Capitolul II.

ALIMENTAREA CU ENERGIE ELECTRICĂ

1. Premise
Creşterea puterilor vehiculate prin reţelele electrice
interconectate şi puternica ramificare, determinată de apariţia unor
mari consumatori industriali şi urbani, sugerează principala
caracteristică a sistemelor electroenergetice naţionale şi zonale în
ultimele decenii şi anume necesitatea permanentă de extindere a
acestora.
Pe acest fond, s-a conturat ca problemă majoră amplificarea
densităţii teritoriale a marilor consumatori, presupunând injecţii prin
racord adânc la puteri din ce în ce mai mari. Este cazul aglomerărilor
urbane moderne şi a platformelor industriale (metalurgie, chimie,
etc.).
Consideraţii tehnice şi economice conduc, în cazul centrelor cu
importante consumuri de energie, cum sunt zonele industriale sau
marile oraşe, la creşterea tensiunilor nominale de injecţie şi
distribuţie, astfel că tot mai multe cazuri ajung în domeniul
tensiunilor înalte, respectiv 110 kV şi 220 kV.
În centrele cu importante consumuri de energie electrică însă,
problema găsirii spaţiului necesar realizării unor instalaţii electrice
noi sau extinderea celor existente a devenit foarte greu de rezolvat.
Aceasta, pe de o parte datorită disponibilităţilor de teren foarte
restrânse, pe de altă parte datorită costului din ce în ce mai ridicat al
terenurilor din aceste zone.
În afară de aceasta, o problemă foarte importantă o reprezintă
gradul de poluare, care în centrele industriale sau în marile oraşe
creează foarte mari dificultăţi izolaţiei instalaţiilor electrice.
Experienţele au arătat că în cazul unor medii extrem de poluate
exploatarea sigură a instalaţiilor exterioare poate fi foarte
problematică.
Marii producători de impurităţi sunt mai întâi, toate centralele
electrice cu combustibil lignit şi turnuri de răcire, precum şi
platformele chimice cu producere de gaze agresive. Chiar dacă
pericolul de murdărire este limitat de folosirea coşurilor înalte şi
montarea de filtre, acţiunea concomitentă a impurităţilor şi a
vaporilor de apă poate cauza, la ger, depuneri importante de gheaţă
pe aparatele de comutaţie, izolatoarele şi conductoarele flexibile,
astfel încât apar şi probleme de rezistenţă mecanică.
 Buna funcţionare a staţiilor exterioare din imediata apropiere a
unor surse poluante poate fi periclitată cu toate măsurile de siguranţă
care se pot lua şi de aceea, la luarea unei hotărâri privind modul de
execuţie a instalaţiei trebuie să fie corect ales, astfel încât eventualele
investiţii suplimentare să asigure o exploatare cât mai eficientă.
Pentru a obţine o siguranţă în exploatare a unei staţii exterioare,
instalaţie trebuie să fie departe de sursele de poluare sau, cel puţin
trebuie luate măsuri suplimentare, cum ar fi numai a izolatoarelor de
întindere, eventual de lungime mai mare, scurtarea intervalelor de
curăţire a izolatoarelor, ungerea periodică a acestora cu uleiuri
speciale, etc.
Dacă se adaugă la cele arătate până acum condiţiile de estetică
urbanistică, care în ultimul timp trebuie respectate tot mai strict la
încadrarea staţiilor electrice într-un anumit peisaj, şi măsurile care
trebuie luate pentru a preveni influenţele nedorite ale instalaţiilor
electrice asupra mediului înconjurător, realizarea unor noi instalaţii
devine destul de greu de realizare folosind echipamente clasice,
dispuse în aer liber.
Instalaţiile capsulate prezintă ca avantaj, pe lângă cel al
reducerii semnificative a necesarului de suprafaţă şi de volum
necesar noilor instalaţii şi asigurarea unor condiţii de izolaţie
constante indiferent de gradul de poluare, posibilitatea folosirii lor la
tensiuni de peste 400 kV, domeniu în care oricare dintre soluţiile
clasice de staţii interioare devine foarte costisitoare.
Deşi, după 1989, cota consumului de energie electrică a
consumatorilor industriali a scăzut vertiginos datorită desfiinţării
marilor combinate industriale din ţară, în ultimul timp, datorită
apariţiei pe piaţă a unor noi tehnologii şi a creşterii nivelului de trai,
cota consumului de energie electrică este într-o continuă creştere.
Odată cu intrarea în Uniunea Europeană şi deschiderea către o
piaţă de desfacere mult mai vastă, apare posibilitatea pentru marile
companii europene, din diferite motive, sa înfiinţeze reprezentanţe
teritoriale pe teritoriul României. Totodată, datorită lipsei de spaţiu,
şi a preţului ridicat al terenurilor, constructorii tind să construiască
imobile din ce în ce mai înalte, pentru ca profitul obţinut în urma
executării acestora să fie cât mai mari.
Pe fondul a celor discutate mai sus, să presupunem următoarea
situaţie:
După ce Consiliul General al Municipiului Bucureşti va aproba
planul de urbanism în zona Floreasca, se va construi un bloc turn de
33
29 de etaje, denumit Sky Tower, depăşind în înălţime toate blocurile
turn din Bucureşti. Dacă scopul principal al acestui imobil este de a
găzdui sediile diverselor reprezentanţe de firme, consumul de
energie al acestuia va fi, în timpul orelor de lucru, de aproximativ 2-
3 MW.
Însă, cu siguranţă, acest tip de imobil nu va ultimul bloc turn
ridicat în Bucureşti. Precum în marile oraşe ale lumii, numărul
acestor tipuri de clădiri va deveni semnificativ în viitorul apropiat.
La fel se poate pune problema transportului urban. În
momentul actual, se discută despre alocarea fondurilor pentru
începerea construcţiei unei noi magistrale de metrou, ce se va întinde
pe aproximativ 6 km, începând din zona Eroilor, până în zona Râul
Doamnei. Aceasta va include 9 staţii de metrou, şi va avea o putere
consumată în orele de vârf de aproximativ 40 MVA.
Dacă realizarea de noi linii electrice este, să spunem, mai
simplă, datorită posibilităţii realizării acestora în cabluri subterane,
extinderea sau realizarea de noi staţii electrice devine din ce în ce
mai complicată.
Normele Uniunii Europene cer, în mod normal, un minim de
26 de metri pătraţi de spaţiu verde pe cap de locuitor. În Bucureşti,
acest lucru nu este încă respectat, media de spaţiu verde pe cap de
locuitor situându-se undeva în jurul valorii de 2-3 metri pătraţi pe
cap de locuitor.
Având în vedere diferenţa sensibilă faţă de normele europene,
este greu de crezut că în următorii ani se va mai aproba realizarea de
construcţii pe actuale spaţii verzi. Astfel că, ideea construirii unor
noi staţii electrice întâmpină probleme datorită amplasamentelor
reduse ca spaţiu.
Pe lângă acest impediment, extinderea sau realizarea unei staţii
electrice poate implica achiziţia unui teren pe care există deja
construcţii (dezafectate sau nu), şi care trebuie demolate. Pe lângă
costul ridicat al terenului, costul pentru demolarea clădirilor ridică
costul investiţiilor.
Totodată, amplasarea instalaţiei într-un mediu urban dens
populat ridică problema aprobării din partea organelor
administrative, în special aprobări urbanistice. Aceste aprobări
depind foarte mult de aspectul estetic al construcţiei. Integrarea în
peisajul urban a unei staţii exterioare se face prin mascarea
construcţiei prin plantarea unei centuri de arbori de cel puţin 20
metri lăţime, deci mărirea suprafeţei de teren necesară.
34
 In plus, pe lângă cele menţionate mai sus, considerând că
dispunem de terenul şi aprobările necesare realizării unei staţii
electrice noi, trebuie să consideră şi efectul pe care instalaţia îl va
avea asupra mediului înconjurător.
Amplasarea unei staţii de tip exterior poate determina, pe lângă
o poluare estetică, un factor de poluare psihică pentru locuitorii din
imediata apropiere a staţiei.
Acest sentiment este valabil şi pentru personalul instruit care
lucrează în staţiile de transformare, de conexiuni, care manifestă
teamă cu caracter temporar (la declanşările intempestive ale
întrerupătoarelor aflate în imediata apropiere) sau cu caracter
permanent (teama pe care o inspiră efectele presupuse ale câmpului
electric şi magnetic asupra stării de sănătate).
Influenţa câmpului electric produs de către instalaţiile electrice
asupra organismelor vii formează obiectul unor cercetări din ce în ce
mai ample şi mai profunde, odată cu creşterea tensiunilor utilizate în
reţelele electrice.
Valorile limită admise ale câmpului electric încă nu sunt
complet definite; studiile efectuate au pus în evidenţă fenomene de:
oboseală, scăderea atenţiei, slăbiciune în membrele superioare,
senzaţii de ameţeală, schimbarea ritmului de somn cu insomnii şi
treziri frecvente, în cazul persoanelor care lucrează în zone cu
câmpuri electrice intense. În prezent se consideră faptul că pentru
valori sub 5 kV/m nu există pericole pentru om, între 5 kV/m şi 25
kV/m trebuie să se limiteze timpul de lucru în câmp electric, iar
peste 25 kV/m nu se poate lucra decât luând măsuri speciale de
protecţie.
Problemele legate de efectele câmpurilor magnetice asupra
organismelor vii sunt în studiu, nefiind încă definite complet limitele
admise şi nici efectele concrete asupra factorului uman .
Pericolele (riscurile) de accidente datorate curentului electric
sunt în principal electrocutările şi arsurile.
Electrocutările sunt provocate de trecerea unui curent electric
prin corpul omului, fie ca urmare a atingerii directe cu partea
metalică a unei instalaţii electrice aflate sub tensiune, fie indirect
prin atingerea unor elemente metalice care au ajuns accidental sub
tensiune (conturnări sau străpungeri ale elementele electroizolante,
inducţie).
Curentul electric care trece prin corpul omenesc, în funcţie de
frecvenţa şi intensitatea lui, poate provoca efecte diferite. Astfel, un
35
curent electric de 50 Hz cu o intensitate de până la 0,9 mA este
insensibil, între (1,2...1,6) mA provoacă senzaţii de furnicături, între
(8...9,5) mA dureri de braţe, iar la 15 mA desprinderea omului de
elementul aflat sub tensiune nu se mai poate face cu forţe proprii.
Aceste fenomene au condus la concluzia că pentru a nu fi periculos,
curentul electric prin om nu trebuie să depăşească 10 mA. În curent
continuu această limită este de 50 mA.
În curent alternativ, la valori mai mari de 10 mA, în funcţie de
durata de trecere a curentului electric, organismul viu este lezat, cele
mai grav afectate fiind inima şi sistemul nervos. Se poate produce
moarte prin electrocutare, caz destul de des întâlnit în instalaţiile
energetice. Arsurile generate de efectul termic al arcului electric
asupra organismului viu sunt, în general, mai grave decât arsurile
provocate de alte cauze. Arcul electric comportă temperaturi înalte şi
totodată poate determina transferul pe suprafaţa corpului uman de
metale topite.
Considerând costul ridicat al terenurilor, necesitatea aprobărilor
şi efectele poluante ale staţiilor electrice asupra mediului în care sunt
amplasate, devine viabilă înlocuirea instalaţiilor vechi ce necesită
retehnologizate în vederea extinderii, sau construirea de staţii noi,
folosind tehnologia GIS - Gas Insulated Switchgear, datorită
următoarelor avantaje introduse de acestea:
1. Reducerea spaţiului necesar extinderii unei staţii sau
construcţiei uneia nouă;
2. Reducerea poluării mediului în care este instalată staţia;
3. Eliminarea perturbaţiilor radio şi TV;
4. Posibilitatea amplasării în zone cu grad de poluare ridicat;

