Campania din Italia (1796)

Începând să pregătească campania din Italia, el perfecționează acel plan de campanie la care
se gândește de mai mult de doi ani, de când Augustin Robespierre i-a asigurat comanda
artileriei armatei din Italia - acel plan conceput în martie 1794 și care îi entuziasmase pe
reprezentantul Ricord și pe fratele lui Robespierre. Directoratul a hotărât să ducă acest război
"de diversiune" cu Piemont-ul și Lombardia dintr-un motiv foarte simplu și anume acela de a
umple casieria tezaurului, înfiorător de goală. Francezii au furat cu această ocazie din Italia
bani, aur, opere de artă, capodopere ale lui Leonardo da Vinci și Michelangelo.
În seara zilei de 11 martie 1796, Bonaparte este anunțat că trăsura îl așteaptă la capătul micii
alei de tei care duce de la casa lui la strada Chantereine. Junot, aghiotantul său, și Chauvet,
ordonatorul armatei din Italia, se află deja în trăsură ...
Campania din Egipt și Siria (1798-1801)
Campania franceză în Egipt și Siria (1798-1801) a fost campania lui Napoleon Bonaparte în
Orient, aparent pentru a proteja interesele comerciale franceze, de a submina accesul Marii
Britanii în India și de a stabili demersuri științifice în regiune. Acesta a fost scopul principal al
campaniei din Marea Mediterană din 1798, care a cuprins o serie de angajamente navale și a
inclus ocupația Maltei.
În ciuda a mai multor victorii decisive și a unei expediții cu succes inițial în Siria, trupele lui
Napoleon numite Armée d'Orient au fost nevoite să se retragă în cele din urmă, după apariția
unei discordii politice în Franța, a conflictului din Europa precum și datorită înfrângerea flotei
franceze de sprijin. Campania a fost însoțită de crime de război: 4000 de prizonieri arabi și
musulmani au fost executați din ordinul lui Napoleon [6]
Bătălia navală de la Abukir a avut loc pe 1 și 2 august 1798 în fața orașului portuar
egiptean Abukir, situat la 15 km nord-est de Alexandria. În această bătălie flota de război
britanică, sub conducerea amiralului Horatio Nelson, a învins flota franceză a lui Napoleon,
care întreprinsese o expediție militară în Egipt și Siria. Cu această victorie, Marea Britanie și-a
asigurat supremația pe Marea Mediterană.
Bătălia de la Austerlitz, cunoscută și ca Bătălia celor trei împărați, a fost una dintre cele
mai mari victorii ale lui Napoleon. Această victorie a determinat destrămarea celei de-a Treia
Coaliții formată împotriva Imperiului Francez. Pe 2 decembrie 1805 (20 noiembrie pe stil
vechi), o armată franceză condusă de împăratul Napoleon I a înfrânt decisiv armata ruso-
austriacă, comandată de țarul Alexandru I, după aproape nouă ore de luptă
înverșunată. Bătălia a avut loc lângă dealul Pracký kopec, la Austerlitz, azi Slavkov u Brna, la
aproape 20 km (12 mile) est de Brno, în Moravia. Bătălia este adeseori considerată o
capodoperă tactică.
Pe 26 decembrie 1805, Austria și Franța au semnat Tratatul de la Pressburg, care a
îndepărtat-o pe prima din război, a întărit tratatele inițiale de la Campo Formio și Lunéville, a
obligat Austria să cedeze pământuri aliaților germani ai lui Napoleon și a impus o indemnizație
de 40 de milioane de franci asupra Habsburgilor învinși. Trupelor ruse li s-a permis să se
retragă în țara natală. Victoria de la Austerlitz a permis de asemenea crearea Confederației
Rinului, compusă dintr-o multitudine de state germane, intenționată să fie o zonă-tampon între
Franța și restul Europei. În 1806, Sfântul Imperiu Roman a încetat să mai existe, atunci
când Împăratul Roman Francisc al II-lea a ales să păstreze numai Francisc I al Austriei drept
singurul său titlu oficial. Totuși, aceste realizări nu au adus o pace durabilă pe continent.
Îngrijorările prusacilor cu privire la influența crescândă Franței în Europa Centrală au
declanșat Războiul celei de-a Patra Coaliții în 1806.
