Drept constituţional I

CURS 4/II – CONTROLUL DE CONSTITUŢIONALITATE

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

TITLUL I
CONTROLUL DE CONSTITUŢIONALITATE

1. CONCEPTUL DE JUSTIŢIE CONSTITUŢIONALĂ

Controlul de constituţionalitate reprezintă o condiţie esenţială pentru statul de drept,

deoarece garantează supremaţia efectivă a Constituţiei, actul juridic suprem pe care se
bazează întreaga ordine juridică într-un stat.
Statul de drept există şi se exprimă cel mai clar prin supremaţia Constituţiei,
înţeleasă nu numai ca o trăsătură sau principiu al sistemului juridico-statal, ci şi ca esenţa
constituţionalismului, ca stare ce garantează constituţiei viabilitate şi eficienţă.
Teoria separaţiei şi echilibrului între puteri a fost sursa originară a unei soluţii
juridice ingenioase şi eficiente, şi anume, crearea unei instituţii juridice speciale, distincte,
care să organizeze şi să permită extinderea controlului şi asupra actelor Parlamentului, în
special asupra legilor.
Astfel, dacă supremaţia Constituţiei este dominanta statului de drept, este firesc că
şi Parlamentul, la rândul său, trebuie să se subordoneze Constituţiei.
Aceste raţiuni s-au cristalizat în controlul de constituţionalitate.
Justiţia constituţională s-a dezvoltat progresiv, în contexte diferite şi având surse de
inspiraţie variabile.
Justiţia constituţională constă în ansamblul instituţiilor şi al tehnicilor prin
mijlocirea cărora este asigurată supremaţia Constituţiei. Termenul „justiţie constituţională”
apare în opera lui Hans Kelsen, dar şi în cea a lui Charles Eisenmann. Pentru primul autor,
ea semnifică garanţia jurisdicţională a Constituţiei, iar pentru cel de-al doilea, reprezintă
acea formă de justiţie sau mai exact de jurisdicţie, care priveşte legile constituţionale, fără
de care Constituţia nu e decât un program politic, obligatoriu numai moralmente şi cu o
importanţă simbolică

1
 Drept constituţional I

CURS 4/II – CONTROLUL DE CONSTITUŢIONALITATE

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

Controlul de constituţionalitate constituie astăzi obiectul unei cvasi unanimităţi

printre jurişti şi oamenii politici, care văd în acesta un element esenţial al statului de drept.
Dilema referitoare la legitimitatea controlului de constituţionalitate a suscitat vii
dezbateri în doctrină şi vizează două paliere:
a) pe de o parte, dacă nu există nici un control, aceasta semnifică faptul că
legiuitorul poate să încalce Constituţia, care nu este nici superioară legilor, nici chiar
obligatorie;
b) iar, pe de altă parte, într-un sistem politic democratic, în care legile sunt edictate
de poporul suveran, iar un astfel de control este încredinţat unei autorităţi, care nu este
poporul, semnifică că această autoritate controlează voinţa poporului şi, pe cale de
consecinţă, sistemul nu ar fi în mod veritabil democratic.
Considerăm că această dilemă este, parţial, falsă, iar controlul de constituţionalitate
îşi regăseşte, pe deplin, legitimitatea în orice sistem democratic.
Vom încerca să justificăm instituţia controlului de constituţionalitate, în general, şi
nu tezele care vizează justificarea tehnicilor sau modalităţilor particulare cum ar fi controlul
anterior sau posterior, abstract sau concret, concentrat sau difuz, şi nici compoziţia Curţilor
sau regulile procedurale.
Justiţia constituţională desemnează ansamblul instituţiilor şi al tehnicilor prin
intermediul cărora este asigurată supremaţia Constituţiei.
Ca trăsături ale justiţiei constituţionale putem evidenţia:
- Realizarea justiţiei constituţionale revine unui organism independent de toate
celelalte autorităţi etatice;
- Existenţa unui statut constituţional al organului care realizează justiţia
constituţională;
- Justiţia constituţională este o justiţie exclusivă şi concentrată, ea deţinând
monopolul contenciosului constituţional;
- Are ca misiune menţinerea unui echilibru constituţional;
- Judecătorii constituţionali sunt desemnaţi de către autorităţi politice din rândul
unor persoane care nu au, în mod necesar, calitatea de magistrat şi pe baza altor criterii
decât cele urmate la recrutarea, numirea şi promovarea magistraţilor de carieră:
2
 Drept constituţional I