2. Evoluţia schemelor de bare colectoare

ale staţiilor electrice
Siguranţa în funcţionare a staţiilor electrice depinde în foarte
mare măsură de tipul de schemă stabilit. Schema se alege în funcţie
de tipul staţiei:
• staţii de injecţie în sistem – staţii situate în vecinătatea
unor centrale electrice.
• staţii de interconexiune – staţii în care se leagă linii de
importanţa mare pentru sistemul electro-energetic.

36
 • staţii de alimentare – staţii coborâtoare din care se
alimentează consumatori la un nivel de tensiune inferior
liniilor de alimentare legate la barele staţiilor.
Alegerea acestei scheme este o problemă mult dezbătută atât în
tară cât şi pe plan internaţional. În literatura de specialitate se
cuprinde o mare varietate de scheme pentru staţiile electrice, chiar si
pentru cele realizate în ultimii ani.
În tabelul 2.1 se prezintă o situaţie a schemelor de staţii
utilizate în diferite ţări. Se remarcă faptul că schema cu două bare
colectoare este cea mai răspândită în lume.

Tabelul 2.1. Utilizarea schemelor de bare colectoare în funcţie de tensiuni

37
Caracteristicile Valoarea
Ţara
schemei tensiunii [kV]
Norvegia, Japonia, Belgia,
Un≤100
Australia
S.U.A., Finlanda, Norvegia,
Bare simple Un=101….200 Japonia, Italia, Germania,
România
S.U.A., Norvegia, Japonia, Italia,
Un>200
Canada, Australia
S.U.A., Suedia, Anglia, Franţa,
Un≤100
Belgia, Australia, România
Bare simple
S.U.A., Polonia, Italia,
secţionate Un=101….200
Germania, Belgia, Australia
Un>200 S.U.A., Italia, Franţa.
Un≤100 Suedia, Australia
Rusia, Finlanda, Suedia,
Un=101….200
Bare simple şi Norvegia, Italia
cuplă de transfer Rusia, Finlanda, Suedia,
Un>200 Norvegia, Italia, Australia,
România
Un≤100 Anglia
Un=101….200 S.U.A., Rusia, Anglia, Canada
Poligon
S.U.A., Canada, Rusia, Anglia,
Un>200
Australia, România
Norvegia, Japonia, Italia, Franţa,
Un≤100 Elveţia, Belgia, Australia,
România
Polonia, Olanda, Japonia,
Bare duble Un=101….200 Anglia, Franţa, Germania,
Elveţia, Belgia, România
Polonia, Olanda, Japonia,
Un>200 Anglia, Franţa, Germania,
Elveţia, Belgia, România
Un≤100 Suedia, Belgia
Suedia, Olanda, Norvegia, Italia,
Un=101….200
Bare duble şi Germania, Belgia, România
cuplă de transfer Suedia, Polonia, Olanda,
Un>200 Norvegia, Italia, Germania,
Australia, România
Un≤100 Japonia
Polonia, Olanda, Germania,
Un=101….200
Bare multiple Belgia
Polonia, Olanda, Franţa,
Un>200 38
Germania
Bare duble cu Un≤100 Japonia
separator de Un=101….200 Japonia, Belgia, Australia
 Toate ideile de conexiuni au rezultat sistematic, având în
vedere avariile ce au apărut în funcţionarea staţiilor de-a lungul
duratei lor de viaţă. Câteva dintre aceste avarii caracteristice sunt
enumerate mai jos:
1) Defecţiunile cele mai frecvente, apărute în exploatarea
întreruptoarelor:
• conturnări sau străpungeri la izolatoarele sau şi piesele
izolante ale întreruptorului
• scurgeri de agent izolant sau de stingere
• zgomotul interior caracteristic defectelor
• murdărirea pronunţată a elementelor izolante,
favorizând conturnarea izolaţiei
• scăderea presiunii sau pierderea etanşeităţii în
instalaţiile de presurizare a agentului de stingere.
• defecţiuni la circuitele de acţionare şi semnalizare
• scăderea sau creşterea tensiunii la bobinele de acţionare
• blocări ale dispozitivelor de acţionare
2) Defecţiunile cele mai frecvente apărute în exploatarea barelor
colectoare
• încălzirea peste limitele admise a căilor de curent şi, în
special, a îmbinărilor dintre diferitele elemente ale
barelor, dintre barele colectoare şi barele de derivaţie,
dintre barele de derivaţie şi echipamente.
• deteriorarea conductoarelor barelor şi a ramificaţiilor, în
special în jurul îmbinărilor
• deteriorarea strângerii îmbinărilor şi clemelor
3) Defecţiuni frecvente la separatoare şi dispozitivele lor de
acţionare
• conturnări sau străpungeri ale izolatoarelor
separatoarelor
• încălzirea excesivă a contactelor separatoarelor
• nerealizarea corectă a contactului între cuţitele
separatorului cu ocazia efectuării de manevre de
închidere, ceea ce poate conduce la deteriorarea
contactelor
• scăderea tensiunii de comandă peste limitele admise, a
bobinelor de deschidere respectiv închidere

