicit şi titluri de creanţă fiscală?
24.Care este procedura jurisdicţiei exclusiv administrativ
financiară de soluţionare a conflictelor?
25. Câte grade de jurisdicţie fiscală sunt?40
CURSUL NR. 8
MODALITĂŢI DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR FISCALE
Obiective: informarea studenţilor despre modalităţile de stingere a
obligaţiilor fiscale
Cuvinte cheie: plată directă, stopaj la sursă, anulare de timbre fiscale
mobile
Conţinut: pp. 40-46
Întrebări: 26-30
Test:
Care este principalul mod de stingere a creanţelor fiscale?
5.1. Stingerea creanţelor fiscale prin plată
Plata sumelor de bani cuvenite bugetelor publice, reprezentând
impozite şi taxe, este cel mai important mod de stingere a creanţelor
fiscale, constând în achitarea benevolă de către contribuabili, persoane
fizice sau juridice, a unor sume de bani.
Conform interesului realizării creanţelor fiscale, actele normative
referitoare la impozite şi taxe stabilesc condiţiile plăţii, precum şi
majorările de întârziere ce se aplică în cazul depăşirii termenelor
legale de plată a acestor creanţe băneşti.
Plăţile de impozite şi taxe se aseamănă cu plăţile băneşti
intervenite în raporturile patrimoniale dintre subiectele de drept civil.
Cu toate acestea, achitarea creanţelor fiscale este supusă exclusiv
dispoziţiilor legislaţiei fiscale, fără a i se aplica vreuna dintre
dispoziţiile codului civil referitoare la plată.
Dintre cele mai importante condiţii de plată a impozitelor, taxelor
şi altor venituri bugetare se remarcă plata de către subiectele
impozabile sau taxabile, încasarea sau primirea impozitelor şi taxelor
numai de către agenţii fiscali şi trezoreriile încredinţate în acest scop.
Din punctul de vedere al subiectului plătitor, fiecare dintre
impozite şi taxe se plăteşte de către subiectul impozabil şi taxabil, din
iniţiativă proprie. Manifestarea de voinţă a subiectului impozabil ori 41
taxabil exteriorizată şi dovedită de faptul plăţii sumei de bani datorată
produce efectul juridic de stingere a obligaţiei fiscale.
Referitor la forma procedurală a plăţii, debitorii de impozite şi
taxe care au conturi deschise la bănci sau la trezoreriile finanţelor
publice - regii autonome, întreprinderi, societăţi comerciale etc. -
plătesc sumele de bani datorate ca venituri bugetare prin decontarea
fără numerar a respectivelor sume din conturile bancare proprii în
conturile de venituri ale bugetului de stat sau bugetelor locale. Pentru
această decontare, debitorii întocmesc dispoziţii de plată scrise pe
formulare tipizate în cuprinsul cărora se specifică debitorul, contul
său bancar suma de bani ce se plăteste şi ce reprezintă - impozit,
taxă etc. - precum contul de venit bugetar către care se efectuează
plata. În temeiul acestor dispozitii de plată, sumele de bani specificate
în ele se trec din conturile bancare ale debitorilor în conturile de
venituri bugetare.
Persoanele fizice debitoare de impozite şi taxe care nu au conturi
bancare plătesc sumele datorate fie în numerar agenţilor fiscali,
trezoreriilor sau casieriilor autorizate să încaseze venituri bugetare,
fie prin mandat poştal pe adresa organului fiscal în evidenţa căruia
sunt înscrişi ca subiecte impozabile sau taxabile. Plăţile de acest fel
pot fi făcute atât de către persoanele fizice debitoare, cât şi de alte
persoane fizice, însă în numele celor debitoare.
Referitor la dovada plăţii, plăţile de impozit şi alte sume de bani
datorate ca venituri bugetare, efectuate prin decontare fără numerar
se dovedesc cu dispoziţiile de plată întocmite şi utilizate în acest
scop. Spre deosebire de aceasta, plăţile de impozite, taxe etc.,
efectuate în numerar se dovedesc cu ajutorul chitanţelor eliberate de
agenţii sau casierii încasatori, întocmite pe formulare tipizate
cuprinzând denumirea organului fiscal reprezentat de agentul sau
casierul încasator, numărul de ordine, numele şi domiciliul
plătitorului, suma de bani încasată şi impozitul, taxe etc., ce
reprezintă această sumă, sigiliul emitentului şi semnătura agentului
sau casierului încasator. În cazul plăţilor efectuate pe mandat
poştal, achitarea sumei datorate se dovedeşte prin chitanţa emisă
de oficiul poştal care a primit suma de bani şi mandatul poştal.
În timp, plăţile de impozite, taxe şi alte venituri bugetare trebuie
efectuate până la termenele legale de plată fiind legal admisă atât
plata anticipată cât şi amânarea şi eşalonarea - la cerere - a plăţii.42
Amânarea şi eşalonarea plăţi unor impozite sau taxe este admisă
însă numai în cazuri limitate, având în vedere mai ales dificultăţi
intervenite în situaţia patrimonială a unor subiecte impozabile în
preajma scadenţei obligaţiilor fiscale. De exemplu, reglementarea
impozitului agricol prevede obişnuit amânarea şi eşalonarea - la cerere
- a plăţii acestui impozit în cazuri de pierderi de recolte cauzate de
fenomene naturale, reglementarea taxei de timbru asupra
succesiunilor prevede competenţa organelor fiscale de a aproba
eşalonarea plăţii acestei taxe etc.
Neplata impozitelor şi celorlalte creanţe fiscale în termenele
legale, respectiv depăşirea termenelor legate de plată a acestor
creanţe, atrage aplicarea unor majorari de întârziere.
5.2. Moduri speciale de stingere a obligaţiilor fiscale
Pe lângă plata impozitelor, taxelor şi celorlalte sume de bani
datorate ca venituri bugetare, creanţele fiscale se sting şi în moduri
speciale prevăzute de legislaţia fiscală, unele în interesul realizării
veniturilor bugetare, iar altele potrivit cerinţelor de aplicare raţională a
reglementării juridice a acestor venituri
27
.
Operaţiunea plăţii impozitelor şi taxelor se realizează în
următoarele modalităţi:
 prin plată directă;
 prin reţinere (stopaj) la sursă;
 prin aplicare şi anulare de timbre fiscale mobile.
Conform normelor de procedură fiscală, modurile speciale de
stingere a creanţelor fiscale sunt compensarea, scăderea pentru
cauze de insolvabilitate şi dispariţie, anularea şi prescripţia.
a. Stingerea obligaliilor fiscale prin compensare este
reglementată pentru ipotezele apariţiei unor obligaţii pecuniare
reciproce între bugetul statului sau bugetele locale de o parte şi
subiectele impozabile sau taxabile de altă parte.
Obligaţii pecuniare reciproce apar în domeniul fiscal în
cazurile în care subiectele impozabile sau taxabile plătesc în conturile
de venituri bugetare sume de bani în plus, peste cele legal datorate,
care sunt restituibile, şi în acelaşi timp, au de plătit impozite sau taxe la

27
I.Gliga, op.cit., pp.152-155.43
termene viitoare. În aceste cazuri, sumele de bani plătite în plus pot fi
restituite la cererea celor care le-au plătit, dar oferă şi posibilitatea
compensării lor cu datoriile restante ori cu cele viitoare. Dintre aceste
ipoteze, compensarea sumelor de bani plătite în plus cu datoriile
restante are rezultatul recuperării unor creanţe fiscale restante, pe când
compensarea sumelor de bani plătite în plus cu datorii viitoare grăbeşte
realizarea unor creanţe fiscale viitoare.
Având în vedere raţiunea şi utilitatea compensării creanţelor
pecuniare reciproce apărute în domeniul fiscal, legislaţia fiscală
reglementează compensarea în condiţii diferite pentru regiile
autonome, întreprinderile industriale şi comerciale faţă de persoanele
fizice.
În relaţiile cu regiile autonome şi cu întreprinderile industriale,
comerciale, compensarea este reglementată alternativ cu restituirea
sumelor plătite în plus conform dispoziţiilor care au statuat că “sumele
vărsate la buget în plus faţă de cele legal datorate se compensează cu
acelaşi fel de venit care urmează a fi încasat într-o perioadă viitoare
sau se restituie unităţii plătitoare”. Potrivit acestor dispoziţii, în
relaţiile cu aceşti debitori compensarea este admisă numai pentru
sume de bani plătite în plus, de exemplu, ca impozit pe profit cu
cele datorate în viitor tot ca impozit pe profit. În relaţiile cu persoane
fizice, compensarea este admisă ca “mijloc special de lichidare” a unor
creanţe fiscale restante, care se poate aplica sub doua forme: obişnuită
şi extinsă din oficiu.