CURS 4/II – CONTROLUL DE CONSTITUŢIONALITATE

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

- Justiţia constituţională este situată în afara aparatului jurisdicţional alcătuit din

organele de jurisdicţie comune, ea este o putere independentă;
- este o formă de jurisdicţie cu reguli procedurale proprii, etc.
Primul val de Curţi Constituţionale, cel din perioada interbelică-reprezentat de cele
două Curţi din Cehoslovacia (1920) şi Austria (1920), precum şi de Tribunalul de garanţii
constituţionale din Spania (1931), este urmat de un al doilea, înregistrat după cele de al
doilea război mondial. Astfel, în 1945 se reînfiinţează Curtea austriacă, în 1948 se creează
Curtea Constituţională în Italia, în 1949 Tribunalul Constituţional federal în Germania, în
1961 se înfiinţează Curtea Constituţională în Turcia, în 1963 cea din Iugoslavia, în 1959
Consiliul Constituţional în Franţa. După anul 1970 îşi vor face apariţia organe specializate
pentru controlul de constituţionalitate a legilor în Grecia – 1975, Portugalia – 1976, Spania
– 1978, Belgia – 1983, Ungaria – 1984, Polonia – 1985. Şi nu în ultimul rând vom menţiona
şi organismele care şi-au făcut apariţia după prăbuşirea sistemului comunist şi trecerea la
sistemul democratic, bazat pe principiile statului de drept: Cehoslovacia, România, Bulgaria
– 1991; Cehia, Slovacia şi Federaţia Rusă – 1993.
Justiţia constituţională s-a dezvoltat progresiv, în contexte diferite şi având surse de
inspiraţie variabile. Controlul de constituţionalitate este organizat în două mari sisteme: pe
de o parte, modelul american, în care controlul se exercită pe cale de excepţie de către
instanţele de drept comun, iar pe de altă parte, vorbim de modelul european, care
încredinţează unui organ special învestit (Curte, Tribunal, Consiliu) responsabilitatea acestui
control.
Controlul de constituţionalitate este organizat în două mari sisteme: pe de o parte,
modelul american, în care controlul se exercită pe cale de excepţie de către instanţele de
drept comun, iar pe de altă parte, vorbim de modelul european, care încredinţează unui
organ special învestit (Curte, Tribunal, Consiliu) responsabilitatea acestui control.

1.1. Modelul american de justiţie constituţională

Prin celebra hotărâre din cazul Marbury vs Madison (1803), Curtea Supremă a
S.U.A. a afirmat că superioritatea Constituţiei se impune tuturor, tribunalelor revenindu-le

