Lucrarea de laborator

Profesor: Țaran Elena

Tema: Procesul de absorbtie a apei de catre plante
Scopul lucrării: de a determina experimental circuitul apei prin țesuturile
conducătoare ale plantelor.
Materialele necesare: vase de sticlă, bisturiu ,baghete de mestecat, foarfece,
colorant pentru oua de culoarea albastră, floare de culoarea alba.
Etapele lucrării:
1. Turnăm in vasul de sticlă 200 ml de apă caldă.
2. Dizolvăm în apă colorantul albastru .
3. Cu ajutorul baghetei amestecăm soluția obținută pînă la o masă omogenă.
4. Tăiem tulpina florii proporțional chiziș.
5. Plasăm floarea în vasul cu soluția obținută.
6. Cercetăm rezultatele obținute.

Concluzii: Experimentul a fost efectuat la temperatura de 18-20 grade. Datorită

culorii intense a colorantului, primele nuanțe de albastru pe floare au apărut
repede,timp de 4 ore. Spre seară,floarea era intes colorată. În urma experimentului,
am observat că apa circulă prin țesuturile conducătoare la plante de jos în sus,
începând cu tulpina și terminând cu frunzele și însuși florea. Deci, florile au
proprietatea de a absorbi apa din sol pentru a-și menține viața.
*Am fost curioasă în timpul efectuării acestui experiment,care merită atenție și
observație.

Teoria lucrarii
La plantele superioare, rădăcina fixează planta în sol şi serveşte la absorbţia apei şi a substanţelor minerale.
Absorbţia apei se realizează în mod pasiv şi activ.
Absorbţia pasiva
Datorită transpiraţiei de la nivelul frunzei, celulele acestora se găsesc într-o stare de nesaturaţie ceea ce
determină mărirea forţei de sugere sau de sucţie. Aceasta se transmite în lumenul vaselor de lemn din frunze,
tulpină şi din rădăcina, până la perii absorbanţi unde forţa determină absorbţia continuă a apei. În acest proces,
un rol activ îl au frunzele, din acest motiv  absorbţia apei  de către rădăcină a fost denumită absorbţie pasivă..
 Absorbţia activă
La plantele bine aprovizionate cu apă şi în condiţii fiziologice normale, se dezvoltă, în rădăcina lor, o presiune
pozitivă, care face ca apa să fie absorbită de rădăcină şi condusă  prin tulpină până la frunză. Cea mai mare
cantitate   de apă absorbită de o plantă se datorează absorbţiei pasive. Perii absorbanţi au rolul de a pătrunde
printre particulele solului şi de a adera cu  membranele lor, la acestea. Ei absorb apa cu sărurile minerale din
spaţiile rămase libere între particulele solului.
Stratul pilifer reprezintă o epidermă modificată pentru a genera perişorii radiculari. Se dezvoltă dintr-o singură
celulă, stratul este unicelular, nu are rol protector (nu are cuticulă) si este repede pierdut, ca urmare a frecării,
câtă vreme perişorii radiculari sunt prezenţi doar pe cele mai tinere părţi ale rădăcinii.
Perişorii radiculari oferă o suprafaţă crescută pentru preluarea apei  si a ionilor din soluţie.
Absorbţia substanţelor dizolvate de către sistemul radicular se realizează în două etape.
 În prima etapă, au loc:o difuziune liberă a ionilor în întregul spaţiu liber apos din sistemul radicular, care
poate reprezenta mai mult de ¼ din volumul rădăcinii şi de unde substanţele se pot spăla uşor. O altă parte de
ioni, mai ales cationii sunt reţinuţi în vecinătatea ionilor, în special, pe baza legăturilor chimice. Pătrunderea
ionilor pe aceste căi, reprezintă o fază reversibilă a absorbţiei, realizându-se fără consum de energie.
În a doua etapă, au loc faze de acumulare, metabolică si ireversibilă, se consumă energie, fiind strâns legată de
intensitatea respiraţiei şi mai ales de oxidarea zaharurilor .
Ca urmare, absorbţia sărurilor minerale de către planta întreagă variază în funcţie de:
- temperatura (ca şi respiraţia), care este atinsă în general la 35º C. Deşi se constată că numeroase adaptări
ecologice, absorbţia sărurilor se întrerupe, de obicei, în solul prea rece;
- conţinutul de O2 a mediului, care e sub 5%, limitează absorbţia ionilor ca şi cea  a apei;
- conţinutul de rezerve organice, în special glucide, a plantelor etiolate, absoarbe foarte slab ionii minerali
Există trei etaje in migraţia apei şi a substanţelor minerale:
-    mişcarea aproximativ orizontală care traversează pereţii radiculei, de la periferie până la vase;
-    o deplasare, în general ascendentă, prin vasele de lemn, aşa zisa translocaţie a sevei brute;
-    o nouă mişcare orizontală, prin parenchimurile  aeriene de la vasele de lemn până la ţesuturile asimilatoare,
unde substanţele minerale sunt încorporate în moleculele organice sau acumulate.
Termenul de sevă brută, este cam impropriu, deoarece soluţia aceasta conţine procentaje însemnate de
substanţe organice, care, în mod excepţional, pot deveni chiar mai ascendente decât cele minerale.

                                              Substanţele minerale din seva brută     

                 
Conţinutul  în săruri minerale poate depăşi 5g/l iar presiunea osmotice a sevei depăşeşte 1.5 atmosfere.
Principalii ioni minerali întâlniţi sunt:
-    Cationi K+, Na+, Ca2+, Mg2+, etc.;
-    Anionii SO4²¯, Cl¯, N şi P circulă mai ales sub formă organică;
           În timpul perioadelor de secetă, mişcarea apei este lentă, încât transferul de substanţe minerale este mai
redus. Ca urmare, seva brută este mai concentrată în săruri.

                                             Substanţele organice din seva brută

În anumite perioade ale anului, seva brută se îmbogăţeşte în substanţe organice:

-    toamna când plantele vivace se pregătesc pentru repaosul hibernal şi când  o parte din amidon şi
hemiceluloze se acumulează în parenchimurile lemnoase şi în razele medulare.
Transportul lor se face de la frunze, prin xilem, sub formă de hexoze, dizaharide solubile. 
- primăvara, când rezervele acumulate în ţesuturile lemnoase se hidrolizează, produşii migrând către muguri
mai ales spre seva brută.