Compensarea obişnuită în raporturile fiscale cu persoanele fizice
este reglementată pentru recuperarea impozitelor şi altor creanţe
financiar - bugetare neplătite integral şi în termenele legale din
sumele de bani încasate de la aceleaşi persoane “fără bază legală”.
Prin sume încasate fără bază legală se înţeleg orice impozite, taxe
etc., care după ce au fost plătite de către persoane fizice în contul
bugetului de stat sau a bugetelor locale se constată că nu sunt legal
datorate, deoarece au fost plătite ca urmare a unei impuneri ori
taxări duble, impunerii unor venituri sau bunuri exceptate ori altor
motive asemănătoare.
Compensarea unor sume de bani încasate fără bază legală cu
sume de bani ce se constată în acelaşi timp că sunt datorate şi
neplătite de către aceleaşi persoane este obişnuită deoarece se
practică în relaţiile cu aceleaşi subiecte impozabile sau taxabile.44
Compensarea extinsă din oficiu se aplică în continuare, dacă
după compensarea obişnuită rămân sume de hani plătite în plus şi se
constată că, aceeaşi persoană sau membrii familiei cu care
gospodăreşte împreună (soţ, soţie parinţi şi copii) au restanţe înscrise
în evidenţele fiscale pe anul în curs sau pe anii precedenţi. Această
compensare este extinsă în primul rând, din punctul de vedere al
persoanelor debitoare şi se aplică pentru obligaţii fiscale atât ale
subiectului impozabil sau taxabil cât şi ale membrilor familiei sale
cu care gospodăreşte împreună. În al doilea rând, această
compensare este extinsă şi operează asupra unor restanţe de
impozite sau taxe datorate atât pe anul în curs cât şi pe anii
precedenţi. În cele din urmă, dacă după această compensare extinsă
din oficiu, la sfârşitul anului fiscal mai rămân sume de bani din
cele încasate fără bază legală, ele se restituie la cererea persoanelor
fizice care le-au plătit.
b. Scăderea pentru cauze de insolvabilitate şi dispariţie este un
mod de stingere a obligaţiilor fiscale ale persoanelor fizice având în
vedere că în situaţia patrimonială a acestor persoane sunt posibile
stări de insolvabilitate, că aceste persoane pot dispare, este posibil
decesul lor şi că, în cazurile de acest fel, este necesară scăderea
creanţelor fiscale ce nu mai pot fi recuperate din aceste cauze.
Scăderea pentru cauze de insolvabilitate a impozitelor, taxelor
şi celelalte creanţe fiscale, individualizate şi înscrise în evidenţele
organelor fiscale pretinde, rational, constatarea stării de insolvabilitate
a debitorului prin investigaţii la domiciliul acestuia, la locul unde îşi
desfăşoară activitatea profesională sau lucrativă. Dacă în urma acestor
investigaţii se ajunge la concluzia că debitorul nu are venituri sau
bunuri urmăribile şi sumele de bani datorate bugetului de stat sau
bugetelor locale nu pot fi recuperate nici prin executare silită, se
procedează la constatarea în scris a insolvabilităţii şi la scăderea
provizorie a creanţelor fiscale din evidenţa curentă a organelor fiscale.
Dacă starea de insolvabilitate a debitorului persistă pînă la împlinirea
termenului de prescripţie, se procedează la radierea sau scăderea
definitivă, cu efectul juridic de stingere a obligaţiei fiscale pentru cauză
de insolvabilitate.
În caz de dispariţie a debitorului, dacă se constată că în urma
dispariţiei lui nu au rămas bunuri din a căror valorificare să poată fi
recuperată creanţa fiscală restantă, se procedează la fel ca în cazuri de 45
insolvabilitate, la scăderea provizorie şi apoi definitivă a creanţei
respective.
În ipoteza decesului debitorului, dacă se constată că în urma
decesului nu au rămas bunuri urmăribile, se procedează la scăderea
definitivă a creanţei restante din evidenţa organelor fiscale cu efectul
de stingere a acestei creanţe din cauza decesului debitorului.
c. Stingerea obligaţiilor fiscale prin anulare este posibilă pe calea
amnistiei fiscale a unor categorii de impozite şi alte creanţe fiscale
restante şi, pe calea actelor de anulare a anumitor creanţe de acest fel,
de către organele care au această competenţă
28
.
Amnistia fiscală este de fapt un mod excepţional de stingere a
obligaţiilor fiscale deoarece se aplică în împrejurările rare în care
anumite categorii de subiecte impozabile sau taxabile au datorii fiscale
restante faţă de bugetul statului şi anularea acestor datorii devine atât
necesară pentru lichidarea unor restanţe ce nu au perspectivă de a fi
recuperate, cât şi oportună din punctul de vedere al politicii fiscale a
statului faţă de acele subiecte impozabile sau taxabile. În împrejurări
de acest fel şi cu această motivaţie, amnistia fiscală este
reglementată de organele legislative prin acte normative care prevăd
anularea impozitelor, taxelor şi altor creanţe restante şi produc efectul
juridic de stingere a respectivelor obligaţii fiscale.
Spre deosebire de amnistia fiscală cu caracterul ei general,
legislaţia fiscală prevede posibilitatea anulării individuale a unor
anumite creanţe fiscale la cererea debitorilor cu justificări pertinente.
Competenţa de aprobare a unor anulări de acest fel este acordată
Ministerului Finanţelor şi organelor fiscale locale însă limitat mai ales
la debite fiscale provenite din amenzi şi majorări de întârziere cu
justificarea temeinică a abaterilor sau întârzierilor care au atras
aplicarea de amenzi fiscale şi majorări de întârziere. În asemenea
cazuri, efectul juridic de stingere a obligaţiei de plată a amenzii fiscale
sau a majorarii de întârziere individualizate prin actele de sancţionare
este produs de hotărârea de anulare luată de organul competent.
d) Stingerea obligaţiilor bugetare prin prescripţie
completează celelalte moduri de stingere a acestor obligaţii
determinat de constatarea ca şi în domeniul fiscal, la fel ca în alte
domenii supuse reglementării juridice, este posibilă persistenţa unor

28
D.D.Şaguna, P.Rotaru, op.cit., p.152.46
stări de fapt în care datorită imposibilităţii realizării unor drepturi,
neexercitării unor drepturi sau altor motive asemănătoare să devină
necesară consacrarea juridică a acestor stări de fapt prin prescripţia
respectivelor drepturi. Cerinţele prescripţiei sunt recunoscute în
domeniul veniturilor publice pentru ipoteza persistenţei în timp a
stărilor de insolvabilitate şi dispariţie a persoanelor fizice având
datorii de impozite, taxe, amenzi fiscale şi alte creanţe fiscale.
INTREBĂRI:
26. Ce înţelegeţi prin stingerea obligaţiilor fiscale?
27. Care sunt modurile speciale de stingere a obligaţiilor fiscale?
28. In ce constă stingerea obligaţiilor fiscale prin compensare?
29. La ce se referă scăderea pentru cauze de insolvabilitate şi
dispariţie?
30. Cum se realizează stingerea obligaţiilor fiscale prin anulare şi
prescripţie?47
CURSUL NR. 9
CONTRAVENŢIILE IN DOMENIUL FISCAL ŞI
SANCŢIONAREA ACESTORA. EVAZIUNEA FISCALĂ
Obiective: informarea studenţilor despre aplicarea contravenţiilor în
domeniul fiscal şi evaziunea fiscală
Cuvinte cheie: contravenţie, evaziune fiscală, fraudă fiscală
Conţinut: pp. 47-55
Întrebări: 31-35
Test:
Evaziunea fiscală este caracterizată ca fiind o sustragere de la impunere a
materiei impozabile prin :
Consideraţii preliminare. Evaziunea fiscală
Reglementarea juridică a impozitelor, taxelor şi celorlalte
venituri bugetare din statul nostru este susceptibilă de încălcări
săvârşite de către oricare dintre subiectele de drept vizate de această
reglementare juridică.
Încălcările normelor juridice referitoare la impozite, taxe şi alte
venituri bugetare, privite în ansamblul lor sunt fapte şi omisiuni care
pot avea un grad diferit de periculozitate socială, însă în general au
consecinţă micşorarea impozitelor şi taxelor ce se încasează.