39
 • scăderea presiunii agentului motor pentru manevrarea
separatoarelor sub limita admisă.
• creşterea valorii curentului de durată ce străbate
separatorul peste valoarea nominală, ca urmare a
realizării unor configuraţii deosebite ale schemei de
funcţionare
• defectări ale dispozitivului de acţionare la manevre,
ceea ce poate antrena efectuarea de manevre greşite cu
separatoarele, în special manevrare acestora în sarcină.
Aceste operaţii cu separatoarele constituie una dintre
cele mai grave cauze ale avariilor, deoarece conduc la
scurtcircuite în puncte importante ale sistemului
electroenergetic.
4) Defecţiunile la transformatoare şi autotransformatoare apar, de
cele mai multe ori, datorită:
• funcţionarea la temperaturi mai mari decât cele admise
• variaţii rapide ale temperaturii transformatorului în
absenţa variaţiei sarcinii
• bule de aer în ulei, pătrunse în timpul filtrării sau prin
neetanşeităţi
• lipsă de ulei, datorită condiţiilor de mediu sau
scurgerilor
• defecţiuni mici în transformator care produc arc electric
de scurtă durată
• scurtcircuit puternic în interiorul transformatorului
• slăbirea izolaţiei prin îmbătrânire
• depăşirea diferenţei de potenţial luată în considerare la
dimensionarea izolaţiei
5) Defecţiuni principale ce pot interveni în funcţionarea
transformatoarelor de măsură:
• încălziri ale îmbinărilor prin care se realizează legarea
transformatoarelor la instalaţie, din cauza unor legături
defectuoase (contacte imperfecte), precum şi din cauza
circulaţiei unor curenţi de valori relativ mari
• conturnări sau străpungeri la izolatoarele
transformatoarelor
• scurgeri de ulei din cuvele transformatoarelor cu ulei
• zgomot interior caracteristic defectelor
40
 • murdărirea pronunţată a izolatoarelor, ceea ce poate
favoriza conturnarea lor
• urme de defect la suprafaţa transformatoarelor în răşină.
6) Defecţiuni la bateriile de condensatoare şi la bobinele de stingere
a curenţilor capacitivi, manifestate prin:
• încălziri ale îmbinărilor prin care se realizează legarea
bateriei de condensatoare la instalaţie
• conturnări sau străpungeri la izolatoarele
condensatoarelor
• apariţia de scântei
• scurgeri de dielectric
• bombarea cuvei în urma unor eforturi electrodinamice
produse de scurtcircuite
• depăşirea tensiunii nominale
• temperatura mediului ambiant depăşeşte pe cea
corespunzătoare condiţiilor anormale de funcţionare,
ceea ce conduce la încălzirea bateriei
• sarcina pe faze este neuniformă
• curentul pe baterie creşte peste limitele admise.
În majoritatea cazurilor se utilizează scheme cu un întreruptor
pe circuit, de unde rezultă importanţa funcţionării acestuia în condiţii
de siguranţă, orice funcţionare necorespunzătoare a acestuia (refuz
de declanşare, defectare a întreruptorului) având implicaţii deosebite
pentru funcţionarea staţiei electrice respective.
Începând cu tensiunile foarte înalte (220 kV, 400kv, 750kV) şi
odată cu apariţia blocurilor de mare putere (peste 400 MW) s-au
adoptat, pe de o parte scheme cu mai mult de un întreruptor pe
circuit, iar pe de altă parte s-au luat măsuri de asigurare a
continuităţii în funcţionare prin prevederea de bare cu triplu sistem,
bare de transfer, legături de by-pass etc.
Dintre toate schemele de conexiuni cu bare colectoare, aceea
care conduce la numărul minim de aparate de comutaţie (separatoare
si întreruptoare), care necesită spaţiul cel mai redus pentru realizarea
instalaţiilor respective, cere se caracterizează prin cele mai mici
cheltuieli de investiţie, este schema cu bară colectoare simpla
(tabelul 2.2. nr.1). Aceasta schemă prezintă însă şi cea mai redusă
siguranţă de funcţionare în ansamblu, întrucât orice avarie sau
revizie la barele colectoare sau la separatoarele de bare necesită
scoaterea întregii instalaţii de sub tensiune pe întreaga durată a
41
evenimentului respectiv. Din această cauză, schema nu este folosită
decât în cazul alimentări consumatorilor cu importanţă redusă, la
care pot interveni întreruperi fără sa producă pagube importante, sau
la consumatori alimentaţi pe mai multe căi.
Secţionarea longitudinală a barelor colectoare simple (tabelul
2.2. nr.2) conduce la o apreciabilă îmbunătăţire a condiţiilor de
siguranţă în funcţionare, întrucât în cazul reviziilor sau avariilor la
barele colectoare sau separatoarelor de bare iese din funcţiune o
singură secţie, deci jumătate din instalaţie. Numai un defect la
întreruptorul de cuplă, eveniment a cărui probabilitate de producere
este foarte mică, scoate din funcţiune temporar, până la deschiderea
separatoarelor de bare respective, ambele secţii de bare. Deoarece o
staţie coborâtoare are, de regulă cel puţin două transformatoare, cele
două secţii funcţionează în regim norma cu cupla deschisă,
prevenind astfel extinderea unor avarii. Schema poate fi folosită
pentru alimentarea consumatorilor de o importanţă mai ridicată dacă
se asigură alimentari duble, racordate la secţii diferite.

