|
 


 
  





  
i sistemul nervos şi muşchii scheletici nu se comportă
ca agenţi independenţi, ci fac parte integrantă dintr-
un sistem: 
    
 


 








i Jnalizând denumirea de "facilitare neuromusculară

şi proprioceptivă", se poate da o definiţie a metodei:
"folosirea informaţiilor de origine superficială
(tactile) şi de origine profundă (poziţia articulară,
întinderea tendoanelor şi muşchilor) pentru
excitarea sistemului nervos, care, la rândul său, face
să acţioneze musculatura".
 ë
 
 
 
   
  


- stimularea precede întotdeauna mişcarea,

acest lucru eliminând mişcările inutile;
- muşchii sunt stimulaţi în grup;
- pacientul va fi încurajat să-şi folosească toţi
muşchii disponibili pentru a stabiliza (a asigura
o poziţie cât mai stabilă a corpului) şi a ajuta
mişcarea principală (contracţia muşchilor
sinergici).
i Guşchii puternici sunt folosiţi ca "starteri",
pentru a întări acţiunea muşchilor slabi.
Jceasta se obţine folosind principiul "iradierii".
Sarcina reeducatorului este de a dirija
potenţialul energetic prin aplicarea unei
rezistenţe puternice proximal sau distal de
muşchii puternici. Direcţia iradierii este cel mai
adesea de sus în jos, de la rădăcina membrelor
spre partea distală.
i Œnteresaţi de tonifierea musculară şi
coordonarea mişcărilor, £  

, au
dezvoltat, în mod deosebit o metodă care
permite o întărire a contracţiei musculare
datorită folosirii mecanismelor de facilitare.
i Dimpotrivă, Ñ
 | , intrigaţi de
problemele legate de hipertonie, au căutat să
declanşeze acţiunea inhibitoare a sistemului
nervos central asupra muşchilor spastici.
i Guşchii sunt nedisociabili în acţiunea lor şi
numai activitatea integrată a cât mai multor
muşchi sau cât mai multor grupe musculare,
ne permite să efectuăm o mişcare corect
dozată şi dirijată.
i Jceste mişcări de bază se regăsesc în timpul
activităţilor curente iar repetarea lor duce la
formarea unor 



 ÿonceptul de tratament integrat
i În reeducarea neuromusculară, se consideră
că funcţionarea anormală a detectorului
(propriocepţia, simţul kinestezic), a
integratorului (sistemul nervos central) sau a
efectorului (musculatura scheletică), va avea
obligatoriu ca rezultat o mişcare prost
organizată (desen cinetic perturbat) sau, chiar
o absenţă a mişcării.
i J




 
 
  






 
  


 
     

 


  

 




  
 



 
  

  

   


   
  


(exemplu: obţinerea contracţiei muşchiului cvadriceps
printr-o extensie a şoldului controlateral sau prin
dorsiflexia piciorului controlateral sau homolateral).
Fiecărui reeducator îi revine sarcina de a exploata el
însuşi principiul unei iradieri plecând de la grupele
musculare puternice, adesea, pe partea controlaterală
care este sănătoasă.
 [   
 

   
    contracţia muşchilor gâtului declanşează
activitatea muşchilor abdomenului şi invers;
   
muşchii gâtului şi trunchiului sunt
folosiţi în scopul stimulării muşchilor membrelor;

!
  , contracţii ale muşchilor membrelor
declanşează activitatea muşchilor trunchiului;
!
 
, muşchii distali sunt folosiţi pentru
stimularea extremităţii controlaterale;
!
   
, obţinerea unui răspuns
localizat la un membru inferior în urma unei stimulări
aplicate unui membru superior, muşchii trunchiului
servind atunci ca releu.
i Jceste mecanisme de ajutorare prin iradiere
constituie unul din punctele interesante ale metodei,
care obligă reeducatorul să caute, fără încetare, noi
combinaţii.
i ÿheia metodei: cu cât impulsul senzorial este
mai puternic cu atât răspunsul motric va fi mai
bun.
Principii de bază:
i desene cinetice;
i rezistenţă maximală;
i contact manual;
i stimulare prin întindere;
i ordine verbală.
i Desenele cinetice se execută în diagonală şi în
spirală, urmărind gesturile uzuale: ducerea
mâinii la gură, mersul, tăiatul lemnelor, şutarea
mingii, aruncarea unei pietre, etc.
i Jrgument - Guşchii sunt dispuşi în diagonală în
spirală şi sunt organizaţi în grupe sinergice care
colaborează pentru a realiza mişcări eficiente.
i Fiecare din desenele cinetice presupune trei
componente ale direcţiei gestului:
flexie sau extensie
adducţie sau abducţie
rotaţie (internă sau externă
i º
  