Pentru încălcările normelor juridice fiscale care au consecinţa
financiară a plăţii unor impozite sau taxe mai mici decât cele legal
datorate, în limbajul fiscal modern s-a răspândit denumirea “evaziune
fiscală”.
“Evaziunea fiscală” este caracterizată ca “sustragere de la
impunere a materiei impozabile”
29
, şi ca încălcare frauduloasă a
principiului “egalităţii în faţa impozitului şi prin impozit”
30
cu

29
D. Şaguna, op.cit., vol. I, p. 110.
30
R. Muzellac, op.cit., p. 416.48
consecinţa financiară a micşorării veniturilor bugetare. Din aceste
caracterizări se desprinde raţional concluzia că evaziunea fiscală este
frauduloasă, indiferent de variantele ei practice, datorită consecinţelor
financiare, a faptului ca lezează interesul financiar public al realizării
conforme a impozitelor şi taxelor cuvenite bugetului de stat şi
bugetelor locale.
Dacă în mod raţional evaziunea fiscală este frauduloasă, ajunge
sub semnul întrebării existenţa unor cazuri de “evaziune fiscală
legală”.
Sunt considerate cazuri de evaziune fiscală legală în primul
rând cele de calcul a veniturilor impozabile cu ajutorul unor norme
legale de venituri mijlocii, ori prin scăderea din veniturile reale brute a
unor cote forfetare legale de cheltuieli
31
. Acest calcul oferă
posibilitatea plăţi unor impozite mai mici decit cele ce s-ar stabili
diferenţiat în raport de veniturile reale subiectelor impozabile care
obţin în fapt venituri mai mari decât cele mijlocii, ori care efectuează
cheltuieli mai mici decât cele prestabilite legal prin cote forfetare de
cheltuieli. Alăturat acestora sunt considerate cazuri de evaziune fiscală
legală, cele de reducere a impozitului ca urmare a scăderii din profitul
impozabil a unor cheltuieli investiţionale şi de sponsorizare,
posibilitatea legală a calculului impozitului global separat asupra
veniturilor individuale ale membrilor unei familii cu consecinţa
aplicării unor cote procentuale de impozit mai mici şi deci a
atenuării progresivităţii tarifului de impunere, precum şi alte cazuri
cu consecinţe financiare asemănătoare
32
.
Datorită caracterului culpabil şi contrar interesului public fiscal,
cele mai multe şi mai frecvente fapte şi omisiuni de evaziune fiscală
sunt calificate contravenţii.
Calificarea contravenţională a faptelor şi omisiunilor de evaziune
fiscală este, reglementată în prezent în statul nostru cu condiţia
generală de a avea un grad de periculozitate socială mai redus decât al
infracţiunilor. Astfel, conforn dispoziţiei actului normativ referitor la
stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la reglementările financiar –
gestionare şi fiscale, faptele şi omisiunile de încălcare a acestor

31
Idem, p. 417.
32
A se vedea D.D. Şaguna, op.cit., pp. 110 – 111.49
reglementări se califică contravenţii numai dacă nu constituie
infracţiuni potrivit prevederilor penale.
Această dispoziţie concordă cu caracterizarea doctrinară şi legală
a tuturor contravenţiilor ca încălcări ale normelor juridice în vigoare
comise cu vinovăţie însă având un grad de pericol social mai redus
decât infracţiunile.
În acelaşi timp această dispoziţie trebuie reţinută ca temei juridic
al ipotezei responsabilităţii penale în domeniul fiscal sau al
veniturilor bugetare.
În consecinţă, faptele şi omisiunile de evaziune fiscală pot fi
calificate fie contravenţii, fie infracţiuni în raport de gradul lor de
periculozitate socială, respectiv dacă întrunesc elementele constitutive
ale contravenţiilor reglementate ca atare, ori ale unor infracţiuni
prevăzute în codul penal sau legi speciale.
6.2. Reglementarea juridică a contravenţiilor din domeniul
fiscal
Potrivit necesităţii şi interesului realizării conforme şi integrale a
veniturilor bugetare, legislaţia juridică financiară din statul nostru
cuprinde dispoziţii privind contravenţiile din sfera veniturilor bugetare,
atât în contextul reglementării ansamblului contravenţiilor la normele
financiar - gestionare şi fiscale, cât şi pentru sfera de aplicare a
impozitului pe profit, a taxei pe valoarea adaugată. ca şi a altor
impozite.
1. Contravenţiile din domeniul fiscal reglementate ca încălcări
ale normelor financiar - gestionare şi fiscale:
 nedeclararea, în vederea impuneri. a exercitării unei meserii,
profesii sau a altei activităţi producătoare de venituri;
 nedeclararea veniturilor impozabile, a unor surse agricole de
venit, a bunurilor supuse impozitelor şi taxelor, ca şi nedepunerea
în termen a declaraţiilor de impunere de către contribuabilii aflaţi
în evidenţa organelor fiscale;
 neţinerea de către contribuabili, potrivit dispoziţiilor legale, a
evidenţelor referitoare lo impozite şi taxe. înscrierea în acestea, din
culpă, a unor date eronate sau incomplete, ca şi neînregistrarea
imprimatelor specifice la organele fiscale teritoriale;50
 refuzul contribuabililor de a comunica, la cererea organelor
fiscale, datele şi informaţiile privind perceperea impozitelor şi
taxelor, sau comunicarea din culpă a unor date şi informaţii
eronate;
 împiedicarea efectuării controlului ce se exercită de către
organele competente cu privire la aplicarea normelor legale care
reglementează impozite şi taxe;
 necalcularea în cuantum legal, nereţinerea şi nevărsarea în
termen de către plătitorii de venituri impozabile a impozitului
care, potrivit dispoziţiilor legale, se percepe prin reţinere şi
vărsare;
 afişarea sau folosirea mijloacelor de publicitate şi reclamă,
ocuparea locurilor publice pentru care se datorează taxe, fără plata
taxelor legale;
 primirea şi eliberarea de acte sau prestarea de servicii care,
potrivit dispoziţiilor legale, sunt supuse taxelor de timbru sau
taxelor locale, fără ca aceste taxe să fi fost achitate, ca şi încălcarea
normelor de utilizare şi anulare a timbrelor fiscale.
Alăturat acestora sunt remarcabile contravenţiile care constituie
încălcări ale îndatoririlor ce revin plătitorilor de impozite în scopul
“atribuirii codului fiscal” şi anume: nedepunerea în termenele legale a
declaraţiilor de înregistrare şi de modificare sau încetare a activităţii,
depunerea unor declaraţii fictive sau neconforme cu realitatea, ca şi
încălcarea normelor de înscriere corectă a codului fiscal individual pe
toate documentele necesare procedurii fiscale de percepere a
impozitelor şi taxelor.
2. Contravenţiile din domeniul fiscal reglementate prin dispoziţii
cuprinse în acte normative referitoare la anumite impozite, taxe şi alte
îndatoriri fiscale sunt de aplicabilitate limitată în sfera de percepere a
fiecăruia dintre respectivele impozite sau taxe si vizează direct numai
persoanele obligate să întocmească documente şi să efectueze
operaţiuni de calcul şi plată a respectivelor impozite sau taxe, ori să
îndeplinească anumite îndatoriri fiscale.
Dintre aceste contravenţii sunt remarcabile cele referitoare la
perceperea impozitului pe profit şi a taxei pe valoarea adăugată.
Contravenţiile la normele de percepere a impozitului pe profit
sunt următoarele:51
 neevidenţierea integrală a veniturilor şi încasărilor fiecărei
perioade legale de plată a acestui impozit de către regiile
autonome, întreprinderile şi celelalte unităţi debitoare;
 majorarea costurilor de producţie, ale prestărilor de servicii
sau cheltuielilor de circulaţie, după caz, precum şi includerea în
cheltuielile care se suportă direct din venituri, pentru determinarea
profitului impozabil, a unor sume de bani superioare celor aferente
realizărilor perioadei sau a unor cheltuieli fără temei legal, inclusiv
a sumelor de bani reprezentând majorări de întârziere sau amenzi
contravenţionale aplicate pentru încălcarea reglementărilor cu
caracter financiar;
 înregistrarea pe costuri sau pe cheltuieli de circulaţie, după
caz, ori includerea în cheltuielile care se scad direct din venituri
pentru determinarea profitului impozabil, precum şi diminuarea
directă a profitului impozabil cu sume de bani reprezentând
pierderi, penalităţi şi lipsuri de inventar care - conform
normelor în vigoare - sunt imputabile salariaţilor vinovaţi de
producerea lor;
 neincluderea în profitul impozabil a tuturor sumelor de bani
care, potrivit reglementării în vigoare, se înregistrează direct în
contul de profit şi pierderi - cum sunt plusurile de inventar la
materii prime şi materiale, la produse finite etc.;
 orice alte operaţiuni nelegale efectuate în evidenţa contabilă
care au ca efect micşorarea directă sau indirectă a profitului
impozabil din fiecare etapă de calcul a acestuia.