3
 Drept constituţional I

CURS 4/II – CONTROLUL DE CONSTITUŢIONALITATE

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

misiunea să-i asigure respectarea. Astfel, orice tribunal poate să refuze aplicarea unei legi
pe care o consideră neconstituţională.
Modelul american de control al constituţionalităţii legii se caracterizează şi prin
descentralizare, deoarece poate fi efectuat de orice instanţă judecătorească, este un control
concret realizat de orice judecător pe cale de excepţie cu prilejul judecării unei pricini şi este
un control a posteriori, deoarece are ca obiect prevederile unei legi în vigoare. Constituţia
Statelor Unite ale Americii din anul 1787 nu are nici o prevedere cu privire la controlul
constituţionalităţii legilor.
Absenţa controlului de constituţionalitate din prima Constituţie scrisă a Americii se
datorează faptului că apariţia acesteia reprezintă rodul unor compromisuri între federalişti şi
antifederalişti, între sclavagişti şi antisclavagişti, contradicţiile esenţiale înregistrându-se
între reprezentanţii statului Massachusetts şi cei ai Georgiei. În aceasta bătălie, pentru a se
ajunge la un compromis, problematica instituirii controlului de constituţionalitate a fost
evitată. Desigur, Constituţia Americană a prevăzut de la bun început principiul separaţiei
puterilor în stat, într-o manieră abruptă, militând pentru o separaţie absolută a acestora.
Principiile Constituţiei americane au avut la baza modelul unui stat federal, care
proclamă supremaţia Constituţiei S.U.A., fără a menţiona modul de soluţionare a conflic-
telor dintre constituţia federală şi constituţiile state lor federate, dintre legile federale şi
legile statelor federate ori dintre tratatele încheiate de S.U.A. şi constituţiile sau legile
statelor componente ale federaţiei.
Stabilirea modului de soluţionare a unor asemenea conflicte a fost făcută de către
John Marshall în anul 1803. În acel an, John Marshall era Preşedintele Curţii Supreme a
S.U.A., fiind de asemenea, un federalist convins. El a fost numit în aceasta funcţie de către
Preşedintele S.U.A., John Adams. Era o perioada în care antifederalismul promovat de
preşedintele Jefferson în anul 1800 a ieşit învingător. În contradicţie cu aceasta concepţie,
Preşedintele Adams a numit o serie de judecători inamovibili din rândul oamenilor
cunoscuţi pentru convingerile lor federaliste. Confruntările dintre federalişti şi antifederalişti
au fost resimţite la cel mai înalt nivel.
Esenţa acestor confruntări rezidă în cazul Madison versus Marbury. Este un caz
tipic pentru pragmatismul american, dând de la un caz concret s-a trecut la un principiu ce
4
 Drept constituţional I

CURS 4/II – CONTROLUL DE CONSTITUŢIONALITATE

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

avea să consacre modelul american de control al constituţionalităţii legilor.

Wiliam Marbury a fost numit de Preşedintele Adams într-un post de judecător
inamovibil la Curtea Supremă. Numirea nu a ajuns în timp util la destinatar. Noul ministru
al justiţiei - Madison -, de orientare politica antifederalistă, a refuzat să pună în aplicare
decizia Preşedintelui S.U.A. În aceste condiţii, Marbury a cerut Curţii Supreme să
constrângă administraţia americană să dea curs deciziei Preşedintelui S.U.A., în virtutea
legii din 1789.
Curtea Supremă a S.U.A. a constatat însă că nu este competentă să examineze
cererea lui Marbury, deoarece a considerat că Legea din 1789 care obligă Curtea Supremă
să pună în executare numirea judecătorilor federali era potrivnică Legii fundamentale a
S.U.A. Ca atare, cererea lui Marbury devenea inadmisibilă. În consecinţă, aceasta instanţă
nu putea examina cererea lui Marbury de a constrânge Administraţia Americană de a-l
instala în funcţie aşa cum prevedea Legea judiciară din 1789.
Pe aceasta cale, Marbury a pierdut nominalizarea sa în funcţia de judecător,
impunându-se, pentru prima dată în istoria constituţionalismului modem, controlul
constituţionalităţii legilor pe cale pretoriană. În acest mod a fost consacrat modelul american
de control al constituţionalităţii legilor.

1.2. Modelul european de justiţie constituţională

Modelul european de justiţie constituţională este fructul reflecţiilor teoretice ale lui
Hans Kelsen despre garanţia jurisdicţională a Constituţie (1920).
În spiritul rigorii cronologice amintim că, debutul controlului de constituţionalitate
a avut loc în Anglia, prin hotărârea dată de Edward Coke în Bonham Case.
În Europa, promotorul justiţiei constituţionale se pare ca a fost von Mohl, care în
1824 a scris o lucrare intitulată „Dreptul federal al Statelor Unite ale Americii”, în care se
analizează, printre altele, controlul jurisdicţional al legilor efectuat de către tribunalele
ordinare. Von Mohl a fost astfel cel care a difuzat în Austria modelul american al contro -
lului de constituţionalitate. El porneşte de la ideile lui Tocqueville exprimate în cartea
intitulată „Despre democraţia în America” şi constată că o lege contrară Constituţiei poate

