LEOAICA TÂNĂRĂ, IUBIREA

De Nichita Stănescu

Nichita Stănescu este reprezentant al curentului neomodernism, facând parte

din generația ,, 80”, alături de M.Sorescu, Stefan Augustin Dioinaș. Critica
literară l-a numit șeful acestei generații.

Poezia ,,Leoaica tânără iubirea ” face parte din al doilea volum al lui Nichita
Stănescu , ,,O viziune a sentimentelor”(1964), volum ce are ca temă iubirea ca
stare de certitudine.

Poezia aparține neomodernismului prin ineditul abordării temei, fiind

caracterizată de ambiguitatea limbajului poetic, insolitul imaginilor
artistice, noutatatea metaforelor și înnoirile prozodice( vers liber și tehnica
ingambamentului).

Tema poezie este întâlnirea neașteptată cu iubirea , ca ,,întâmplare a ființei”.

Apariția bruscă, surprinzătoare a iubirii, intruziunea ei violentă, agresivă în
existența umană transformă definitiv percepția bărbatului îndrăgostit asupra
lumii și asupra sa.

Viziunea asupra lumii se transpune într-o viziune inedită asupra

sentimentului concretizat în imaginea leoaicei.

Titlul, devenit element de recurență, definește iubirea prin intermediul unei

metafore surprinzătoare. Metafora explicită a iubirii imaginate ca o ,,leoaică
tânără” propune o perspectivă atipică pentru cititorul de poezie clasică, prin
ideea de ferocitate.Analogia dintre iubire și ,,o leoaică tânără” , evidențiată în
apoziție,evocă sensuri latente ale sentimentului: cruzime, forță, senzualitate, dar
și stare hipnotică, neputința prăzii de a se sustrage.

Lirismul subiectiv are ca repere transmiterea în mod direct a sentimentelor și

prezența mărcilor eului liric, pronume și verbe la persoana I singular : ,,mi(-a
sărit)”, ,, mă ( pândise)”, ,,mi-(am dus):”

Din punct de vedere compozițional , poezia are trei secvențe lirice,

corespunzătoare celor trei strofe : în prima strofă este prezentată întâlnirea
neșteptată cu iubirea, cea de-a doua strofă descrie, într-un tablou cosmogonic,
transformarea lumii ca efect al iubirii, iar în ultima secvență este redată
constatarea metamorfozei ființei ca urmare a întâlnirii cu iubirea și proiecția în
eternitate a sentimentului.

Simetria se realizează prin cele două imagini ale iubirii-leoaică, plasate la

începutul și la sfârșitul textului poetic.Metaforele ,,leoaică tânără” și ,,leoaică
arămie” surprind cele două percepții diferite ale eului liric asupra lumii, ce
sugerează faptul că transformarea produsă de iubire este ireversibilă.

Discursul liric ia forma unei confesiuni despre propria aventură în trăirea

sentimentului.

Prima secvență prezintă în manieră metaforică momentul îndrăgostirii

propriu-zise ca o întâlnire neașteptată a ființei umane cu iubirea, cu toate că
sentimentul exista deja în stare latentă în sufletul omului : ,, Leoaică
tânără,iubirea/ mi-a sărit în față./ Mă pândise –n cordare / mai demult.” Scena
vânătorii este surprinsă prin intermediul imaginilor artistice vizuale și atribuie
iubirii însușiri precum: sălbatică, necruțătoare, puternică. Violența revelației
este sugerată de imaginea colților albi și de sugestia rănirii: ,,Colții albi mi i-a
înfipt în față”.

Cea de-a doua secvență poetică este un tablou cosmogonic ce sugerează

trecerea într-o altă stare a existenței. Totul se transformă sub influența iubirii
dinamizatoare ,,Șideodată-n jurul meu, natura/se făcu un cerc ,de-a dura/ când
mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape.”

Viziunea poetică a universului pulsatoriu și în expasiune , perceput prin

simțuri aparent autonome, ca privirea și auzul, se completează prin imaginea
universului ca un cerc, simbol al perfecțiunii.Ca și în ,,Luceafărul ” eminescian,
cercul, ,,rotirea” simbolizează metamorfoza.

Metaforele insolite ,,Și privirea-n sus țâșni,/ curcubeu tăiat în două,/ și auzul
o –ntâlni /tocmai lângă ciocârlii” redau prin mișcarea ascensională, starea
extatică provocată de întâlnirea ființei cu iubirea și aspirația spre transcendent.

Ultima secvență ilustează faptul că ființa umană nu se mai recunoaște după

întâlnire cu iubirea. Metamorfoza după trăirea iubirii este ireversibilă.
Transformările sufletești se reflectă în plan fizic: ,, Mi-am dus mâna la
sprânceană ,/ la tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe”. Cele patru detalii
fizice sunt metafore ale cunoașterii poetice: ,,sprânceana”-contemplație,
,,tâmpla”-reflecție, ,,bărbie”-rostire. ,,Mâna” devine metaforă a creației sau a
cunoașterii concrete, palpabile.
 Finalul poeziei evidențiază ideea potrivit căreia iubirea proiectează omul în
eternitate, accentuată de epitetul cu valoare metaforică ,,leoaică arămie” și de
repetiția ,, încă-o vreme/ și-ncă –o vreme...”. Precizia temporală din strofele
anterioare ,, azi” , ,,deodată” este înlocuită cu abolirea timpului, în starea de
grație a iubirii.

La nivel prozodic, poezia este alcătuită din trei strofe inegale, cu rimă, ritm și
măsură variabile. Înnoirile prozodice sunt cultivarea versului liber și tehnica
ingambamentului.

O trăsătură a neomodernismului ,evidentă în text este ambiguitatea limbajului,

ce deschide mai multe căi de interpretare a textului poetic. Poezie a întâlnirii cu
iubirea, textul liric poate fi ,,citit” și ca ,,întâlnire” a poetului cu inspirația, care
are drept efect transformarea lumii reale într-un univers propriu de creație.

Așadar, poezia neomodernistă ,, Leoaică tânără, iubirea” ilustrează într-o

manieră inedită întâlnirea omului cu iubirea. Sentimentul se corporalizează sub
forma unei leoaice, animal feroce, a cărei pradă este întreaga ființă a celui
îndrăgostit.