Aceste contravenţii reglementate pentru cadrul de percepere a
impozitului pe profit vizează cele mai importante dintre condiţiile de
calcul şi determinare a profitului impozabil al fiecărui debitor sau
plătitor şi este evident ca au fost reglementate cu scopul de a
influenţa respectarea riguroasă a acestor condiţii şi, în acest fel,
protecţia realizării conforme şi integrale a acestui impozit.
Contravenţiile reglementate pentru sfera de percepere a taxei pe
valoarea adăugată sunt următoarele:
 nedepunerea în termen la organele fiscale a declaraţiei de
înregistrare sau de scoatere din evidenţă ca plătitor de taxă pe
valoarea adăugată şi a decontului privind suma de bani impozabilă
şi taxa exigibilă;52
 refuzul de a furniza organelor fiscale toate informaţiile necesare
stabilirii operaţiilor impozabile - între care, în primul rând sunt
necesare datele din facturile fiscale sau documentele înlocuitoare
privind operaţiile impozabile efectuate;
 ţinerea eronată sau necorespunzătoare a evidenţelor tehnico -
operative şi contabile privind operaţiile impozabile şi calculul
taxei pe valoarea adăugată datorată bugetului de stat;
 nerespectarea de către organele bancare a caracterului
executoriu al actelor de constatare a sumelor de bani datorate ca
taxă pe valoarea adăugată şi nepunerea în aplicare a acestor acte
fără acceptul plătitorilor sau debitorilor.
Dintre aceste contravenţii, primele trei au fost instituite cu scopul
de a proteja calculul şi determinarea conformă a operaţiunilor
taxabile ale fiecărui debitor, iar ultima a fort introdusă cu menirea de
a garanta decontarea bancară executorie necesară pentru recuperarea în
folosul bugetului statului a taxei pe valoarea adăugată neachitată
integral şi la termenele legale
33
.
Pe lângă acestea, tot cu aplicabilitate limitată în contextul
perfeţionării normelor referitoare la “impozitarea activităţii de
taximetrie”, au fost calificate contravenţii următoarele fapte şi
omisiuni: neinstalarea aparatului de taxat pe autoturism, neprezentarea
în vederea citirii trimestriale a aparatului de taxat, efectuarea de
transporturi fără punerea în funcţiune a aparatului de taxat, precum şi
distrugerea sigiliilor aplicate pe aparatele de taxat de organele de
specialitate.
6.3. Procedura constatării şi sancţionării contravenţiilor din
domeniul fiscal
Sub aspectele principale, constatarea, sancţionarea şi contestarea
contravenţiilor din domeniul fiscal sunt supuse dispoziţiilor
procedurale cuprinse în OUG nr.2/2000 privind stabilirea şi
sancţionarea contravenţiilor. Această lege fiind instituită ca act
normativ fundamental al răspunderii administrative contravenţionale,
dispoziţiile ei generale se aplică în domeniul fiscal la fel ca în celelalte

33
A se vedea supra. 5. Executarea silită a creanţelor fiscale restante de la debitorii ce au
conturi bancare53
domenii şi ramuri administrative de stat, însă în corelaţia necesară cu
dispoziţiile privind contravenţiile şi sancţionarea lor cuprinse în legile
de impozitare şi în acte normative cum sunt cele privind
contravenţiile financiar - gestionare.
Din punct de vedere procedural, sancţionarea acestor contravenţii
începe cu constatarea lor.
Constatarea contravenţiior din domeniul fiscal este de competenţa
organelor fiscale şi de control financiar subordonate Ministerului
Finanţelor, precum şi, în cazuri limitate, a organelor de control
gestionar din ministere, regii autonome etc.
În parte diferit, contravenţiile comise prin încălcarea normelor
privind montarea şi utilizarea aparatelor de taxat pentru impozitarea
taximetriei auto pot fi constatate şi de către personalul de specialitate al
organelor subordinate Ministerului Administraţiei şi Internelor care
supraveghează circulaţia rutieră.
Constatarea acestor contravenţii implică întocmirea unui procesverbal de constatare cuprinzînd datele
privind organul constatator,
contribuabilul persoană fizică sau funcţionarul din unitatea plătitoare
de impozit, taxă etc, vinovat de săvârşirea contravenţiei,
specificarea faptelor şi a omisiunilor constatate şi apreciate ca fiind
contravenţii, precum şi precizarea împrejurărilor comiterii cu datele
şi amănuntele necesare pentru calificarea lor juridică. În acest sens,
dacă încălcările constatate ca săvârşite cu vinovăţie prezintă un grad
de pericol social mai redus se califică contravenţii şi se sancţionează
ca atare, iar dacă întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni
actul constatator este trimis organelor judiciare pentru pornirea
procesului penal împotriva persoanelor vinovate de comiterea
respectivelor încălcări.
În ipoteza în care încălcările constatate sunt calificate contravenţii,
motivat de constatarea elementelor constitutive ale uneia dintre
contravenţiile reglementate pentru domeniul fiscal, procesul - verbal
de constatare întocmit datat şi semnat se supune conducătorului
organului din care face parte agentul sau inspectorul constatator cu
propunerea de sancţionare contravenţională.
Sancţiunile ce se aplică contravenţiilor din domeniul fiscal sunt
cele prevăzute expres în actele normative care enumeră aceste
contravenţii şi anume:54
 amenda bănească pentru oricare dintre contravenţiile din
domeniul fiscal în cuantum bănesc diferit - între limite valorice
minim şi maxim - prestabilite în categorii de contravenţii;
 plata unei sume de bani egală cu valoarea impozitului pe profit
sustras şi a taxei pe valoarea adaugată sustrasă în condiţiile
contravenţionale;
 suspendarea activităţii plătitorului de impozite sau taxe pe o
perioadă până la 6 luni de zile.
Amenda bănească ce se aplică pentru sancţionarea acestor
contravenţii este denumită şi amendă fiscală iar cuantumul ei valoric
se decide între limitele minim şi maxim legale în raport de
împrejurările comiterii fiecărei contravenţii de eventuale antecedente
şi alte aspecte de atitudine a persoanelor vinovate.
Plata unei sume de bani egală cu impozitul sau taxa sustrase este o
sancţiune bănească ce se aplică în mod imperativ însă numai
concomitent cu plata în mod recuperator a impozitului sau taxei
sustrase în condiţiile prevăzute de actele normative referitoare la
impozitul pe profit şi taxa pa valoarea adăugată.
Conform reglementării impozitului pe profit această sancţiune se
aplică în cazul în care se constată majorarea unor cheltuieli, evidenţe
eronate şi alte încălcări săvârşite “cu scopul vădit de a reduce impozitul
datorat”, deci cu scopul vădit al “sustragerii de la impunere”.
Conform reglementării taxei pe valoarea adăugată în situaţia în
care se constată “ţinerea eronată a evidenţelor cu scopul vădit de a
reduce taxa datorată bugetului de stat sau de a obţine o rambursare
necuvenită, unităţile plătitoare varsă la bugetul de stat taxa sustrasă, o
sumă egală cu valoarea acesteia, precum şi majorările de întârziere”.
Din aceste dispoziţii citate, rezultă că întotdeauna cuantumul
bănesc al acestei sancţiuni este o sumă de bani egală cu impozitul sau
taxa sustrase.