Tabel 2.2. Schemele de principiu pentru staţii electrice

Schiţa schemei de
Numărul
Nr. Denumirea conexiune
de Numărul de
Crt schemei de (conţinând nL celule de
întreruptoar separatoare
. conexiune linie şi nT celule de
e
transformator)
Schema cu
bara
colectoare ni = nL + nT ns = 2nL + nT
1
simpla
nesecţionat
ă
Schema cu
bara
colectoare
2 simpla cu ni = nL + nT +ns1 = 2nL + nT + 2
două secţii
longitudina
le
3 Schema cu ni = nL + nT =
ns 2= 2nL + nT + 4
bara
colectoare
simpla şi

42
 trei secţii
longitudina
le
Schema cu
bara
colectoare ni = nL + nT +n1s = 3 nL +3 nT 2+
4
simpla si
bară de
transfer
Schema cu
bara
colectoare
simpla cu ni = nL + nT +n2s = 3 nL +3 nT 4+
5
două secţii
longitudina
le şi bară
de transfer
Schema cu
bare
colectoare ni = nL + nT +n1s = 3 nL +2 nT 2+
6
duble
nesecţionat
e
Schema cu
bare
colectoare
7 duble şi ni = nL + nT +n3s = 3 nL +2 nT 6+
două secţii
longitudina
le
Schema cu
bare
colectoare
8 duble şi trei ni = nL + nT +n5s = 3 nL +2 nT 10+
secţii
longitudina
le

43
 Schema cu
bare
colectoare
9 duble ni = nL + nT +n2s = 4 nL +4 nT 5+
nesecţionat
e şi bară de
transfer
Schema cu
bare
colectoare
duble cu ni = nL + nT +n4s = 4 nL +4 nT 9+
10
două secţii
longitudina
le şi bară
de transfer

Schema cu
bare ni = nL + nT +n1s = 4 nL +3 nT 4+
11
colectoare
triple

Schema cu
două
12 întreruptoar ni = 2nL + 2nTns = 4nL + 4nT
e pe fiecare
circuit

44
 Schema cu
1,5
13 întreruptoar ni = 1.5 nL +1.5nsnT= 4nL+ 4nT
e pe fiecare
circuit

Schema
14 transformat ni = 2nL ns = 4nL + nT
or-bară

Schema H
cu legătură ni = 3 ns = 6
15
transversal
ă către linii

Schema H
cu legătură
transversal ni = 3 ns = 8
16
ă către
transformat
oare

Schema
17 poligonală ni = nL + nT ns = 3nL + 3nT
(patrulater)

45
 Schema
bloc
transformat ni = 0 ns = 1
18
or
ridicător-
linie
Numărul de aparate de
Schema comutaţie necesare
bloc depinde de modul de
19 generator- alimentare a serviciilor
transformat proprii şi de numărul de
or ridicător înfăşurări ale
transformatorului

Schema cu
două bare
20 colectoare ni = nL + nT +n1s = 4 nL 4+ nT 2 +
şi separator
de transfer

Secţionarea barelor şi funcţionarea cu cupla deschisă se

foloseşte şi în scopul reducerii curenţilor de scurtcircuit, caz în care
pe cupla longitudinală se montează bobine de reactanţă, sau chiar
pentru izolarea anumitor consumatori al căror regim de funcţionare
(de exemplu cu variaţii rapide de sarcină), deranjează funcţionarea
restului sistemului electroenergetic.
În anumite situaţii, în special pentru micşorarea curenţilor de
scurtcircuit, se recurge la schema cu bară simplă cu trei secţii
longitudinale (tabelul 2.2. nr.3), ceea ce reduce în acelaşi timp şi
numărul procentual de circuite întrerupte în cazul unei avarii sau
revizii la barele colectoare sau separatoarele de bare.
În scopul asigurării posibilităţii de a scoate în revizie orice
întreruptor din instalaţie fără întreruperea circuitului respectiv sau
pentru reducerea considerabilă a duratei întreruperii unui întreruptor
se foloseşte schema cu bară colectoare simplă şi bară de transfer
(tabelul 2.2. nr.4). Din cauza caracteristicilor funcţionale foarte
favorabile la care conduce această schemă, mai ales cu două secţii
longitudinale a fost folosită din ce în ce mai mult în staţiile de
transformare coborâtoare de importanţă ridicată, cu tensiunea cea
mai înaltă până la 110 kV şi uneori chiar mai mult. Nu este necesară
secţionarea barei de transfer, fapt ce ar însemna şi dublarea cuplei de
transfer.
46
 Schemele de conexiuni cu bare colectoare duble (tabelul 2.2.
nr.5) conduc la o creştere apreciabilă a siguranţei în funcţionare la
instalaţiile unde sunt folosite. Faptul că distribuţia celulelor ce cele
două sisteme de bare colectoare este elastică, putând fi modificată
prin simple manevre de separatoare, fără întreruperi, permite
efectuarea reviziilor la barele colectoare sau separatoarele de bare
numai cu scoatere de sub tensiune a sistemului respectiv, cu excepţia
celui care se revizuieşte, rămân în funcţiune. De asemenea, o avarie
la barele colectoare pe unul din sisteme conduce la întreruperea
celulelor racordate la sistemul respectiv numai pe timpul necesar
efectuării manevrelor de trecere pe sistemul neavariat.
Schemele cu bare colectoare duble necesită în acelaşi timp
cheltuieli de investiţie cu circa 20-40 % mai ridicate decât schemele
cu o bară colectoare simplă, din cauza numărului sporit de aparate
(separatoare de bare, celula cuplei transversale) a prezenţei celui de-
al doilea sistem de bare, a lucrărilor de construcţii şi a spaţiilor mai
mari care rezultă. Prezenţa a câte două separatoare de bare în fiecare
celulă conduce, de asemenea la creşterea probabilităţii efectuării de
manevre greşite şi, pentru evitarea acestora, la necesitatea
introducerii unor sisteme eficiente de blocare automată a manevrării
acestor separatoare.
La schemele cu bare colectoare duble se foloseşte practic
întotdeauna o cuplă transversală, necesară în primul rând controlului
integrităţii, în anumite situaţii, de exemplu la punerea sub tensiune, a
oricăruia dintre cele două sisteme. De asemenea, întreruptorul cuplei
transversale poate fi folosit pentru înlocuirea unui întreruptor defect
din instalaţie, în care scop celula avariată se racordează singură la un
sistem de bare. Prezenţa cuplei transversale introduce însă şi
pericolul întreruperii simultane a ambelor sisteme de bare la apariţia
unui defect al întreruptorului de cuplă, durata întreruperii totale fiind
determinată de timpul necesar efectuării manevrelor cu separatoarele
de bare. Trebuie precizat însă că probabilitatea apariţiei unui astfel
de defect, la un anumit întreruptor din instalaţie, este foarte redusă.
Cea mai completă schemă de conexiuni acest tip este schema
cu două întreruptoare pe circuit (tabelul 2.2. nr.12), la care nu există
nici un punct unde apariţia unui scurtcircuit să poată scoată de sub
tensiune ambele sisteme de bare colectoare. Întrucât, în mod normal
se funcţionează cu toate întreruptoarele închise, un defect la barele
colectoare scoate din funcţiune numai sistemul respectiv fără
întreruperea vreunei celule, iar un defect într-o celulă conduce la
47
întreruperea ei, eventual şi al sistemului de bare, fără alte consecinţe.
De asemenea, orice întreruptor din instalaţie poate fi scos în revizie
fără nici un fel de întrerupere.
Siguranţa deosebit de ridicată în funcţionare este obţinută cu un
preţ de investiţie dublu faţă de schema cu bară colectoare simplă şi
cu 40-70% mai ridicate decât la schemele cu bare duble. De aceea
schemele cu două întreruptoare pe circuit s-au folosit rar, numai la
instalaţii de importanţă deosebită la care se cere o foarte mare
siguranţă în funcţionare.
O soluţie mai economică o constituie schema cu 1,5
întreruptoare pe circuit (tabelul 2.2. nr.13), care este folosită la
staţiile de foarte înaltă tensiune. În afară de unele dificultăţi de ordin
constructiv, această schemă conduce însă la greutăţi în realizarea
protecţiei prin relee şi la posibilitatea apariţiei unor deconectări
neselective în cazul în care pe o legătură transversală este scos în
revizie întreruptorul adiacent unei bare şi apare o avarie în cealaltă
celulă a legăturii transversale respective.
Schema transformator-bară (tabelul 2.2. nr.14) este o variantă
mai ieftină a schemei cu două întreruptoare pe circuit, recomandabil
a fi folosită atunci când într-o staţie există două transformatoare
fiecare dintre ele putând acoperi singur sarcina normală.
Schema H este una fără bare colectoare, apreciată în special
datorită numărului scăzut de întreruptoare. Varianta cu legătură
transversală către linii (tabelul 2.2. nr.15) este indicată în cazul
liniilor de tensiuni înalte, cu probabilitate de defectare mai scăzută,
sau în cazul staţiilor prin care se face un tranzit de energie ce
necesită o siguranţă mare în funcţionare. Varianta cu legătură
transversală către transformatoare (tabelul 2.2. nr.16) se foloseşte
mai ales în cazul liniilor foarte lungi sau de tensiune medie, care au
frecvenţa mai mare de avariere.
Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de exploatare la schemele H se
adaugă o a doua legătură transversală prevăzută cu două separatoare,
ceea ce permite şuntarea anumitor părţi din instalaţie în timpul
avariilor sau reviziilor. Astfel, se obţine o schemă patrulater echipată
cu numai trei întreruptoare.
Schemele poligonale sunt răspândite mai ales în tehnica
americană, prezentând numeroase avantaje dacă sunt realizate cu
aparate de comutaţie primară şi secundară de performanţe
corespunzătoare.