Blocada Sistemul Continental a fost o blocadă a comerțului britanic, impusă de Franța,
menită să distrugă economia engleză, concepută în timpul războaielor napoleoniene, cu
scopul de a izola Regatul Unit de Europa, din punct de vedere economic și politic, printr-un
embargou comercial, dar nu a reușit niciodată pe deplin.
După ce flota franceză fusese nimicită în bătălia de la Trafalgar de navele engleze, Napoleon
a încercat să înfrângă Anglia prin mijloace economice. În decretul emis la 21 noiembrie 1806
la Berlin se spunea : „Insulele britanice se află sub blocadă... Comerțul cu insulele britanice și
orice alte relații cu ele sunt interzise“. Acest decret a fost respectat de toate statele vasale
Franței și de toți aliații ei.[1]
Numai că această politică afecta interesele Rusiei, întrucât economia ei predominant agrară
necesita un comerț activ cu Anglia industrială. Alexandru I al Rusiei a ignorat din ce în ce mai
mult blocada continentală - vasele britanice transportau mărfuri în Rusia sub pavilion american
- pentru ca, în cele din urmă, să o respingă deschis. [2]
Echilibrul european realizat la Tilsit și Erfurt este distrus, în decembrie 1810 de ruși, prin
retragerea din Sistemul Continental. În 1812, Napoleon a invadat Rusia pentru a-l obliga pe
Alexandru I al Rusiei să păstreze Rusia în Sistemul Continental.
Blocada continentală a încetat după înfrângerea lui Napoleon în Rusia. Acest sistem al lui
Napoleon a dus economia central-europeană în pragul ruinei.
Ocuparea Moscovei
Napoleon a intrat într-un oraș din care fuseseră evacuate toate rezervele de alimente și
combustibili la ordinul guvernatorululi Fiodor Rostopcin. Bazându-se pe regulile clasice ale
războiului, conform cărora ocuparea capitalei inamicului echivala cu victoria, (deși trebuie
spus că în acele vremuri Moscova era numai capitala economică a Rusiei, curtea imperială și
guvernul avându-și sediile la Sankt Peterburg), Napoleon s-a așteptat ca țarul Alexandru I să
ceară pacea, dar niciun comandat rus nu se gândea la capitulare, ci numai la victorie.
Între 14 și 18 septembrie (stil nou), Moscova a fost incendiată. Orașul, ale cărui clădiri erau
construite în principal din lemn, a fost distrus aproape în întregime, lăsându-i pe francezi
practic fără posibilități de încartiruire. Se presupune că incendierea orașului a fost opera
sabotorilor ruși. Mai apoi, mai înainte de a părăsi orașul răvășit de incendii, Napoleon a dat
ordinul ca toate clădirile rămase neatinse, inclusiv Kremlinul, să fie incendiate. În plus, soldații
Marii Armate, nemulțumiți de condițiile generale și fără perspectiva victoriei, au început să
jefuiască ce mai rămăsese valoros în oraș. În decursul agonizatei retrageri din Rusia, cele mai
multe lucruri jefuite au fost abandonate.
Napoleon avea să remarce mai târziu că, dacă ar fi plecat cu două săptămâni mai devreme
din Moscova, ar fi reușit să distrugă armata lui Kutuzov încartiruită în apropiere de Tarutino. O
asemenea mișcare nu ar fi înfrânt Rusia, dar ar fi împrăștiat singura armată capabilă să se
opună în acel moment francezilor.
Retragerea
Napoleon a fost silit să se retragă din orașul aflat în ruine, fără să fi reușit să obțină
capitularea rușilor, în timp ce atacurile inamicilor nu-i dădeau pace. În timpul bătăliei de la
Maloiaroslaveț, Kutuzov a reușit să forțeze armata franceză să folosească același drum
pârjolit al Smolenskului pe care sosiseră din vest. Continuând să blocheze flancul sudic pentru
a-i împiedica pe francezi să aleagă alt drum, Kutuzov a împânzit zona cu subunități
de partizani, care tăiau toate posibilitățile de aprovizionare ale armatei napoleoniene și atacau
toate subunitățile rătăcite. Cavaleria ușoară rusă, inclusiv cavaleriști cazaci, excelau în
asemenea acțiuni de partizani.