Suspendarea activităţii plătitorilor de impozite şi taxe este o
sancţiune reglementată cu aplicabilitate în cazurile de “repetare” a
următoarelor contravenţii: nedepunerea în termenele legale a
declaraţiilor de impunere, nerespectarea obiectului de activitate
prevăzut în autorizaţia de funcţionare, refuzul de a comunica datele şi
informaţiile cerute de organele fiscale, precum şi împiedicarea
exercitării controlului fiscal.55
Pe lângă aceste cazuri de suspendare a activităţii plătitorilor de
impozite şi taxe, reglementarea taxei pe valoarea adăugată prevede
aplicarea acestei sancţiuni în parte diferit. Conform dispoziţiilor
cuprinse în actul normativ referitor la această taxă “în cazurile în care
se constată întârzieri rcpetate sau intenţionate a plăţi taxei datorate
bugetului de stat, Ministerul Finanţelor poate dispune suspendarea
activităţii agentului economic până la efectuarea plăţii”. Conform
acestei dispoziţii, sancţionarea suspendări activităţii plătitorilor
taxei pe valoarea adăugată se dispune de către Ministerul Finanţelor, în
cazuri de întârzieri repetate sau intenţionate a plăţii taxei datorate, iar
in ceea ce priveşte întinderea în timp, suspendarea activităţii operează
până la efectuarea plăţii taxei datorate.
Împotriva oricărora dintre aceste sancţiuni contravenţionale
contribuabilii, întreprinderile şi celelalte unităţi debitoare pot introduce
contestaţii în 30 de zile de la încunoştiinţarea sancţionării.
INTREBĂRI:
31. Care este reglementarea juridică a contravenţiilor în domeniul fiscal?
32. Ce fapte constituie contravenţii fiscale?
33. Sancţonarea contravenţiilor se face în baza O.U.G. nr. 2/2000?
34. Amenda bănească aplicată pentru sancţionarea contravenţiilor cum mai este
denumită?
35. Când are loc suspendarea activităţii plătitorilor de impozite si taxe?56
CURSUL NR. 10
EXECUTAREA SILITĂ A CREANŢELOR FISCALE
Obiective: informarea studenţilor despre conceptul şi structura sistemului fiscal, trăsăturile şi funcţiile
sale specifice
Cuvinte cheie: sistem fiscal, fiscalitate, fisc
Conţinut: pp. 56-64Întrebări: 36-40
Test:
Dacă debitorul nu-şi plăteşte benevol obligaţiile datorate, organele fiscale pot trece la executarea
silită dupǎ ce :
Formele procedurale necesare declanşării şi desfăşurării executării silite a creanţelor fiscaleÎn cazul în
care debitorul nu-şi plăteşte benevol obligaţiile datorate, organele fiscale competente, pentru
stingerea acestora vor proceda la executarea silită conform Codului de Procedură Fiscală.
Neplata în termenele legale a impozitelor, taxelor şi celorlalte venituri bugetare atrage atât aplicarea
majorărilor de întârziere, cat şi executarea silită ca ultim mijloc de recuperare a creanţelor fiscale
restante şi deci de realizare a veniturilor bugetare.
Executarea sililă a impozitelor, taxelor şi celorlalte venituri bugetare este comparabilă cu executarea
silită a creanţelor băneşti de natură civilă.
În sfera raporturilor de drept civil, executarea silită “intervine numai atunci când debitorul nu execută
de bună voie obligaţia ce-i incumbă, ca mijloc de apărare a drepturilor civile încălcate şi constituie
faza ultimă a procesului civil”.
La fel ca în raporturile de drept civil, în raporturile juridice fiscale, executarca silită se porneşte şi
desfăşoară numai atunci când debitorii nu-şi îndeplinsc de bună voie obligaţiile fiscale de plată a
impozitelor, taxelor şi altor sume de bani cuvenite bugetului de stat şi bugetelor locale. În toate
aceste raporturi juridice executarea silită se dovedeşte necesară ca mijloc coercitiv corespunzător
cerinţei
practice de realizare a unor obligaţiuni juridice în ipoteza neîndeplinirii acestor obligaţii de bună voie
de catre subiectcle de drept vizate. În acest sens, executarea silită garantează puterea juridică
obligaţiunilor patrimoniale, inclusiv fiscale.
Totodată, după cum în raporturile de drept civil executarea silită constituie faza ultimă a procesului
civil, în raporturile juridice de venituri bugetare, executarea silită este etapa ultimă a procedurii
fiscale care în concepţia ei traditională cuprinde atât “perceperea” cât şi “urmarirea şi lichidarea
drepturilor fiscale”.
Declanşarea executării silite a creanţelor fiscale restante este supusă condiţiilor prevăzute expres de
reglementarea specială a acestei executări, cât şi desprinse ca necesare din această reglementare.
În opinia Prof.I.Gliga, condiţiile pornirii şi desfăşurării procedurii executării silite a creanţelor fiscale
restante, sunt: existenţa titlului executoriu al creanţei fiscale;
 îndeplinirea formelor procedurale prevăzute de reglementarea căilor execuţionale;
 expirarea termenului legal de plată fără ca suma de bani datorată ca impozit, taxă ori alt venit
bugetar să fi fost achitată, precum şi
 săvârşirea primelor acte procedurale de executare silită cu dată certă înaintea împlinirii termenului
de prescripţie a obligaţiilor fiscale pentru a căror îndeplinirc se porneşte executarea silită.
Primordială este condiţia existenţei titlului executoriu deoarece, în mod raţional, orice executare
silită poate fi pornită numai în temeiul unui titlu de creanţă executoriu ori investit cu formulă
executorie.
Titlul de creanţă fiscală - aşa cum a fost prezentat ca act de individualizare a unei creanţe fiscale -
fiind executoriu fără vreo investire în acest scop, constituie temeiul pornirii şi desfăşurăriiexecutării
silite a creanţei constatate prin oricare dintre titlurile de acest fel.
Cerinţa îndeplinirii condiţiei de existenţă a titlului executor este consacrată prin dispoziţia generală a
actului normativ special care reglementează urmărirea si1ită a impozitelor şi taxelor “constatate
prin titluri executorii”. Despre titlul executor în materie fiscală, acelaşi act normativ prevede că “în
ceea ce priveşte impozitele, taxele şi amenzile fiscale, titlul executor il constituie actul aprobat de
organul competent prin care se stabileşte impozitul, taxa sau suma datorată”
. Reglementarea în acest fel a titlului executor în materie fiscală corespunde tocmai necesităţii
recuperării operative şi certe a impozitelor şi taxelor neachitate în termenele legale şi de bună voie de
către persoanele fizice debitoare.
În al treilea rând, tot raţional şi elementar executarea silită a creanţelor fiscale, la fel ca a altor
creanţe băneşti, este pornită numai după expirarea termenului legal de plată fără ca suma de bani
datorată
să fi fost achitată. În acest sens, executarea silită în domeniul fiscal porneşte de îndată ce s-a
constatat neplata integrală şi în termenele legale a impozitelor, taxelor şi a altor creanţe fiscale.
Executarea silită a creanţelor fiscale trebuie pornită înaintea împlinirii termenelor legale de
prescripţie deoarece, după aceasta, orice debitor urmărit poate opri executarea silită invocând
stingerea prin
prescripţie a obligaţiei fiscale respective.
Căile executării silite a creanţelor fiscale sunt reglementate diferit în relaţiile cu persoanele fizice
comparativ cu regiile autonome, întreprinderile industriale, comerciale şi ceilalţi debitori fiscali ce au
conturi bancare.
Prof.I.Gliga consideră că pentru recuperarea creanţelor fiscale restante de la persoanele fizice, actul
normativ special în materie, prevede următoarele căi sau procedee execuţionale: poprirea,
urmărirea bunurilor mobile şi urmărirea bunurilor imobile – cuparticularităţi procedurale inerente.
Procedura şi modalităţile de executare silită
A. Executarea silită prin poprire
Procedura executării silite prin poprire este reglementată şi aplicată în domeniul fiscal, ca şi în sfera
creanţelor patrimoniale de drept civil întemeiat pe posibilitatea de a se recupera o creanţă bănească
restantă din sumele de bani pe care debitorul urmărit le are de primit de la terţe persoane. Pornind de
la această posibilitate, executarea silită prin poprire este reglementată însă diferit în actul normativ
privind executarea silită a impozitelor şi taxelor, faţă de codul de procedură civilă, îndeosebi în ceea
ce priveşte sumele de bani care pot fi poprite şi aşa numita validare a popririi de către instanţele
judecătoreşti care este necesară numai în sfera creanţelor de drept civil după ce creditorul a ajuns în
posesia titlului executoriu.Sub aspectele generale, executarea silită a creanţelor fiscale prin
poprire constă în interceptarea şi preluarea, în condiţii legal determinate, a unora dintre sumele de
bani pe care debitorii bugetului statului şi ai bugetelor locale le au de primit de la terţe persoane,
până la acoperirea cuantumului bănesc al creanţei fiscale restante.