48
 La schemele cu bare colectoare duble se foloseşte practic
întotdeauna o cuplă transversală, necesară în primul rând controlului
integrităţii, în anumite situaţii, de exemplu la punerea sub tensiune, a
oricăruia dintre cele două sisteme. De asemenea, întreruptorul cuplei
transversale poate fi folosit pentru înlocuirea unui întreruptor defect
din instalaţie, în care scop celula avariată se racordează singură la un
sistem de bare. Prezenţa cuplei transversale introduce însă şi
pericolul întreruperii simultane a ambelor sisteme de bare la apariţia
unui defect al întreruptorului de cuplă, durata întreruperii totale fiind
determinată de timpul necesar efectuării manevrelor cu separatoarele
de bare. Trebuie precizat însă că probabilitatea apariţiei unui astfel
de defect, la un anumit întreruptor din instalaţie, este foarte redusă.
Staţiile de tip GIS pot fi realizate cu oricare din schemele
enumerate mai sus, cu precizarea faptului că realizarea schemelor
mai complexe are la bază cerinţele consumatorilor în siguranţa
alimentării cu energie electrică. Schemele cele mai întâlnite în
concepţia staţiilor de tip GIS sunt cele cu sisteme simple sau duble
de bare colectoare.

3.Consideraţii privind folosirea hexaflorurii

de sulf în instalaţiile electrice
3.1. Generalităţi
Datorită performanţelor extraordinare, întreruptoarele cu SF6
înlocuiesc, la ora actuala, întreruptoarele cu ulei puţin ce au
funcţionat în staţiile electrice până acum. La această modernizare a
echipamentelor, în cazuri speciale, fie din motive tehnice, fie de
spaţiu, se poate considera capsularea parţială sau totală a staţiei în
hexaflorură de sulf.
În oraşele mari şi, de multe ori, în regiunile industriale,
instalaţiile de distribuţie de înaltă tensiune se construiesc tot mai des
de tip interior din motive de estetica urbanistica sau din cauza
efectelor nocive ale poluării.
Instalaţiile clasice la 110 kV şi 220 kV necesită însă o
suprafaţă şi un volum construit destul de mare şi mai cu seama,
foarte scump, în centrele oraşelor mari. Prin dezvoltarea instalaţiilor
de distribuţie de 110 kV cu întreruptor de putere debroşabil, volumul
construit a putut fi mult micşorat. Această dispoziţie constructivă
49
este încă avantajoasă şi este folosită de regulă numai pentru staţii cu
bare colectoare simple. O micşorare în continuare a spaţiului necesar
nu mai este posibilă cu mijloace tradiţionale. Pentru o reducere şi
mai mare a spaţiului este necesară reducerea distanţelor de izolaţie,
acest deziderat realizându-se cel mai bine prin capsularea în metal şi
folosirea SF6 ca mediu de izolaţie şi de stingere a arcului electric.

3.2. Terminologie
Pentru instalaţiile capsulate în anvelopă metalică izolate cu SF6
se introduc o serie de termeni noi şi anume:
Prin anvelopă se înţelege partea metalică destinată să cuprindă
elementele componente ale unei celule (întreruptor, separator,
izolatoare, transformatoare, etc.) şi care conţine gazul izolant la
parametrii necesari pentru asigurarea nivelului de tensiune cerut.
Anvelopa metalică este formată din oţel sau aluminiu într-un
aliaj special şi poate să cuprindă una sau cele trei faze ale celulei.[1]
Prin compartiment se înţelege partea din celulă complet închisă
şi independentă de părţile învecinate în ceea ce priveşte volumul şi
presiunea gazului.
De regulă un compartiment cuprinde un anumit aparat şi
elementele conductoare aferente, de exemplu compartimentul
întreruptorului, al separatorului de linie (inclusiv punerea la pământ)
al transformatorului de curent, al transformatorului de tensiune, al
plecărilor izolante sau al plecărilor din cablu.
Fiecare compartiment se poate menţine sub presiune şi, deci
sub tensiune la valoarea nominală, independent de compartimentele
vecine.
Prin perete se înţelege partea din anvelopa unui compartiment
care îl separă de un compartiment vecin.
Prin trecere se înţelege partea izolantă care serveşte la trecerea
dintr-un compartiment în altul a unui conductor sau a unei tije de
acţionare.
Densitatea nominală (în locul ei presiunea nominală a gazului
de izolare – SF4- se defineşte prin valoarea densităţii, respective a
presiunii), la o anumită temperatură (de 20º de regulă).
Această valoare este indicată de către fabrica constructoare a
celulei pentru funcţionarea acestei celule la tensiunea de serviciu.
Densitatea minimă (sau în locul ei presiunea minimă) a gazului
de izolare (SF6) se defineşte prin valoarea minimă a densităţii sau a
50
presiunii sub care gazul izolant nu mai păstrează valoarea nominală
de izolare indicată de constructor.
Presiunea maximă de lucru a anvelopelor este valoarea
presiunii ce poate fi suportată în condiţii de funcţionare normale de
către fiecare anvelopă.
Aceste valori luate împreună caracterizează nivelul de izolaţie
al echipamentului în anvelopa metalică referitor la capacitatea de a
suporta solicitările dielectrice.
Tensiunea de ţinere se defineşte ca fiind valoarea de încercare,
aplicată în condiţiile prescrise, care trebuie să fie suportată de
echipament fără conturnări sau străpungeri ale izolaţiei.
Pierderi prin scăpări ale gazului de izolare (SF6) sunt definite în
procente, calculate anual şi raportate la masa totală a gazului dintr-o
celulă.

