Filosofie

Reinholtz Erika
clasa a X-a D

Filozofia, este studiul întrebărilor generale și fundamentale, precum cele

despre existență, cunoaștere, valori, rațiune, minte și limbaj. Astfel de întrebări sunt adesea puse
ca probleme care trebuie studiate sau rezolvate. Termenul a fost inventat probabil de Pitagora. 

În secolul al XIX-lea, dezvoltarea universităților moderne de cercetare a condus filosofia

academică și alte discipline la profesionalizare și specializare. De atunci, diferite domenii de
cercetare care au făcut tradițional parte din filosofie au devenit discipline academice separate, cum
ar fi psihologia, sociologia, lingvistica și economia.Astăzi, subdomeniile majore ale filosofiei
academice includ metafizica, care se preocupă de natura fundamentală a existenței și a
realității; epistemologia, care studiază natura cunoașterii și a credinței; etica, care se referă la
valoarea morală; și logica, care studiază regulile inferenței ce permit deducerea concluziilor din
premise adevărate. Alte subdomenii notabile includ: filosofia științei, filosofia
politică, estetică, filosofia limbajului și filosofia minții.

Privire de ansamblu istorică

Într-un sens general, filosofia este asociată cu înțelepciunea, cultura intelectuală și o căutare a
cunoașterii. În acest sens, toate culturile și societățile alfabetizate pun întrebări filosofice, cum ar
fi „cum să trăim” și „care este natura realității”. Prin urmare, o concepție largă și imparțială a
filosofiei găsește o cercetare argumentată în chestiuni precum realitatea, moralitatea și viața în
toate civilizațiile lumii

Filosofia occidentală

Bustul lui Socrate în muzeul Vatican

 Statuia lui Aristotel în parcul Aristotel din Stagira

Filosofia occidentală este tradiția filosofică a lumii occidentale, datând de la

gânditori presocratici care au fost activi în Grecia secolului al VI-lea î.Hr., precum Thales (c.624 -
546 î.Hr.) și Pitagora (c.570 - 495 î.Hr.) care practicau „iubirea de înțelepciune”
(latină: philosophia) și erau numiți și „studenți ai naturii” (physiologoi).
Filosofia occidentală poate fi împărțită în trei epoci:
1. Antică (greco-romană)
2. Filosofia medievală (referindu-se la gândirea creștină europeană)
3. Filosofia modernă (începând cu secolul al XVII-lea)

Epoca antică

În timp ce cunoștințele noastre despre epoca antică încep cu Thales în secolul al VI-lea î.Hr., se
știu puține lucruri despre filosofii de dinaintea lui Socrate (cunoscuți în mod obișnuit sub numele
de presocratici). Epoca antică a fost dominată de școlile filosofice grecești. Cele mai notabile
dintre școlile influențate de învățăturile lui Socrate, au fost: Academia Platonică fondată
de Platon și școala peripatetică, fondată de Aristotel. Printre alte tradiții filosofice antice
influențate de Socrate se numără: cinismul, cirenaismul, stoicismul și scepticismul academic. Alte
două tradiții au fost influențate de contemporanul lui Socrate, Democrit: pironismul
și epicureismul. Subiecte importante acoperite de greci au inclus metafizica (cu teorii concurente
precum atomismul și monismul), cosmologia, natura vieții bine trăite
(eudaimonia), epistemologia și logosul. Odată cu apariția Imperiului roman, filosofia greacă a fost
din ce în ce mai discutată în latină de către romani precum Cicero și Seneca .

Epoca medievală

Filosofia medievală (secolele V-XVI) este perioada care a urmat căderii Imperiului Roman de
Apus și a fost dominată de ascensiunea creștinismului și, prin urmare, reflectă preocupările
teologice iudeo-creștine, precum și păstrarea unei continuități cu gândirea greco-romană.
Probleme precum existența și natura lui Dumnezeu, natura credinței și a rațiunii, metafizica,
problema răului au fost discutate în această perioadă. Printre gânditorii medievali importanți se
numără: Sfântul Augustin, Toma de Aquino, Boethius, Anselm și Roger Bacon. Filosofia pentru
acești gânditori a fost privită ca un ajutor pentru teologie (ancilla theologiae) și, prin urmare, ei au
căutat să își alinieze filosofia cu interpretarea lor a scripturilor sacre.
Această perioadă a cunoscut dezvoltarea scolasticii, o metodă critică a textului dezvoltată în
universitățile medievale bazată pe o lectură atentă și disputarea textelor cheie. În
perioada Renașterii s-a pus accentul crescând asupra gândirii clasice greco-romane și asupra
unui umanism robust.
Epoca modernă

Filosofia modernă timpurie din lumea occidentală începe cu gânditori precum Thomas