În ansamblul procedurii de executare silită a creanţelor fiscale poprirea este procedeul preferenţial şi,
în anumite cazuri, obligatoriu de executare silită impozitelor şi taxelor neachitate în termenele legale.
Poprirea este un procedeu preferenţial de executare silită ori de câte ori debitoral are venituri sau
drepturi băneşti urmăribile din care creanţa fiscală poate fi recuperată în timp de un an
Poprirea este procedeu obligatoriu de executare a impozitelor şi altor creanţe fiscale restante în cazul
în care debitorul are calitatea de salariat, pensionar sau face parte din alte categorii profesionale
asimilate acestora, cu condiţia ca suma de bani datorată bugetului statului sau bugetelor locale să nu
depăşească o anumită limită valorică, datele necesare înfiinţării popririi să fie cunoscute şi
salariul, pensia şi celelalte venituri ale debitorului să nu fie grevate de alte urmăriri.
Veniturile sau drepturile băneşti ale debitorilor de impozite şi taxe urmăribile prin poprire sunt:
salariile şi alte drepturi salariale,
În cazuri justificate şi când creanţa fiscală este realizabilă în doi ani, executarea silită exclusiv pe
această cale se poate aproba de către Ministerul Finanţelor şi Direcţiile finanţelor publice judeţene şi
a Municipiului Bucureşti60premiile, plăţie pentru ore suplimentare de lucru, pensiile de orice fel,
drepturile băneşti de autor, inventator şi inovator, veniturile din inchirieri de locuinţe şi alte bunuri,
sumele de bani primite din vânzări de bunuri sau produse pentru executări de lucrări, prestări de
servicii şi alte venituri şi drepturi băneşti asemănătoare. Dintre aceste venituri şi drepturi băneşti
popribile, salariile pot fi urmărite numai în proporţie de 1/3 din cuantumul bănesc net, iar pensiile
pot fi poprite numai pentru partea cu care depăşesc cel mai mare ajutor social stabilit în raport cu
localitatea de domiciliu a debitorului.
Sunt exceptate şi nu pot fi poprite ajutoarele băneşti de asigurări sociale sumele de bani acordate în
caz de desfacere a contractalui de muncă, bursele de studii, diurnele şi alte indemnizaţii băneşti
acordate
cu destinaţie specială persoanelor având calitatea de salariaţi.
Procedura executării silite a creanţelor fiscale prin poprire cuprinde două etape principale: infiinţarea
şi îndeplinirea popririi.
Înfiinţarea popririi este de fapt pornirea acestei executări silite, de către organul fiscal urmăritor - în
evidenţa căruia este înscris debitul urmărit - printr-o adresă scrisă de înfiinţare a popririi ce se
trimite terţei persoane care datorează debitorului urmărit sume de bani popribile din care se poate
recupera creanţa fiscală restantă.
Adresa de înfiinţare a popririi cuprinde datele privind organul fiscal urmăritor, terţa persoană care în
expresia legală, devine terţ poprit, persoana fizică debitoare şi urmarită, suma de bani ce
reprezintă creanţa fiscală restantă şi natura ei specifică - impozit, taxiă, amendă, majorare de
întârziere etc.În mod necesar, adresa de înfiinţare a popririi trebuie să cuprindă declaraţia de
înfiinţare a
popririi asupra oricăror drepturi băneşti cuvenite debitorului urmărit cu precizarea că poprirea este
executorie. Acestei adrese i se anexează o copie de pe titlul de creanţă ca titlu executoriu şi, în cazul
în care se urmăresc creanţe fiscale restante din anii precedenţi, o copie-extras din registrul sau rolul
fiscal de evidenţă a contribuabililor ţinut de organul urmăritor.Despre înfiinţarea popririi este
încunoştiinţat şi debitorul urmărit, tot în scris de către organul fiscal urmăritor. Poprirea astfel
înfiinţată fiind executorie în virtutea faptului că este pornită pe baza unui titlu de creanţă fiscală
executoriu fără nici o investire specială în acest scop, terţul poprit este obligat să o îndeplinească
reţinând sumele de bani necesare din 61salariu sau alte drepturi băneşti cuvenite debitorului urmărit
şi plătindu-le în contul de venit bugetar indicat prin adresa de înfiinţare a popririi. Reţinerile şi plăţile
de acest fel se efectuează la sfârşitul lunii în cazul în care privesc salarii, ori în 5 zile de la scadenţa
plăţii altor venituri poprite. În funcţie de cuantumut bănesc al creanţei fiscale restante şi de mărimea
salariilor şi celorlalte
venituri poprite se efectuează una sau mai multe reţineri şi plăţi până la acoperirea şi recuperarea
întregii creanţe fiscale restante. În ipoteza în care asupra salariului unui debitor de creanţă fiscală au
fost
înfiinţate concomitant şi alte popriri decât cea pornită de organul fiscal, terţul poprit este obligat să
reţină până la jumătate din salariul lunar net şi să distribuie suma de bani reţinută tuturor
urmăritorilor.
Dacă însă aceste reţineri nu acoperă în întregime creanţele fiecăruia dintre urmăritori, terţul poprit
este obligat să încunoştiinteze despre aceasta organul fiscal şi ceilalţi urmăritori. În acest caz,
urmăritorii
se pot înţelege asupra distribuirii sumelor de bani reţinute, iar dacă aceştia nu se înteleg, terţul poprit
este obligat să consemneze la C.E.C. sumele de bani reţinute şi să depună recipisa de
consemnaţiune la judecătoria locală. Instanţa judecătorească astfel sesizată procedează la
distribuirea sumelor de bani consemnate în ordinea de preferinţă următoare: cheltuielile de
executare silită, salarii şi alte creanţe băneşti asimilate acestora, sume de bani datorate în cadrul
asigurărilor sociale, despăgubiri băneşti pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau vătămări
corporale care au pricinuit incapacitate de muncă, obligaţii băneşti de întreţinere, creanţele statului
izvorâte din impozit e şi taxe, creanţe din
împrumuturi bancare, despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin fapte ilicite, creanţe
provenite din livrări de produse, executări de lucrări şi prestări de servicii, precum şi alte creanţe
Pe lângă normele juridice privind înfiinţarea şi îndeplinirea procedurii popririi, reglementarea acestui
procedeu de executare silită a creanţelor fiscale conţin şi dispoziţii speciale aplicabile în cazurile în
care terţul poprit nu-şi îndeplineşte îndatoririle legale cei revin în această calitate.
Dacă terţul poprit nu efectuează poprirea deşi aceasta este posibilă, organul urmărilor sesizează
judecătoria locală, care citează de urgentă parţile şi, în temeiul probelor aduse de organul fiscal,
obligă pe terţul poprit, printr-o hotărâre judecătorească definitivă să efectueze poprirea, stabilindu-i
şi condiţiile de reţinere şi plată a sumelor de bani poprite. În acest caz instanţa de judecată va
pronunţa, prin aceeaşi hotărâre şi o amendă pentru persoanele fizice din vina sau neglijenţa cărora nu
s-a efectuat poprirea.Împotriva executării silite prin poprire a creanţelor fiscale atât
persoana fizică cât şi terţul poprit şi alte, persoane interesate pot exercita contestaţie la executare
pe cale jurisdicţională la judecătoria local competentă în raza căreia se află domiciliul debitorului
urmărit
şi al terţului poprit.
Contestaţia împotriva executării silite prin poprire se introduce în termen de 5 zile de la primirea
adresei de înfiinţare a popririi de către terţul poprit şi a comunicării despre înfiinţarea popririi de
către debitorul urmărit.
Din punctul de vedere al obiectului ei, această contestaţie la executare se exercită numai împotriva
actelor de înfiinţare şi îndeplinire a popririi - alegerea drepturilor băneşti poprite şi a cuantumului
bănesc al acestora, reţinerile efectuate în vederea recuperării creanţei fiscale restante etc. Aceasta
concordă cu faptul că titlul de creanţă fiscală este un act administrativ a cărui legalitate poate
fi controlată - conform normelor in vigoare - numai de către organele fiscale de stat.