3.3. Proprietăţile hexaflorurii de sulf

În anul 1895 au început studiile asupra compuşilor din sulf si
fluor, iar în anul 1900 chimiştii francezi H. Moissau şi P. Lebedeu au
realizat pentru prima dată gazul greu hexaflorura de sulf (SF6) dintr-
o reacţie a fluorului cu sulful. Studiile asupra gazului SF6 au
continuat până în anul 1935 când s-a preconizat utilizarea lui ca
mediu izolant. Prima aplicaţie a hexaflorurii de sulf ca mediu izolant
a avut loc în anul 1940 şi a fost protejată prin U.S.Patent (SUA), iar
utilizarea ca mediu de stingere în aparatele de comutaţie a fost
iniţiată în anul 1952 de Westinghouse (SUA).[2]

3.3.1. Proprietăţi fizice

În stare pură, hexafluorura de sulf este un gaz incolor, indoor,
neinflamabil şi nu este toxic. Densitatea la 20ºC şi presiunea de 0,1
MPa este de 6,135mg/dm³, deci de 5 ori densitatea aerului, ceea ce
constituie un avantaj la umplerea cu gaz a incintelor din
întreruptoare. Diferenţa de greutate specifică dintre SF6 şi aer face ca
difuzia acestui gaz sa fie mai redusă, element important în calculul
energiei necesare pentru mişcarea contactelor întreruptorului. Viteza
sunetului în SF6 la 20ºC si 0,1MPa este de 138,5 m/s faţă de 340 m/s
la aer, astfel că conductivitatea sonică este foarte mică.
Greutatea moleculară şi densitatea ridicată ale gazului SF6 îl
fac un bun gaz motor, iar comutaţia este practic silenţioasă.
Conductivitatea termică a gazului SF6 este de acelaşi ordin de
51
mărime cu al altor gaze. Deci, pentru stingerea arcului în
întreruptoarele cu SF6 este necesară o cantitate mai mică de gaz decât
în cazul aerului, la o presiune mai mică. Aceasta a permis
dezvoltarea întreruptoarelor de autocompresie în locul celor cu dublă
presiune. Coeficientul de transmisie al căldurii este mai mare decât
la aer (1,6 ori la presiune atmosferică şi 2,5 ori la 2 atm.), asigurând
astfel o bună evacuare a căldurii în special prin convecţie. Entalpia
ridicată a gazului SF6 asigură o mare capacitate de transport a
energiei termica produse de arc.
Lichefierea gazului SF6 la temperatură obişnuită a mediului
înconjurător (+30ºC) se produce la presiunea de 2.6 MPa/cm² ceea ce
permite utilizarea întreruptoarelor cu presiune mică si în medii unde
temperatura poate varia de la -35ºC la +40ºC fără a fi necesară
prevederea unor sisteme auxiliare de încălzire.

Figura 2.1. Variaţia densităţii SF6 în funcţie de temperatură. Dreptele oblice

reprezintă curbe de izo-densitate în starea gazoasă. În stânga curbei verzi SF 6 este
în stare lichidă.

Pentru ca întreruptoarele să poată funcţiona şi la temperatura de

-50ºC, la presiunea de 0.2 MPa este necesar un amestec de gaz SF6-N
pentru a asigura proprietăţile dielectrice şi de stingere.
Deoarece temperatura sa critică este de 45,6ºC, SF6 poate fi
lichefiat prin comprimare şi stocat în mod convenabil ca lichid. Pe de
52
altă parte, lichefierea într-un întreruptor trebuie evitată deoarece
transformarea de bază gaz-lichid duce la o pierdere rapidă a
densităţii gazului, deci la o posibilă reducere a izolaţiei.

Tabelul 2.3. Principalele proprietăţi fizice ale SF6

Unitate de
Valoare Condiţii
măsură
Greutate moleculară 146,06
conţinut de
21,95 %
Compoziţie sulf
Chimică conţinut de
78,05 %
fluor
3 3
m SF 6 / m H 2O
în apă 0,01
25°C
Solubilitate în ulei 0,297 3
m SF 3
6 / m ulei
0,1 Mpa
a apei în 3
mH 3
0,35 2O / m SF 6
SF6
temperatura
45,64 °C
critică
presiunea
38,35 MPa
Constante critică
Critice densitatea
725 Kg/ m 3
critică
volum 201· 10 −6
m3
molar critic ….
Temperatura de
-63,8 °C
sublimare
Temperatura de
-50,8 °C 0,221 Mpa
solidificare
25°C ; 0,1
Constanta dielectrică 1,002 MPa

Conductivitatea termică 1,41· 10 −2 W/m°C

Coeficientul căldurii
1,07
specifice
25°C ; 0,1
Căldura specifică, C p 665 Ws /kg°C MPa

Tangenta unghiului de
2· 10 −7 0,1 Mpa
pierderi, tgδ
Viteza sunetului 138,5 m/s
53
 0°C ; 0,1
Indicele de refracţie 1,000765
Mpa
0,3561 MPa -40°C
0,5117 MPa -30°C
0,7160 MPa -20°C
0,9788 MPa -10°C
Presiunea de vapori 1,3040 MPa 0°C
1,7010 MPa +10°C
2,1850 MPa +20°C
2,7510 MPa +30°C
3,4210 MPa +40°C
21,1°C;
6,139 Kg/ m 3
0,1Mpa
21,1°C;
12,4 Kg/ m 3
0,2Mpa
21,1°C; 0,3
18,8 Kg/ m 3
Densitatea (stare Mpa
gazoasă) 21,1°C; 0,5
32,3 Kg/ m 3
Mpa
21,1°C; 1,0
69,6 Kg/ m 3
Mpa
21,1°C; 1,5
119 Kg/ m 3
Mpa
0,0145· 21,1°C;
Kg/(ms)
10 −3 0,1Mpa
0,0157· 31,16°C;
Kg/(ms)
10 −3 0,1Mpa
Vâscozitatea (stare 0,0165· 40,64°C;
Kg/(ms)
gazoasă) 10 −3 0,1Mpa
0,0170· 51,38°C;
Kg/(ms)
10 −3 0,1Mpa
0,0179· 66,15°C;
Kg/(ms)
10 −3 0,1Mpa
Căldura specifică la 212,85K;
Ws /kg°C
presiune constantă (stare 467 0,1Mpa abs
gazoasă) 228,30K;
511 Ws /kg°C
0,1Mpa abs
229,00K;
516 Ws /kg°C
0,1Mpa abs
554 Ws /kg°C 250,76K;

54
 0,1Mpa abs
271,30K;
593 Ws /kg°C
0,1Mpa abs
284,50K;
615 Ws /kg°C
0,1Mpa abs
337,50K;
700 Ws /kg°C
0,1Mpa abs
152K;
301 Ws /kg°C
0,1MPa abs
173K;
344 Ws /kg°C
Căldura specifică la 0,1MPa abs
volum constant 199K;
390 Ws /kg°C
0,1MPa abs
279K;
472 Ws /kg°C
0,1MPa abs
SF6 se caracterizează printr-o vâscozitate mai mică, comparativ
cu aerul sau azotul. În tabelul următor sunt prezentate vâscozităţile
acestora (măsurate în poise), la 20°C.