Aprovizionarea armatei franceze a devenit imposibilă, lipsa de iarbă a slăbit puținii cai rămași
în viață, care au fost până în cele din urmă măcelăriți pentru hrana soldaților înfometați. Fără
cai, cavaleria franceză a încetat să existe, iar cavaleriștii au fost nevoiți să continue marșul
pedestru. În plus, lipsa cailor a dus la abandonarea tunurilor și căruțelor, lăsând armata fără
sprijinul artileriei și fără convoaie de aprovizionare. 
Bătălia de la Leipzig, supranumită Bătălia Națiunilor, a fost cea mai mare confruntare
militară din Războaiele Napoleoniene, opunând o armată a celei de-a șasea coaliții unei
armate conduse de Napoleon I. Armata Coaliției era formată din prusaci, austrieci, ruși,
suedezi și, începând cu 18 octombrie 1813, din saxoni, care, deși inițial aliați ai francezilor, au
întors armele; armata franco-aliată era formată din francezi, polonezi, italieni (atât din Regatul
Italiei cât și din Regatul Neapolelui). Cele trei zile de lupte s-au încheiat cu victoria decisivă a
Coaliției, Napoleon văzându-se obligat să se retragă în Franța. Pe lângă cei aproape 70,000
de morți, răniți, dispăruți și prizonieri, francezii l-au pierdut și pe prințul
polonez Poniatowski, Mareșal al Franței. Coaliția a pierdut la rândul său un număr mare de
oameni, dar victoria sa a fost incontestabilă.
Bătălia de la Waterloo[3] a avut loc la 18 iunie 1815, în apropierea
localității Waterloo din Belgia de astăzi, la 18 kilometri sud de Bruxelles, opunând o armată
franceză condusă de Împăratul Napoleon unei armate a celei de-a Șaptea Coaliții, aflate sub
comanda ducelui de Wellington și a feldmareșalului von Blücher. Bătălia s-a încheiat cu
victoria decisivă anglo-aliaților și prusacilor, victorie ce pecetluiește practic sfârșitul Imperiului
napoleonian.
După ce Împăratul Napoleon a preluat din nou puterea în martie 1815, o nouă Coaliție
europeană a masat armate la granițele Franței, cu scopul de a-l înlătura. Napoleon a decis
însă să treacă primul la ofensivă, atacând armata prusacă și pe cea anglo-aliată, ambele
cantonate în Belgia. Astfel, au loc o serie de confruntări minore în jurul localității Charleroi și
apoi bătăliile de la Ligny și Quatre Bras, ambele purtate pe data de 16 iunie 1815. Deși cele
două bătălii de pe 16 iunie s-au încheiat cu victoria francezilor și au împiedicat joncțiunea
anglo-aliaților și a prusacilor, ele nu au fost decisive, astfel că, la 18 iunie, pe câmpul de
bătălie de la Waterloo, armata anglo-aliată și elemente semnificative din armata prusacă au
putut face joncțiunea pentru a pecetlui victoria decisivă a Coaliției. În timpul bătăliei de pe 18
iunie, o treime din armata franceză, detașată tocmai pentru a împiedica sau întârzia
semnificativ înaintarea prusacilor a mărșăluit într-o direcție greșită și apoi a fost reținută de un
Corp de armată prusac inferior numeric la Wavre.
Ca urmare a înfrângerii catastrofale de la Waterloo, rămășițele armatei franceze, regrupate pe
linia râului Sambre, sub comanda mareșalului Soult, apoi Grouchy, s-au retras în Franța,
așteptând ofensiva Coaliției. Bătălia de la Waterloo a avut ca rezultat căderea definitivă a lui
Napoleon, care, întors la Paris imediat după finalul bătăliei, a constatat că nu mai are
susținerea Forului legislativ și, ca atare, a abdicat pe 22 iunie. Armata franceză a continuat să
lupte o perioadă împotriva trupelor Coaliției, până la încheierea unui armistițiu, semnat la
inițiativa ministrului de război francez, Mareșalul Davout. Odată ostilitățile încheiate, în Franța
a avut loc „A doua Restaurație”, adică întoarcerea pe tron a Casei de Bourbon, prin
pretendentul la Tron al Casei Regale, Ludovic al XVIII-lea.