Judecătoria sesizată prin contestaţie la executare silită a creanţelor fiscale prin poprire poate să
suspende această procedură de executare dacă din înscrisuri doveditoare se învederează temeinicia
contestaţiei.În ipoteza admiterii contestaţiei la executare de către judecătorie, actele de executare
contestate şi constatate ca nelegale sunt anulate, iar în cazul respingerii acestei contestaţii,
procedura efectuării popririi se continuă până la recuperarea integrală a creanţelor fiscale restante.63
CURSUL NR. 11
ALTE MODALITǍŢI DE EXECUTAREA SILITĂ A CREANŢELOR FISCALE
Obiective: informarea studenţilor despre conceptul şi structura sistemului fiscal, trăsăturile şi funcţiile
sale specifice
Cuvinte cheie: Somaţia de plată, Înştiinţarea de plată
Conţinut: pp. 63- 68Întrebări: 36-40
Test: Procedura urmăririi silite a bunurilor mobile pentru recuperarea creanţelor fiscale restante
cuprinde următoarele etape:
Executarea silită prin urmărirea bunurilor mobileÎntrucât executarea silită a creanţelor fiscale prin
poprire este reglementată cu aplicabilitate preferenţială, la urmărirea bunurilor mobile se recurge
atunci când persoanele fizice debitoare nu au salarii şi alte drepturi băneşti popribile, însă posedă
bunuri mobile urmăribile din a căror valorificare se poate recupera creanţa fiscală restantă
Din reglementarea juridică a acestui procedeu de executare silită a creanţelor fiscale sunt de reţinut în
primul rând dispoziţiile privind bunurile mobile urmăribile şi cele exceptate.
Procedura urmăririi silite a bunurilor mobile pentru recuperarea creanţelor fiscale restante cuprinde
următoarele etape: somaţia de plată, aplicarea sechestrului, valorificarea bunurilor mobile
sechestrate şi recuperarea creanţei fiscale pentru care s-a pornit executarea silită.
Competenţa pornirii şi desfăşurării urmăririi silite a bunurilor mobile revine organului fiscal local -
comunal, orăşenesc sau municipal - în raza căruia domiciliază debitorul şi în evidenţa căruia este
înscrisă creanţa fiscală de recuperat.
Somaţia de plată - conform normelor în vigoare - se efectuează în scris, de către organul fiscal
urmăritor. Iar dacă la această somaţie debitorul nu plăteşte suma de bani datorată, organul fiscal
urmăritor
procedează la identificarea bunurilor mobile urmăribile şi la aplicarea sechestrului legal necesar.
În cadrul identificării bunurilor mobile urmăribile, organul fiscal urmăritor selecţionează dintre aceste
bunuri pe cele asupra cărora va aplica sechestrul având dreptul exclusiv de a hotărâ care dintre aceste
bunuri pot fi sechestrate, conform concluziei oferită de jurisprudenţa în materie. Selecţionarea
trebuie însă limitată la acele bunuri mobile ale debitorului din a căror valoare se poate acoperi debitul
fiscal pentru care s-a pornit executarea silită. Dacă bunurile mobile personale ale debitorului
casătorit nu sunt suficiente pentru acoperirea debitului, pot fi urmărite şi bunurile comune ale soţilor,
spre a se
ajunge la recuperarea debitului fiscal şi din aceste bunuri, după împărţeala lor.
Sechestrul se aplică asupra bunurilor mobile selecţionate de către organul fiscal urmăritor
întocmindu-se un proces-verbal de sechestru care trebuie să cuprindă: datele privind organul fiscal
urmăritor,
enunţarea temeiului executării silite, datele privind debitorul urmărit şi persoanele care au fost de
faţă la aplicarea sechestrului, somaţia făcută debitorului şi răspunsul acestuia, enumerarea bunurilor
mobile sechestrate cu datele de identificare a fiecăruia - precum şi arătarea locului, zilei şi orei când s-
a aplicat sechestrul.
Bunurile mobile sechestrate pot fi lăsate în păstrarea debitorului, ori sunt luate şi predate spre
păstrare unui custode. Însă obiectele din metale şi pietre preţioase, valuta şi alte mijloace de plată
străine,
titlurile de valoare interne, obiectele de artă şi colecţiile de valoare, obiectele de muzeu, sumele de
bani, precum şi bunurile perisabile sechestrate trebuie luate de la debitorul urmărit. Obiectele
susceptibile de substituire cu altele de acelaşi fel, dar cu o valoare mai mică, dintre cele lăsate în
păstrarea debitorului ori predate unui custode spre păstrare, trebuie sigilate, pentru a se împiedica
substituirea lor.Valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cadrul acestei proceduri se face prin:
vânzare directă către instituţii publice, întreprinderi sau regii autonome, predare spre vanzare unor
societăti comerciale de consum in condiţii de consignaţie şi vânzare la licitaţie publică.
Împotriva actelor de urmărire a bunurilor mobile se poate exercita contestaţie la executare, pe calea
jurisdicţională la fel ca în cazul executării silite prin poprire, însă cu unele particularităţi.
Contestaţia la executare prin urmărirea bunurilor mobile se poate introduce la judecătoria locală până
la plata în contul creanţei fiscale a sumelor de bani obţinute din valorificarea bunurilor mobile printr-
una dintre vânzările legal prevăzute.
Executarea silită prin urmărirea bunurilor imobileExecutarea silită prin urmărirea bunurilor imobile,
alăturat executării silite a creanţelor fiscale prin poprire şi prin urmărirea bunurilor mobile, este
necesară pentru recuperarea unor creanţe fiscale mai mari în cazul în care debitorul urmărit posedă
bunuri imobile urmăribile.
Pentru cuprinsul categoriei imobilelor urmărite este relevantă şi dispoziţia specială din actul normativ
privind executarea silită a creanţelor fiscale care prevede că “impozitele şi taxele pot fi urmărite
asupra imobilelor pentru care sunt datorate şi după dobândirea acestora de către alte personae”
Competenţa pornirii şi desfăşurării executării silite prin urmărirea bunurilor imobile revine organului
fiscal local în raza căruia se află domiciliul sau sediu persoanei fizice debitoare. Dacă însă bunurile
imobile urmăribile sunt situate in altă localitate, in raza de activitate a altui organ fiscal local,
executarea silită este transmisă şi se exercită de către acest ultim organ fiscal.
Procedura urmăririi silite a bunurilor imobile cuprinde: înştiinţarea de plată scrisă, aplicarea
sechestrului, valorificarea
Înştiinţarea de plată scrisă se întocmeşte de către organul fiscal urmăritor cuprinzând: datele privind
organul fiscal emitent, precizarea titlului de creanţă executoriu - dacă nu se anexează un extras din
acest titlu - din care rezultă sumele de bani datorate ca impozite, amenzi, majorări de întârziere etc.,
datele privind imobilul urmărit şi precizarea că în caz de neplată a întregii creanţe fiscale imobilul
respectiv va fi sechestrat şi valorificat, precum şi locul, data şisemnătura conducătorului organului
fiscal urmăritor.Sechestrul asupra bunurilor imobile identificate şi alese se aplică întocmindu-se un
proces-verbal cu conţinut identic celui prevăzutpentru sechestrul bunurilor mobile, respectiv
cuprinzând datele privind organul fiscal urmăritor, debitorul urmărit, creanţa fiscală restantă, imobilul
asupra căruia se aplică sechestrul, martori etc., precum şi locul şi data aplicării sechestrului.
Executarea silită restante de la debitorii care au conturi bancareExecutarea silită a creanţelor fiscale
restante de la debitorii care au conturi bancare este reglementată în concordanţă cu natura de
obligaţie a tuturor impozitelor şi taxelor cuvenite bugetului de stat, deci şi a impozitelor şi taxelor
datorate de regii autonome, întreprinderi industriale, societăţi comerciale şi alţi agenţi economici
care au conturi bancare.
La fel ca în cazul oricăror alte obligaţiuni băneşti, obligaţiunile fiscale ale acestor debitori ai bugetului
de stat şi bugetelor locale neîndeplinite benevol de către debitori se recuperează în folosul acestor
bugete prin executarea silită a plăţii lor. La această justificare se adaugă şi însemnătatea deosebită a
creanţelor fiscale de la debitorii având conturi bancare în ansamblul veniturilor bugetare şi deci
pentru
executarea conformă şi în termenele programate a bugetului de stat şi bugetelor locale.67
Procedura contestării măsurilor de executare silită.Contestaţia la executarea silită în cadrul acestei
proceduri se poate introduce la judecătoria locală până la plata în contul de venituri bugetare a
sumelor de bani obţinute din valorificarea imobilelor sechestrate printr-una dintre vânzările admise,
ori până la
trecerea imobilelor în proprietatea statului dacă s-a ajuns la această valorificare a imobilelor urmărite.