5
 Drept constituţional I

CURS 4/II – CONTROLUL DE CONSTITUŢIONALITATE

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

duce la un risc de insecuritate juridică. Pentru înlăturarea unui asemenea pericol este nevoie
de instaurarea unui „Tribunal Suprem Central”, care să oblige toate tribunalele şi toate
celelalte curţi.
Ulterior, problema controlului constituţionalităţii legilor de către judecători a fost
dezbătută în timpul colocviilor juriştilor germani de la Viena, în 1862, apoi la Mayence, în
1863, problema esenţială a acestora fiind răspunsul la întrebarea dacă orice judecător poate
să se pronunţe asupra constituţionalităţii unei legi.
Au urmat, apoi, numeroase alte puncte de vedere cu privire la controlul
constituţionalităţii legilor de către judecător. La capătul acestei dispute se situează opiniile a
doi specialişti: prima, exprimată în 1885, de Georg Jellinek, într-o lucrare intitulată ,,O
Curte Constituţionala pentru Austria” pare a fi prima idee de control asupra
constituţionalităţii legilor exercitat de o instanţă specializată, centrală, distinctă de
autorităţile judiciare ale statului. Aceasta idee a lui Jellinek este susţinută de afirmarea
statului de drept, idee care conţine în sine două comandamente: 1) indivizii sunt obligaţi sa
respecte normele de drept; 2) autorităţile statului sunt în egală măsură, datoare să respecte
aceste reguli.
Jellinek voia ca întruchiparea „Curţii Constituţionale” să se facă într-un tribunal al
imperiului, în a cărui competenţă să intre două prerogative: 1) conflictele între legislaţia
ordinară şi legislaţia constituţională; 2) conflictele între legislaţia Land-ului şi legislaţia
imperiului. Este, de asemenea, de notat faptul ca Jellinek se remarcă a fi printre primii
gânditori care observa diferenţa dintre majoritate şi minoritate parlamentară, acordându-i
acesteia din urmă dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.
Marea problema pe care o ridica Jellinek este cea a legitimităţii Curţii
Constituţionale: Quis custodiet custodes ipsos? La aceasta provocare, Jellinek şi-a dat seama
că există un pericol - al slăbiciunii sentinţelor jurisdicţionale în conflictele politice -, mai
ales în cazul în care este vorba de judecătorii constituţionali.
După Jellinek, Hans Kelsen este următorul promotor al modelului european de
control al constituţionalităţii legilor. Concepţia normativistă a lui Hans Kelsen, creatorul
şcolii de la Viena, porneşte de la ideea aranjării piramidale a sistemului de drept. La baza
acestuia se afla normele de aplicare a dreptului, urmate de actele normative ale autorităţilor
6
 Drept constituţional I

CURS 4/II – CONTROLUL DE CONSTITUŢIONALITATE

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

publice situate pe diferite trepte ierarhice, până la legea fundamentală, situată în vârful
ierarhiei sistemului juridic. Esenţa acestei concepţii rezidă în faptul că o normă aflată pe o
anumită treaptă ierarhică îşi extrage validitatea din conformitatea sa cu o normă situată
imediat deasupra sa. Din acest aranjament al normelor juridice, singura concluzie care se
poate trage este aceea ca orice normă juridică contrară legii fundamentale este
neconstituţională. Urmarea firească a acestei concluzii rezidă în necesitatea controlului de
constituţionalitate, care trebuie sa garanteze validitatea întregului sistem piramidal al
dreptului. Acest control evident nu poate fi asigurat decât de către o autoritate exterioară a
sistemului, respectiv de către o Curte Constituţională care are rolul să exercite controlul de
constituţionalitate asupra legilor.
Pe baza unor asemenea argumente s-a conturat modelul european al
constituţionalităţii legilor. Lui Hans Kelsen modelul american al controlului
constituţionalităţii legilor nu i se părea infailibil. Prima dintre criticile care îi puteau fi
adresate avea în vedere faptul ca hotărârile judecătoreşti date în materia controlului de
constituţionalitate aveau o valoare relativă, ele producând efecte doar inter partes litigantes.
Cu alte cuvinte, ceea ce era neconstituţional pentru X sau pentru Y era constituţional pentru
toţi ceilalţi.
Crearea unei Curţi Constituţionale care să centralizeze controlul de
constituţionalitate avea, în opinia lui Kelsen, avantajul de a evita interpretările
constituţionale divergente pe care sistemul american nu le putea evita. Instituirea unei Curţi
Constituţionale unice, care să pronunţe o decizie general obligatorie, prin care să scoată din
sistemul juridic un text de lege neconstituţional, părea a fi o alternativă viabilă, ceea ce în
practică s-a şi realizat prin afirmarea modelului european. Hans Kelsen nu a fost doar un
teoretician al acestui model, ci şi creatorul, în temeiul Constituţiei Austriei de la 1 octombrie
1920, al Curţii Constituţionale, al cărui membru a fost între anii 1920-1929.
Evenimentele politice s-au succedat, iar după cel de-al doilea război mondial
majoritatea statelor europene s-au dotat cu astfel de organisme jurisdicţionale. Anul 1989,
denumit şi „annus mirabilis” a constituit pentru statele ex-comuniste momentul ralierii, şi în
acest domeniu, practicii occidentale.