Tabel 2.4. Vâscozităţile la 20°C

Denumirea gazului Vâscozitatea [poise]
Azot (gaz) 178× 10 −6
Aer 172× 10 −6
SF6 143× 10 −6
Din experienţe practice s-a dovedit că deoarece SF6 (gaz) are o
densitate mai mare şi o vâscozitate mai mică la aceeaşi temperatură
(comparative cu aerul şi azotul), realizează o circulaţie mai bună şi,
desigur, aceasta duce la o răcire mai bună în echipamentele electrice.
[2]
Coeficientul de transmisie a căldurii, în cazul SF6, este superior
celui al aerului sau uleiului, şi creste simţitor o dată cu creşterea
presiunii, ajungând ca la presiunea de 5,6 atm. să fie de 20 de ori mai
mare decât cel al uleiului, al cărui coeficient de transmisie are
valoarea constantă, indiferent de presiunea aplicată.
Valoarea conductivităţii termice a SF6 creşte o dată cu creşterea
temperaturii, ceea ce contribuie la o evacuare rapidă a cantităţii de
căldură care se acumulează în timpul exploatării echipamentelor cu
SF6.
55
3.3.2. Proprietăţi chimice

SF6 este o substanţă incoloră, inodoră, extrem de inertă,

comparabilă în această privinţă cu azotul. Această stabilitate chimică
deosebită există la temperatură şi presiune normale şi se menţine
până la temperatura de 100°C.
Datorită structurii simetrice a moleculei, gazul SF6 în stare pură
este inert şi stabil până la 150°C şi nu atacă metalele , masele
plastice şi alte substanţe comune utilizate în construcţia
întreruptoarelor de înaltă tensiune. Totuşi la temperaturi ridicate
(>1000 K) sub acţiunea arcului electric, SF 6 se descompune în
diferite componente care sunt în principal SF1 , SF 2 împreună cu o
cantitate mică de S 2 , F2 , S, HF care sunt în parte corozive. De
aceea este necesară o alegere corectă a materialelor în construcţia
camerei de stingere a întreruptoarelor. Când temperatura coboară,
molecula de SF6 se reface,restabilindu-se starea iniţială a gazului,
astfel că aproape întreaga masă a gazului se păstrează. Astfel, după
o deconectare a întreruptorului, perioada minimă între anclanşarea
acestuia să fie foarte mică şi că, după închiderea circuitului, SF6
revine la parametri iniţiali chiar şi sub acţiunea termică a curentului
nominal al întreruptorului. Datorită acestui fapt, întreruptoarele cu
SF6 au performanţe foarte bune în ciclurile de RAR.
Totuşi, prin reacţii secundare, rezultă pe lângă fluorurile de sulf
(HF, SF 2 , SF 4 ) şi o serie de fluoruri metalice ( CuF 2 , WF 6 ) care
apar ca o pudră fină cu bune proprietăţi dielectrice.
Umezeala şi procesele de descompunere ale SF6 sunt eliminate
prin folosirea unor materiale absorbante în filtre ca lumina activă,
calciul sodat, zeolitul. Ele determină o absorbţie pozitivă şi
ireversibilă a produselor gazoase active. La întreruptoare filtrarea
gazului este accelerată prin recirculare, iar în celelalte
compartimente sunt suficiente filtre statice.

3.3.3. Proprietăţi electrice

A.Proprietăţi dielectrice

56
 Proprietăţile remarcabile dielectrice ale hexaflorurii de sulf
sunt atribuite caracterului electronegativ al gazului. El are tendinţa
de captare a electronilor liberi (electroafinitate) formând de
asemenea ioni cu o slabă mobilitate. [2]
Energia de ionizare mai mare decât la aer şi electroafinitatea
determină rigiditatea dielectrică mare în comparaţie cu alte gaze. La
aceeaşi presiune, rigiditatea dielectrică a gazului SF6 este de 2,5-5 ori
mai mare decât a aerului.

Figura 2.2. Rigiditatea dielectrică a SF6 în funcţie de presiune,

raportată la rigiditatea dielectrică a aerului atmosferic
Astfel, SF6 atinge o rigiditate dielectrică mare la presiune mai
mică decât în cazul aerului, putându-se realiza celule capsulate mai
uşoare, mai simple şi mai economice decât cele cu aer comprimat.
De asemenea problemele de etanşare pentru astfel de echipamente
sunt mai uşor de rezolvat în cazul SF6 datorită presiunilor mai
scăzute. Rigiditatea dielectrică nu prezintă nici o anomalie în câmp
electric uniform şi la presiunea atmosferică. Gazul SF6 are foarte
bune proprietăţi dielectrice în câmp electric cvasiuniform, de aceea
este necesară o înaltă acurateţe în execuţia reperelor din camera de
stingere a întreruptoarelor cu SF6, printr-o disciplină tehnologică
superioară întreruptoarelor convenţionale. Rigiditatea dielectrică a
SF6 creşte substanţial odată cu creşterea presiunii în câmp electric
uniform [1].

57
 Figura 2.3. Comparaţie între tensiunile disruptive
în câmp puternic neuniform pentru SF6 şi azot.
Tensiunea de străpungere la 50 Hz şi presiunea de 0,1 MPa este
aproximativ 90 kV cm în câmp uniform, de 2,5-3 ori mai mare decât
la aer sau azot. De asemenea tensiunea de apariţie a descărcărilor
parţiale este sensibil mai mare decât la aer. O străpungere în SF6 nu
produce nici o depunere de carbon aşa cum se întâmplă în cazul
uleiului sau a altor gaze de stingere: CO 2 , CF 2 Cl 2 .
Factorul de pierderi dielectrice (tgδ) are o valoare foarte mică,
de 2×10-7, faţă de cel al uleiului, de 4×10-3. Spre deosebire de alte
medii izolante SF6 nu-şi pierde în timp calităţile dielectrice şi nu
îmbătrâneşte, astfel că se pot realiza întreruptoare ce necesită revizii
la intervale mari de timp.
Tgδ caracterizează materialul electroizolant din punct de
vedere al pierderilor de energie

Tabelul 2.5. Constanta dielectrica pentru gaze folosite ca mediu izolant la

presiune atmosferică şi 20°C
Gazul Constanta dielectrică εr [u.r.]
Aer 1,0
SF6 1.00224

CCl 4 6,33
CCl 3 F 3,50
58
 CF 4 1,01
CHCl 3 4,24
CHCl 2 F 1,33
CH 2 CIF 1,03
Constanta dielectrică a SF6 este dependentă de condiţiile de
temperatură şi presiune.
Exemplu: SF6 la 25°C şi 1 bar are constanta dielectrică
=1,002049. Aceasta creşte cu 80% dacă SF6 este la -51°C , după ce
trece in stare lichidă.

B. Proprietăţile de mediu de stingere

Hexafluorura de sulf s-a impus ca mediu de stingere în
întreruptoarele de înaltă tensiune datorită proprietăţilor sale termice
şi electronegativităţii moleculei sale. Astfel, gazul SF6 are o mare
capacitate de transport a energiei termice produse de arc. În acest caz
evacuarea căldurii şi răcirea se face prin convecţie.[2]
Pe de altă parte conductivitatea radială ridicată şi capacitatea
mare de captare de electroni datorită electronegativităţii gazului
asigură stingerea arcului la trecerea prin zero a curentului.
Întrucât în SF6 capacitatea termică şi conductivitatea termică
scad mult sub 2500 K se diminuează intens conductivitatea coloanei
arcului electric odată cu temperatura. Temperatura de disociere
redusă a gazului SF6 (2100 K) faţă de N2 (6000 K) şi energia de
legătură mică (208 kJ) determină un diametru relativ mic al arcului
în SF6 comparabil cu cel din azot. Astfel că în SF6 diametrul este mic
şi strict limitat, iar valoarea este de circa 4 ori mai mică în SF6 decât
în aer. Entalpia coloanei arcului electric este mai mică, astfel că
deionizarea şi stingerea arcului sunt accelerate. [3]

59
 Figura 2.4. Variaţia conductivităţii termice cu temperatura

Figura 2.5. Variaţia temperaturii în coloana arcului electric pentru azot şi

SF6 în aceleaşi condiţii
În aceleaşi condiţii de experimentare, capacitatea de stingere a
arcului electric în SF6 este de aproximativ 5 ori mai mare decât a
aerului.
Această proprietate de datorează atât conductivităţii termice cât
şi constantei de timp mici. Constanta de timp a arcului electric în SF 6
este de 100 de ori mai mică decât în aer şi sensibil mai mică decât la
alte medii de stingere: H 2 , CO 2 etc.
60
 Aceasta se explică prin captarea extrem de rapidă de către
gazul SF6 a electronilor liberi emişi de coloana de arc. Din cauza
temperaturii ridicate a arcului, molecula de SF6 disociază provocând
o enormă expansiune volumetrică putând fi canalizată ca un fluid de
autosuflaj la întreruptoarele de înaltă tensiune.