Judecătoria sesizată printr-o contestaţie la executare de acest fel poate suspenda executarea silită
dacă din înscrisuri doveditoare cu dată certă rezultă temeinicia contestaţiei sau, în lipsa unor înscrisuri
de acest fel, dacă autorul contestaţiei consemnează o cauţiune stabilită de instanţă raportat la
valoarea bunurilor imobile, cuantumul bănesc al creanţei fiscale restante pentru care s-a pornit şi
desfăşurat
executarea silită.
La fel ca la judecata contestaţiilor la executare prin poprire şi prin urmărirea bunurilor mobile, la
judecata contestaţiilor împotriva urmăririi imobilelor, instanţa este ţinută să cerceteze legalitatea
actelor de urmărire silită şi în funcţie de constatări să admită ori să respingă contestaţia.
În ipoteza admiterii contestaţiei, imobilele trecute în proprietatea statului se înapoiază celor
îndreptăţiţi, iar pentru cele vândute proprietarilor li se cuvine preţul obţinut din vânzare.
În cazul respingerii contestaţiei, organul fiscal urmăritor reia executarea silită ce a fost suspendată şi
o continuă până la recuperarea creanţei fiscale restante.
Împotriva hotărârilor judecătoreşti date în judecata contestaţiilor împotriva urmăririi bunurilor
imobile - ca de altfel şi în procedurile de executare silită prin poprire şi prin urmărirea bunurilor
mobile - se
poate intenta recurs în condiţiile prevazute de art. 402 din Codul de procedură civilă.68
INTREBĂRI:
36. In ce condiţii se declanşează procedura executării silite a creanţelor fiscale?
37. In ce constă executarea silită prin propire?
38. Cum se derulează executarea silită prin urmărirea bunurilor mobile?
39. Cum se derulează executarea silită prin urmărirea bunurilor imobile?
40. Cum se efectuează executarea silită a creanţelor fiscale restante de la
debitorii care au conturi bancare?69
CURSUL NR. 12
ORGANIZAREA ŞI PROCEDURA CONTROLULUI
FINANCIAR ŞI FISCAL
Obiective: informarea studenţilor despre noţiunea, scopul, functiile şi
formele controlului financiar-fiscal
Cuvinte cheie: control fiscal, audit intern, Gardă financiară, Curtea de
conturi
Conţinut: pp. 69-73
Întrebări: 40-50
Test:
În domeniul finanţelor publice, Corpul de control al Guvernului are
următoarele atribuţii:
Noţiunea, scopul, funcţiile şi formele controlului financiar
Controlul financiar are drept scop identificarea proiectelor de operaţiuni
care nu respectă condiţiile de legalitate şi regularitate şi (sau), după caz, de
încadrare în limitele şi destinaţia creditelor bugetare şi de angajament şi prin a
căror efectuare s-ar prejudicia patrimoniul public şi (sau), fondurile publice.
În opinia Prof. I.Condor şi R.Stancu, controlul financiar este o
componentă a activităţii financiare a statului.
În doctrină, controlul financiar este definit în diferite moduri. Astfel,
Prof.D.D. Şaguna îl defineşte ca fiind „o componentă a controlului economic
având ca obiectiv cunoaşterea de către stat a modului cum sunt administrate
mijloacele materiale şi financiare de către societăţile comerciale publice, modul
de realizare şi cheltuire a banului public, asigurarea echilibrului financiar, 70
realizarea eficienţei economice financiare, dezvoltarea economiei naţionale,
înfăptuirea programului social”
44
.
O altă definiţie a controlului financiar îl consideră a fi „o operaţiune de
stabilire a concordanţei cu realitatea înregistrărilor în evidenţa financiarcontabilă a operaţiunilor
materiale şi încadrării acestora în prevederile legale”.
45
Totodată, în doctrina economică, controlul financiar-contabil este definit
„ca fiind acţiunea de determinare a unor adevăruri privind starea, proiecţia unor
activităţi economice care urmează a se efectua sau starea celor care au fost
efectuate, prin compararea modului efectiv de manifestare al acestora cu
prevederile sau normele legale prin care au fost definite şi instituţionalizate, în
vederea preîntâmpinării sau depistării şi remedierii eventualelor abateri de la
aceste prevederi şi norme”.
46
Controlul financiar al Ministerului Finanţelor Publice
Ministerul Finanţelor Publice este organul central al administraţiei publice
care aplică strategia şi programul Guvernului în domeniul finanţelor publice şi
exercită administrarea generală a finanţelor publice, asigurând utilizarea
pârghiilor financiare şi valutare în concordanţă cu cerinţele economiei de piaţă şi
pentru stimularea iniţiativei agenţilor economici.
În exercitarea acestor atribuţii, Ministerul Finanţelor Publice este
autorizat:
 să dea agenţilor economici, ca urmare a controalelor efectuate, dispoziţii
obligatorii pentru luarea măsurilor de respectare a legilor;
 să aplice sancţiunile prevăzute de lege în competenţa sa;
 să aprobe, înlesniri, restituiri, compensări şi amânări la plata sumelor
cuvenite bugetului de stat;

44
D.D.Şaguna, op.cit., pp.301-304.
45
Radu Stancu, - Drept financiar public, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998, p.176.
46
Petre Popeneagă, - Controlul financiar contabil, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999,
p.20.71
 să aprobe, în condiţiile legii, repunerea în termen a cererilor şi
contestaţiilor;
 să dispună plata, din conturile agenţilor economici, în condiţiile legii, a
vărsămintelor obligatorii la bugetul de stat, neachitate în termen, precum şi a
majorărilor de întârziere;
 să aplice, prin organele sale abilitate, modalităţile de executare silită şi
măsurile asigurătorii pentru recuperarea creanţelor bugetare.
Controlul exercitat de Direcţia Generală a Controlului Financiar de Stat
Legea nr. 30/1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar
şi a Gărzii financiare prevede că în cadrul Ministerului Finanţelor Publice
funcţionează Direcţia generală a controlului financiar de stat, având următoarele
atribuţii:
 controlul administrării şi utilizării fondurilor bugetare pentru cheltuieli
de funcţionare şi de întreţinere a organelor centrale şi locale ale administraţiei
publice, finanţate de la buget;
 controlul utilizării fondurilor alocate din bugetul de stat pentru realizarea de
investiţii de interes general, pentru subvenţionarea unor activităţi şi pentru alte
destinaţii prevăzute de lege;
 verificarea folosirii mijloacelor şi fondurilor din dotare la regiile autonome
şi societăţile comerciale cu capital de stat;
 verificarea exactităţii şi realităţii înregistrărilor în evidenţele prevăzute
de lege;
 urmărirea stabilirii corecte şi îndeplinirii integrale şi la termen a obligaţiilor
financiare şi fiscale faţă de stat.72
Controlul exercitat de Garda financiară
Controlul exercitat de Garda Financiară este reglementat de dispoziţiile
O.U.G. nr. 91/2003
privind organizarea Gărzii financiare, aprobată şi
modificată prin Legea nr. 132/2004
Garda financiară este o instituţie publică de control, cu personalitate
juridică, finanţată de la bugetul de stat.
În exercitarea atribuţiilor de serviciu, personalul Gărzii financiare este
obligat să-şi facă cunoscută calitatea şi să prezinte legitimaţia înainte de
începerea activităţii de control.
Rezultatul controlului se consemnează într-un proces-verbal de control.
Dacă se constată contravenţii, se încheie numai proces-verbal de constatare şi
sancţionare a contravenţiilor, fără să mai fie necesară încheierea unui procesverbal de control.
Documentele de control se depun şi înregistrează la sediul
organului Gărzii financiare, la ieşirea din serviciu.
INTREBARI:
40. Noţiunea de „control financiar”
41. Rolul şi funcţiile controlului financiar
42. Controlul fiscal
43. Auditul public intern
44. Controlul financiar exercitat de organele specializate ale Ministerului
Finanţelor Publice
45. Controlul financiar exercitat de Garda Financiară
46. Controlul administrativ jurisdicţional
47. Care sunt atribuţiile de control ale Curţii de Conturi?
48. In ce constă controlul ulterior şi procedura de control?
49. Cui revin atribuţiile de raportare, avizare şi alte competenţe?
50. Cui revine răspunderea juridică în domeniul financiar-fiscal?
G. nr. 119/1999 privind controlul financiar intern