7
 Drept constituţional I

CURS 4/II – CONTROLUL DE CONSTITUŢIONALITATE

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

2. FORME DE CONTROL DE CONSTITUŢIONALITATE

Controlul de constituţionalitate a legilor vizează verificarea conformităţii legilor şi

altor acte normative cu dispoziţiile Constituţiei.
Pentru a realiza controlul de constituţionalitate au fost propuse următoarele sisteme:
1. controlul exercitat de către un organ politic;
2. controlul exercitat de un organ jurisdicţional;
3. controlul exercitat de un organ politico-jurisdicţional.

2.1. Controlul politic

Controlul politic – a fost instituit prin Constituţia Franţei din 1795, la iniţitiva
abatelui Sieyes, ce a propus instituirea unui „jurie constitutionnaire” (juriu constituţional),
organizat ca un corp de reprezentanţi ai poporului învestiţi cu atribuţia specială de a judeca
reclamaţiile împotriva oricăror atingeri care ar fi aduse Constituţiei.
Caracterul politic al controlului rezultă în primul rând din conţinutul politic al legii
fundamentale. Caracterul politic este evidenţiat şi de organismul care exercită controlul.
Împotriva controlului politic au fost aduse următoarele argumente:
1. organismul care exercită controlul ar putea fi discreţionar putând să
infirme voinţa suverană a reprezentanţilor poporului;
2. controlul constituţionalităţii legilor trebuie să fie un control de
specialitate, situat deasupra oricăror argumente politice.

2.2. Controlul judecătoresc (excepţia de neconstituţionalitate)

Acest tip de control este exercitat de către instanţele de judecată. Controlul

judecătoresc prezintă următoarele trăsături:
1. este un control difuz, putând fi exercitat de către toţi judecătorii;

8
 Drept constituţional I

CURS 4/II – CONTROLUL DE CONSTITUŢIONALITATE

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

2. este un control concret, adică se exercită în situaţia în care neconstituţionalitatea

unei legi este susţinută cu ocazia unui proces aflat pe rolul unei instanţe de
judecată;
3. este un control posterior, ceea ce înseamnă că se exercită asupra unei legi aflate
deja în vigoare;
Împotriva acestui tip de control au fost aduse următoarele argumente:
aprecieri cu caracter politic făcute de magistraţi cu privire la conţinutul unor
legi;
ingerinţa puterii judecătoreşti în activitatea legislativă;
posibilitatea de manipulare sub diferite forme a magistraţilor de către
puterea executivă;
situarea puterii judecătoreşti deasupra celei legislative;
posibilitatea unei erori judiciare imposibil de remediat.
Totuşi, în ciuda tuturor acestor critici, această formă de control este realizată de
judecători de profesie, potrivit unei proceduri jurisdicţionale experimentate în practica
judecătorească. Procedura de control jurisdicţional este diferită de la un sistem
constituţional la altul.
Acest tip de control se realizează prin două proceduri:
1. Controlul exercitat pe calea unei acţiuni directe, intentate împotriva unei
autorităţi, invocându-se încălcarea de către aceasta a unui drept recunoscut prin Constituţie
sau printr-o altă lege, precum şi printr-un act de reglementare a puterii executive (hotărâre,
ordonanţă, regulament, etc.). Orice persoană are dreptul de a contesta constituţionalitatea
unei legi. Plângerea se adresează fie unei instanţe speciale, învestite prin constituţie pentru
exercitarea controlului, fie tribunalelor obişnuite, ori tribunalelor. Legea declarată
neconstituţională ca urmare a acţiunii directe este anulată cu efecte erga omnes. Decizia de
anulare are autoritate absolută de lucru judecată.
2. Controlul exercitat pe cale de excepţie. Această procedură se foloseşte în
cadrul oricărui proces, când oricare parte poate pretinde ca un text dintr-o lege sau o lege în
ansamblul ei, este neconstituţională şi îi afectează drepturile legale în dosarul care urmează
a fi judecat. Este vorba de excepţia de neconstituţionalitate. Numai părţile din proces pot
9
 Drept constituţional I