  - Este vorba de rezistenţa
maximală pe care subiectul o poate tolera, fiind, în
acelaşi timp, capabil să execute mişcarea cerută.
Rezistenţa se aplică asupra celor trei componente ale
desenului cinetic, ea trebuind să fie dozată cu mare
atenţie.
i Efectele rezistenţei maximale ʹ Prin aplicarea
rezistenţei maximale, se pot obţine următoarele efecte:
- activarea unui număr mai mare de unităţi motorii;
- stimularea buclei gama şi creşterea tensiunii
intramusculare, obţinând astfel o iradiere a grupelor
musculare sau a muşchilor slabi.
i ÿ     Gâinile reeducătorului sunt
responsabile de execuţia mişcării, ele având
menirea de a informa subiectul asupra
desenului cinetic, conducând mişcarea şi dozând
rezistenţa, în acelaşi timp.
i Stimulii exteroceptivi şi proprioceptivi, daţi de
către atingerea şi presiunea mâinilor
reeducatorului, constituie două mecanisme de
facilitare foarte importante, mai ales la nivelul
extremităţilor pacientului.
 ʹ presiunea asupra pielii subiectului trebuie să
fie fermă şi pozitivă; cât mai des posibil,
membrul subiectului va fi condus cu palma,
dar păstrând degetele întinse;   




  " #$   %
ʹ mâinile se vor aşeza în sens opus direcţiei
mişcării, în aşa fel încât,  
   
$
 
  #$& %  
# & %împotriva presiunii manuale.
- să nu jeneze mişcarile subiectului (să-i asigure
o stare de confort) ʹ      
'  
  " $
 
 #  $%
   
#
%  
i Guşchii se vor contracta mai puternic după ce s-a
aplicat o întindere a lor. Pornind de la această lege,
orice execuţie a desenului va începe cu muşchiul în
tensiune (grupe agoniste), adică, vor fi întinşi scurt,
rotaţia fiind puternic marcată; această întindere
trebuie executată ferm dar nedureros.

i Jceastă stimulare trebuie să fie 







"  

  
 
   

  ( repetarea ritmică înbunătăţeşte
răspunsul motric; unii autori afirmă că bombardarea
cornului anterior cu aceşti stimuli, creşte starea de
excitabilitate centrală.
 ü
    ʹ Reeducatorul trebuie să
folosească comenzi scurte, precise şi energice,
precis sincronizate cu acţiunea şi tipul reacţiei
dorite:
i Œzometric (stati c)-ͣţine (rezistă) împotriva mea͟
(dezvoltarea tensiunii) -ͣnu mă lăsa să împing͟

i Œzotonic (concentric) -ͣîmpinge͟ (spre mine)

(accelerare, lucru pozitiv) -ͣtrage͟ (depărtează de mine)

i Œzotonic (excentric) -ͣcedează͟

(alungire sub tensiune) - ͣlasă să se mişte͟
 racţiune şi coaptare
Receptorii proprioceptivi situaţi în structurile articulare şi
periarticulare, pot fi stimulaţi cu ajutorul tracţiunii şi
coaptării.
i 
 ʹ Jplicată asupra muşchilor
antigravitaţionali, în desenele cinetice în flexie (ca şi
cum s-ar ridica o valiză grea), va întinde structurile
periarticulare ale membrului superior.
i ÿ
  ʹ Folosită pentru a stimula stabilitatea
posturală şi muşchii staticii.

Jceste stimulări trebuie să fie ferme dar nu brutale; nu se

va tracţiona, niciodată, o articulaţie dureroasă
(decoaptarea este altceva, fiind vorba atunci de o
îndepărtare prudentă a suprafeţelor articulare).


  
 
  




 
|)!
 


& 

i !


  






"
Œnversarea lentă reprezintă contracţii concentrice
ritmice ale tuturor agoniştilor şi antagoniştilor
dintr-o schemă de mişcare fără pauză între
inversări. reptat se introduce şi se creşte
rezistenţa aplicată mişcărilor, dar având grijă ca
mişcarea să se poată executa pe toată
amplitudinea.
i Œnversarea lentă cu opunere este o variantă a
tehnicii Œ , în care se introduce gradat contracţia
izometrică la sfârşitul amplitudinii mişcării.
i Raţiunea tehnicii Œ[ se bazează pe legea ͣinducţiei
succesive͟ a lui Sherington: ͣo mişcare este
facilitată de contracţia imediat precedentă a
antagonistului ei͟.
i odată cu contracţia concentrică (deci scurtarea
muşchiului) ͣ   
 să diminue treptat
şi, deci, aferenţa spre centrii de la fusul muscular
scade. Pe de altă parte, antagonistul fiind întins în
timpul contracţiei agonistului, va apărea facilitarea
antagonică(prin reflexul miotatic).
i În acest fel inversarea mişcării găseşte muşchi
pregătiţi pentru a promova o contracţie puternică
i Œ[ datorată izometriei de la sfârşitul mişcării
declanşează recrutarea de motoneuroni gama
în mai mare măsură decât în contracţia
izotonică şi, deci, fusul muscular va fi mai
puţin inactiv ca în cazul Œ (deşi muşchiul este
în zona scurtată, căci mişcarea a ajuns la limita
amplitudinii).
i În concluzie se poate constata c㠌
(cu contracţie izotonică) inhibă contracţia
agonistului spre sfârşitul mişcării, dar pregăteşte
antagonistul, în timp ce Œ
(cu contracţie
izometrică) măreşte forţa de contracţie agonistă.
Repetarea Œ şi a Œ
va aduce în final la
facilitarea musculaturii în ambele direcţii de
mişcare.