Hobbes și René Descartes (1596–1650).[18] În urma ascensiunii științelor naturii, filosofia
modernă s-a preocupat de dezvoltarea unei fundații laice și raționale pentru cunoaștere și s-a
îndepărtat de structurile tradiționale de autoritate precum religia, gândirea scolastică și Biserica.
Printre filosofii moderni majori se
numără: Spinoza, Leibniz, Locke, Berkeley, Hume și KantFilosofia secolului al XIX-lea (uneori
numită filosofie modernă târzie) a fost influențată de mișcarea mai largă din secolul al XVIII-lea
numită „Iluminism” și include figuri precum Hegel, o figură cheie în idealismul
german, Kierkegaard, care a dezvoltat bazele existențialismului, Nietzsche, un renumit anti-
creștin, John Stuart Mill, care a promovat utilitarismul și Karl Marx, care a dezvoltat
bazele comunismului.
În secolul al XX-lea a avut loc despărțirea între filosofia analitică și filosofia continentală și s-au
dezvoltat tendințele filosofice precum fenomenologia, existențialismul, pozitivismul
logic, pragmatismul și turnura lingvistică

.
Filosofia din Orientul Mijlociu

Portretul iranianului Avicenna pe un vas de argint. El a fost unul dintre cei mai influenți filosofi ai Epocii de aur
a islamului.

Regiunile din Cornul abundenței, Iran și Arabia găzduiesc cea mai veche literatură de înțelepciune

filosofică cunoscută care astăzi este dominată în cea mai mare parte de cultura islamică.
Literatura de înțelepciune timpurie din Cornul abundenței a fost un gen care urmărea să instruiască
oamenii asupra acțiunilor etice, viața practică și virtutea prin povești și proverbe. În Egiptul antic,
aceste texte erau cunoscute sub numele de sebayt („învățături”) și sunt esențiale pentru înțelegerea
noastră despre filosofia egipteană antică. Astronomia babiloniană a inclus, de asemenea, multe
speculații filosofice despre cosmologie, care e posibil să fi influențat grecii antici.
Filosofia evreiască și filosofia creștină sunt tradiții religio-filosofice care s-au dezvoltat atât în
Orientul Mijlociu, cât și în Europa, având în comun texte iudaice timpurii (în special Tanakh) și
credințe monoteiste. Gânditori evrei, cum ar fi geonimii Academiilor talmudice din Babilonia
și Maimonide s-au ocupat cu filosofia greacă și islamică. Mai târziu, filosofia evreiască a intrat
sub puternice influențe intelectuale occidentale și a inclus lucrările lui Moses Mendelssohn, care a
introdus Haskalah (Iluminismul evreiesc), existențialismul evreiesc și iudaismul reformat.
Filosofia iraniană pre-islamică începe cu opera lui Zoroastru, unul dintre primii promotori ai
monoteismului și ai dualismului dintre bine și rău. Acest cosmogonie dualistă a influențat evoluția
ulterioară iraniană, cum ar fi maniheismul, mazdakismul și zurvanismul.
După cuceririle musulmane, filosofia islamică timpurie a dezvoltat tradițiile filosofice grecești în
noi direcții inovatoare. Această Epoca de aur a islamului a influențat evoluțiile intelectuale
europene. Cele două curente principale ale gândirii islamice timpurii sunt Kalam, care se
concentrează pe teologia islamică și Falsafa, care se baza pe aristotelianism și neoplatonism.
 Opera lui Aristotel a fost foarte influentă printre falsafa, cum ar fi al-Kindi (secolul al IX-
lea), Avicenna (980 - iunie 1037) și Averroes (secolul al XII-lea). Alții precum Al-Ghazali au fost
extrem de critici cu privire la metodele falsafa aristotelică. Gânditorii islamici au dezvoltat, de
asemenea, o metodă științifică, medicina experimentală, o teorie a opticii și o filosofie juridică.
Ibn Khaldun a fost un gânditor influent în filosofia istoriei.
În Iran, mai multe școli de filosofie islamică au continuat să înflorească după Epoca de Aur și au
inclus curente precum filosofia Iluminaționistă, filosofia sufistă și teosofia transcendentă. În
secolele al XIX-lea și al XX-lea a apărut și s-a dezvoltat mișcarea Nahda (care înseamnă
literalmente „Trezirea”; cunoscută și sub numele de „Renașterea arabă”), care a avut o influență
considerabilă asupra filosofiei islamice contemporane.

Filosofia indiană
Filosofia indiană (sanscrită: darśana, lit. „punct de vedere”, „perspectivă”) se referă la diversele
tradiții filosofice apărute încă din cele mai vechi timpuri în subcontinentul
indian. Jainismul și budismul au luat naștere la sfârșitul perioadei vedice, în timp ce diferite
tradiții s-au grupat sub numele de hinduism.
Hindușii clasifică, în general, tradițiile indiene ca fiind ortodoxe (āstika) sau heterodoxe (nāstika),
în funcție de faptul dacă acceptă autoritatea Vedelor și teoriile despre brahman („etern”, „cu
conștiință”, „ireductibil”) și ātman ( „suflet”, „sine”, „respirație”) Școlile ortodoxe includ tradițiile
de gânduri.  Printre alte școli se numără Ajñana, Ājīvika și Cārvāka care au dispărut de-a lungul
istoriei.
Concepțiile filosofice indiene importante împărtășite de filosofiile și virtuțile indiene includ:

Akalanka, călugăr și filosof jainist din secolul al VIII-lea care a scris lucrări influente despre logica indiană.

 dhárma („ceea ce susține sau sprijină”);

 karma (kárman, „act”, „acțiune”, „performanță”);
 artha („avere”, „proprietate”);]
 kā́ ma („dorință”)
 duḥkha („suferință”);
 anitya (din anicca, „nepermanență”);
 dhyāna (sau jhāna; „meditație”);
 saṃnyāsa („renunțare”), renunțare cu sau fără monahism sau asceză;
 saṃsāra („trecere” sau „rătăcire”), diferite cicluri de moarte și renaștere;
 kaivalya („separare”), o stare de mokṣa („eliberare”, „nirvana”) de la renaștere; și
 ahiṃsā („nonviolență”).

Filosofia jainistă
Filozofia jainistă acceptă conceptul de suflet permanent (jiva) ca unul dintre cele
cinci astikaya (categorii eterne, infinite care alcătuiesc substanța existenței). Celelalte patru
fiind dhárma, adharma, ākāśa („spațiu”) și pudgala („materie”).
Gândirea jainistă separă complet materia de suflet, cu două subtradiții
majore: Digambara și Śvētāmbara, împreună cu mai multe tradiții minore, cum ar fi Terapanthi
Ascetismul este o virtute monahală majoră în jainism.Textele jainiste precum Tattvartha
Sutra afirmă că credința corectă, cunoașterea corectă și conduita corectă sunt calea spre
eliberare. Gândirea jainistă susține că toată existența este ciclică, eternă și necreată.Tattvartha
Sutra este cea mai veche compilatie cunoscută, comprehensivă și autoritativă, a filosofiei jainiste.

Statuie a lui Buddha, muzeul Sarnath (India).

Filosofia budistă începe cu gândirea lui Gautama Buddha (fl. între secolele al VI-lea și al IV-lea
î.Hr.) și este păstrată în primele texte budiste. A luat naștere în India și s-a răspândit mai târziu în
Asia de Est, Tibet, Asia Centrală și Asia de Sud-Est, dezvoltând diverse tradiții în aceste regiuni.
Formele ramurii Mahāyāna sunt tradițiile filosofice budiste dominante în regiunile din Asia de Est
precum China, Coreea și Japonia. Formele ramurii Theravāda sunt dominante în țările din Asia de
Sud-Est, cum ar fi Sri Lanka, Birmania și Thailanda.
Deoarece ignoranța față de adevărata natură a lucrurilor este considerată una dintre rădăcinile
suferinței (dukkha), filosofia budistă este preocupată de epistemologie, metafizică, etică și
psihologie. Textele filosofice budiste trebuie de asemenea înțelese în contextul practicilor
meditative care ar trebui să producă anumite schimbări cognitive Printre conceptele cheie
inovatoare se numără cele patru adevăruri nobile, dukkha, anicca (impermanență) și anatta (non-
sinele).
După moartea lui Buddha, diferite grupuri au început să-și sistematizeze principalele învățături,
dezvoltând în cele din urmă sisteme filosofice cuprinzătoare numite Abhidh

Omul, fiinta sociala

Omul, fiinta sociala, care se caracterizeaza prin capacitatea de a fauri unelte, de a transforma cu
ajutorul lor , precum si prin gandire, limbaj si cultura, realitatea inconjuratoare si de a se transforma,
prin acestea, pe el insusi. Din punct de vedere biologic, specia umana ( Homo sapiens ) apartine clasei
mamiferelor, si anume ordinul primatelor. Ideea originii naturale a omului a aparut inca din
antichitate ( Anaximandru, Empedocle, Lucretiu). Trasatura fundamentala a omului, care il deosebeste
pe acestade animale, o constituie munca, capacitatea de a fauri unelte si de a actiona, prin intermediul
acestora, constient si sistematic, conform unor scopuri , asupra naturii inconjuratoare in vederea crearii
bunurilor necesare traiului.
Celelalte insusiri specifice omului deriva, in ultima analiza, din activitatea de munca si s-au format in
procesul muncii sociale.
Omul nu poate exista in afara societatii , fiind un produs al acesteia , o fiinta sociala. Esenta umana,
afirma Marx , o constituie "ansamblul relatiilor sociale"; totodata el a analizat si latura individuala , a
omului, om ca "individ real, viu" cu trairi psihice proprii; ceea ce-l defineste pe om ca esenta nu sant
insa aceste determinari individual biologice si psihologice, ci relatiile sociale in care traieste si pe care
le configureaza prin existenta si actiunea sa, in calitate de fiinta sociala.
 

"natura umana" eterna, invariabila conceputa metafizic nu exista : omul se schimba odata cu
relatiile sociale in cadrul carora el traieste. Transformand natura , omul transforma neincetat
conditiile propriei sale existente, inclusiv relatiile sale sociale, si prin aceasta el creeaza si se
transforma neincetat pe sine insusi.