CURS 4/II – CONTROLUL DE CONSTITUŢIONALITATE

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

ridica această excepţie. Primind excepţia de neconstituţionalitate, judecătorul nu se mai

poate pronunţa asupra fondul cauzei înainte de a decide, el sau o altă instanţă, dacă legea
este într-adevăr neconstituţională. În cazul în care instanţa declară legea ca fiind
neconstituţională, efectele deciziei se răsfrâng exclusiv asupra părţilor în proces. În privinţa
celorlalţi destinatari ai legii, acestora li se aplică în continuare dispoziţiile legii respective.
Aceasta înseamnă că decizia are autoritate relativă de lucru judecat.
Acest tip de control este cel mai mult dezvoltat în SUA, dar şi în România anului
1912. Potrivit Constituţiei din 1923, competenţa de a judeca constituţionalitatea legilor a
revenit Curţii de Casaţie în secţiuni reunite. Primele Constituţii socialiste româneşti, cea din
1948, 1952 nu au prevăzut explicit un control al constituţionalităţii legilor. Constituţia din
1965 a fost reintrodus controlul de constituţionalitate, exercitat exclusiv de către Marea
Adunare Naţională. Era un control posterior.

2.3. Controlul constituţionalităţii legilor exercitat de un organism politico-

jurisdicţional

În ultimele decenii, statele au optat în favoarea unui organism special care să întrunească
deopotrivă un caracter politic şi jurisdicţional.
Caracterul politic rezidă din modul de numire a membrilor organismului respectiv, iar
caracterul jurisdicţional, din procedura folosită pentru verificarea constituţionalităţii legilor.
Controlul politico-jurisdicţional prezintă următoarele trăsături:
1. este un control concentrat, întrucât este de competenţa exclusivă a unei singure
autorităţi (Consiliu, Tribunal, Curte Constituţională, etc.);
2. este un control abstract, ceea ce înseamnă că se exercită pe cale de acţiune
directă, fără să existe un litigiu anterior dedus judecăţii unei instanţe;
3. poate fi atât anterior, cât şi posterior.
Acest tip de control este utilizat în Austria, Franţa, Germania, Italia, Spania, Portugalia,
Ungaria, Rusia, România.
Avantajele acestui tip de control constau în:
verificarea conformităţii anumitor acte normative cu textul constituţional de
către un organ specializat, având o jurisdicţie unică, este foarte eficientă;

10
 Drept constituţional I

CURS 4/II – CONTROLUL DE CONSTITUŢIONALITATE

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

este un control specializat şi omogen din punct de vedere al soluţiilor

pronunţate;
deciziile privind constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea actelor
normative au efecte erga omnes;
organismul învestit cu jurisdicţia constituţională poate fi folosit şi în alte
scopuri (ex. verifică constituţionalitatea unui partid politic, soluţionează conflictele juridice
de natură constituţională între autorităţile publice, realizează controlul legalităţii
operaţiunilor electorale, etc)

CONTROLUL
JUDECĂTORESC

DIFUZ CONCRET POSTERIOR

11
 Drept constituţional I

CURS 4/II – CONTROLUL DE CONSTITUŢIONALITATE

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2019-2020

CONTROLUL
POLITICO
JUDECĂTORESC

ANTERIOR
CONCENTRAT ABSTRACT sau
POSTERIOR

12