Figura 2.6. Comparaţie între tensiunile disruptive pentru SF6, aer şi ulei, în
câmp slab neuniform (sferă –placă) la o distanţă de 12,5 mm între electrozi.
Ruperea arcului într-un mediu compresibil reduce esenţial
solicitările mecanice datorate undelor de şoc, generate de efectul
termodinamic al arcului electric în camera de stingere. În curent
alternativ, stingerea arcului la trecerea prin zero a curentului este
influenţată de viteza de regenerare dielectrică a mediului dintre
contacte. Datorită refacerii rapide a rigidităţii dielectrice după
stingerea arcului electric, întreruptoarele cu SF6 sunt recomandate la
comutaţia curenţilor capacitivi[2].

C. Proprietăţi de izolaţie
Când este utilizată ca mediu izolant SF6 prezintă următoarele
avantaje:
la temperatură şi presiune normale este netoxică şi neinflamabilă;
în echipamentul electric realizează o circulaţie mai bună decât aerul
sau azotul şi, deci, o răcire mai bună;
datorită variaţiilor foarte mici ale presiunii cu temperatura, nivelul de
izolaţie variază foarte puţin;
excluderea pericolului de incendiu.
61
3.4. Avantajele utilizării SF6
Avantajele celulei în comparaţie cu celulele clasice şi anume:
Coeficienţi înalţi de fiabilitate. Astfel echipamentele capsulate
şi izolate cu SF6 pot să funcţioneze fără deteriorări majore o perioadă
de cca. 25 ani. Lucrările de reparaţie şi revizii care necesită
demontări ale echipamentului se fac la perioade mari, de cca. 10 ani.
Siguranţa sporită faţă de atingerea părţilor aflate sub tensiune.
În cazul echipamentelor capsulate se elimină necesitatea plaselor de
protecţie, a barierelor sau a spaţiilor de protecţie care la
echipamentele clasice cu izolaţie în aer consumă mult spaţiu
construibil.
Problema poluării în instalaţiile electrice se poate rezolva
integral numai prin instalaţii capsulate cu SF6 fără să mai fie nevoie
de instalaţii suplimentare de filtrare, a instalaţiilor de ungere a
izolaţiei în mod periodic, de presurizarea încăperilor, etc. aşa cum se
procedează în mod obişnuit în cazul instalaţiilor interioare de tip
clasic.
În cazul utilizării instalaţiilor de transformare în zone intens
poluate, utilizarea echipamentelor cu SF6 se dovedeşte singura
soluţie cu eficienţă energetică.
Reducerea suprafeţei şi volumelor construite necesare pentru
echipamentul electric capsulat cu SF6, se dovedeşte deosebit de
spectaculoasă în comparaţie cu instalaţiile construite cu echipament
clasic.
Pentru încăperea în care se montează instalaţiile capsulate cu
SF6 nu este necesar să se ia măsuri de climatizare (de încălzire) a
încăperii cu excepţia încălzirii locale a dulapurilor de comandă şi
deci din acest motiv construcţia rezultă mult mai simplă. Instalaţiile
convenţionale utilizează aerul ca mediu izolant precum şi izolatoare
suport din materiale solide, ceea ce conduce la distanţe de izolare
mari cu consecinţe asupra gabaritului.
Eliminarea perturbaţiilor radio sau telecomunicaţiilor datorită
anvelopelor care ecranează circuitele electrice.
Reducerea gabaritului echipamentului se poate obţine prin
capsulare şi înlocuirea aerului cu medii izolante având rigiditatea
dielectrică mai mare.

62
 O succintă enumerare a realizărilor de început , în lume, relevă
vechimea ideii şi aria de extindere, în special în ţări cu dezvoltare
industrială intensivă:
Anul 1932− în Scoţia s-a instalat o staţie de 134 kV izolată cu ulei;
Anul 1937− s-a montat în Leicester - Anglia o celulă de înaltă
tensiune cu întreruptor în ulei şi izolaţie de freon;
Anul 1947− în SUA existau mai multe staţii capsulate de 138 kV,
izolate cu aer comprimat;
Anul 1950− în Olanda existau staţii de 150 kV cu aer comprimat.
Anul 1971− în Germania existau 50 de staţii de 110 kV cu SF6
Cercetările au luat în consideraţie izolanţii solizi, dar rezultatul
a fost nesatisfăcător la tensiuni peste 60 kV urmare a problemelor
tehnologice şi funcţionale care apar. Faptul că se acoperă
conductoarele cu izolant solid nu este suficient pentru evitarea
străpungerii spaţiului dintre conductoare, deoarece simultan trebuie
mărită distanţa dintre axele lor, astfel încât la tensiuni mari nu se
reduce mult gabaritul. Mărimea grosimii izolantului solid este
limitată de posibilităţile tehnologice (apariţia golurilor de aer, în
special, care duc la producerea descărcărilor parţiale) si
compatibilitatea dilatării metal-izolant. [1] Dacă se adaugă
dificultăţile legate de asigurarea mişcării în izolant şi de faptul că în
general izolaţia solidă este neregenerabilă după defect, rezultă
suficiente motive pentru a nu promova o astfel de tehnică. Izolanţii
solizi sunt prezenţi însă, ca izolaţie locală, în toate construcţiile
(suport, treceri, etc).
Mediile izolante lichide au rigiditate dielectrică inferioară celor
solide, dar permit izolarea totală asigurând un gabarit substanţial
redus. Cel mai frecvent s-au utilizat uleiul mineral şi uleiul clorurat.
Cantitatea mare de ulei manipulată şi greutatea mare a
echipamentului au constituit impedimente serioase în calea extinderii
aplicaţiei. Perisabilitatea, inflamabilitatatea şi degradarea ca urmare
a creşterii conţinutului de apă, în condiţii dificile de intervenţie la
componentele celulelor, au blocat practic dezvoltarea acestei tehnici
la toate nivelele de tensiune nominală.
Dielectricii gazoşi elimină o mare parte din dezavantajele celor
lichizi şi solizi, fapt care a impus utilizarea lor pe scară largă.
Izolanţi omogeni, gazele au proprietăţi constante în timp, densitate
mică, pierderi dielectrice foarte reduse, iar arcul electric produs, în
cazul defectelor, determină presiuni mult mai mici decât în cazul
lichidelor.
63
3.5. Dezavantajele utilizării SF6
Utilizarea SF6 ca mediu izolant prezintă următoarele
dezavantaje:
1) SF6 (gaz) trebuie utilizat la o presiune mare (mai mare decât în
cazul aerului şi azotului). Folosirea la presiuni înalte necesită
rezervoare etanşe, capabile să reziste la presiuni peste întreaga
gamă de temperaturi comerciale utilizate;
2) Proprietăţile dielectrice depind de stabilitatea câmpului electric,
pe care o poate asigura echipamentul prin construcţia lui;
3) Deşi gazul SF6 este caracterizat printr-un grad de stabilitate
chimică, prezenţa sulfului şu fluorului în moleculă deranjează,
deoarece, în anumite condiţii, poate produce coroziuni
semnificative;
4) Gazul SF6 când se descompune în arcul electric dezvoltă un
amestec de produşi care conţin ingrediente toxice, în general greu
de detectat (SF2, S2F4, SF4, S2SF10, SF8, HF).;
5) Costul ridicat al gazului SF6;
6) La presiuni de peste 14 atm şi temperatura sub 5°C, SF6 tinde să
condenseze, ceea ce implică folosirea unor dispozitive de
încălzire.

64