Marea Aral este un bazin endoreic ce conține părțile restante ale unui mare lac sărat din Asia

Centrală,
situat între Kazahstan și Uzbekistan (Karakalpakstan). Mai este cunoscut și sub numele de Lacul Aral sau
Marea Albastră.

În trecut era unul dintre cele mai mari lacuri din lume, cu o mărime de circa 68.000 km2. Marea Aral a
scăzut continuu începând cu anii 1960, după ce râurile care o alimentau au fost deturnate de proiectele
sovietice pentru irigație. Aceastaa dus la secarea mării provocând astfel una dintre cele mai mari
catastrofe ecologice.

În 2007, marea a ajuns la 10% din mărimea sa inițială, fiind divizat în patru lacuri – Aralul Mic (de Nord),
bazinele estic și vestic din fostul lac Aralul Mare (de Sud), și un lac mai mic între Aralul de Nord și cel de
Sud. În 2009, lacul estic din bazinul Aralului Mare a dispărut, iar lacul vestic s-a retras într-o fâșie îngustă
în extremitatea vestică a fostului Aral Mare. Adâncimea maximă a Aralului Mic este de 42 de metri (în
2008).

Imagini din satelit publicate de NASA în august 2014 au arătat că pentru prima oară în istoria modernă,
bazinul estic al Mării Aral s-a uscat complet. În locul său acum se află deșertul Aralkum.

În 1960 avea suprafața de 68,5 mii kmp (de 2 ori mai mare decât Republica Moldova) și adâncimea
maximă de 69 m, fiind, alături de Lacul Victoria, al treilea ca mărime bazin acvatic închis din lume (după
Marea Caspică și Lacul Superior). Era alimentat de râurile Amudaria și Sîrdaria.

Aralul era renumit în fosta URSS pentru resursele sale piscicole și pentru stațiunile de pe coasta sa de sud
(în special Muinak și Kazahdaria). Apa sa de un albastru intens era foarte limpede (fundul Aralului putea
fi văzut în zile însorite până la adâncimea de 25 m) și atingea în iulie temperatura de 30 °C.

Din anul 1961, nivelul Aralului a început să scadă dramatic din cauza deturnării apelor Amudariei și
Sîrdariei spre canalele de irigare din Asia Centrală. Dacă în 1960 cotele apelor Aralului erau cu 53,5 m
mai sus în raport cu nivelul Oceanului Mondial, în 1970 ele au scăzut cu 2 m, în 1975 cu încă 1,5 m,
pentru ca în 1983 să fie cu doar 43,5 m mai sus de nivelul Oceanului Mondial (adică cu 10 m mai jos față
de nivelul din anul 1960). Totodată, s-a înregistrat o permanentă creștere a salinității apei. Dacă în 1960
acest indice era de 0,99%, zece ani mai tîrziu era deja de 1,12%, în 1975 era de 1,34%, iar în 1983 de
2,03%. În vara anului 1983, pentru ultima dată, au ieșit în largul Aralului navele flotei piscicole sovietice,
și tot atunci a fost ultimul sezon turistic în stațiunile de pe coasta de sud.

În 1987 Aralul s-a separat în două bazine independente - Aralul Mare și Aralul Mic. În 1996, Kazahstanul
a început construcția unui baraj pentru a evita scurgerea surplusului de apă din Aralul Mic, alimentat de
Sîrdaria, spre Aralul Mare. Aceasta a condus la o stabilizare și chiar la o ușoară creștere a nivelului apei în
Aralul Mic (42,2 m de asupra nivelului Oceanului Mondial în vara anului 2006, ceea ce este identic cu
cotele apei Mării Aral de la finele anului 1984). În același timp, nivelul Aralului Mare continuă să scadă
vertiginos. În 1988 apele sale se situau cu numai 40,3 m mai sus de Oceanul Mondial, iar salinitatea
crescuse până la 2,5%. Către anul 2001 cotele apelor Aralului Mare au scăzut cu încă 7 m fiind cu 33,3 m
mai sus de nivelul Oceanului Mondial (adică cu 20 mai jos față de nivelul anului 1961), iar salinitatea a
crescut pînă la 5,86%.

Tragedia Aralului este considerată ca fiind una din cele mai mari catastrofe ecologice ale omenirii.

Clima din regiunea Mării a devenit mai continentală și mai aridă, într-o fâșie de coastă îngustă iar iernile
au devenit mai reci. În locul fundului mării care se retrăgea, s- a format deșertul cu nisip Aralkum ; cu
vânturi puternice care sunt observate în această regiune timp de 30-50 de zile pe an. Furtunile intense
de praf se dezvoltă pe fundul uscat iar norii de praf ating 200 sau chiar 300 km lungime care se manifestă
sub formă de ceață de culoare albicioasă, afectând transparența aerului.

Deoarece fundul uscat al Mării Aral conține cantități mari de îngrășăminte chimice și pesticide utilizate în
agricultură și spălate de pe câmpuri în râuri și apoi în mare, inhalarea unui astfel de aer poate afecta
negativ sănătatea oamenilor și animalelor din aceste regiuni.

Anual, până la 75 de milioane de tone de sare se ridică de pe fundul Mării Aral datorită vânturilor. Mai
mult ca atât, sărurile otrăvitoare din regiunea Aral au fost găsite în sângele pinguinilor din Antarctica , pe
ghețarii Groenlandei , precum și în pădurile Norvegiei sau pe câmpurile Belarusului.

Peisajul din regiunea Mării Aral a suferit schimbări radicale. Suprafața desișurilor de stuf a scăzut de la
550 de mii la 18 mii de hectare. Asecat nu doar Marea Aral. Odata cu aceasta au rămas fără apă
aproximativ 50 de lacuri mari din deltele Syr Darya și Amu Darya. O parte din pădurile specifice din
aceste zone , numite tugay, au fost distruse. Diversitatea speciilor de animale sălbatice din mare a scăzut
brusc. Dintre cele 178 de specii de vertebrate, au rămas 38.

În 1994, guvernele kazah, uzbek, turkmen, tadjik și kirghiz au semnat un acord, prin care au promis să
verse 1% din bugetele lor de stat pentru a revigora marea. Kazahstan a depus mari eforturi, construind
impunătorul baraj Kokaral în 2003-2006, ce a tăiat în jumătate marea. De asemenea, statul kazah a
îmbunătățit sistemul de irigare de pe râul Syr Darya, iar în 2009, a primit un împrumut de la Banca
Mondială pentru construirea unui alt baraj. Din 2006, adâncimea jumătății de nord a mării a crescut,
revenind la normal, de la 30 m în 2003 la 42 m în 2008. În plus, suprafața jumătății de nord a Mării Aral a
crescut și ea, de la 2.550 kmp în 2003 la 3.300 kmp în 2008. Climatul local a fost restabilit, semnalându-
se revenirea ploilor, iar peștii vii aduși din Ucraina și aruncați în Marea Aral s-au înmulțit, revigorând
astfel piscicultura.

În schimb, guvernul uzbek care controlează jumătatea sudică a mării a abandonat proiectul ecologic
anterior semnat, preferând să deșertifice zona, luând în seamă domeniul sondării și extragerii de
hidrocarduri din zonă. În 2005, guvernul uzbek a semnat o înțelegere cu firmele petroliere:
Uzbekneftegaz, LUKoil Overseas, Petronas, Korea National Oil Corporation și China National Petroleum
Corporation, urmând să împartă beneficiile dezvoltării bazinelor de petrol și de gaz natural din zonă. Din
2010 s-au extras 500.000 mc de gaz natural de la 3 km adâncime.