REFERAT DREPT FISCAL

CONSECINȚ ELE COMPETIȚ IEI FISCALE ASUPRA BUGETELOR

PUBLICE
 Consecințele competiției fiscale asupra bugetelor publice

Concurenţa fiscală reprezintă o temă de cercetare de actualitate în contextul acceleră rii procesului de
globalizare. Acest subiect dobâ ndeşte o importanţă sporită în cadrul Uniunii Europene, caracterizată printr-un
grad ridicat de integrare economică , monedă unică şi libertate de circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor
şi capitalurilor.
Literatura economică dedicată concurenţei fiscale a cunoscut în ultimii ani o dezvoltare fă ră precedent, fiind
alimentată atât de dezbateri la nivel academic, câ t şi la nivel politic. Cu toate acestea, constată m că au existat
destul de puţine demersuri în direcţia definirii acestui fenomen.
În „Encyclopaedia of Tax Policy”, Tannenwald (1999) oferă o definiţie a concurenţei fiscale explicite, precum
şi o definiţie a celei implicite: „guvernele se angajează în concurenţă fiscală explicită atunci când stabilesc
reglementă ri fiscale special concepute pentru a creşte atractivitatea jurisdicţiei pentru întreprinderi, rezidenţi,
forţă de muncă sau consumatori. Guvernele se angajează în concurenţă fiscală implicită atunci câ nd îşi modifică
unele obiective de politică fiscală pentru a tempera efectele concurenţei din partea altor guverne”.
Wilson şi Wildasin (2004) au procedat într-un mod diferit, definind concurenţa fiscală în funcţie de formele
sale de manifestare, pornind de la o definiţie generală , pentru ca mai apoi să restrâ ngă sfera de cuprindere a
acesteia. În sens larg, concurenţa fiscală poate fi definită ca fiind orice context fiscal în care diferite guverne
independente nu îşi coordonează politicile fiscale. Într-un sens mai restrâ ns, concurenţa fiscală poate fi definită
ca fiind orice context fiscal în care diferite guverne independente nu îşi coordonează politicile fiscale, iar politica
fiscală a fiecă rui guvern influenţează asupra modalită ţii de alocare a veniturilor fiscale între acestea. Această
definiţie include şi concurenţa fiscală pe verticală, atunci câ nd autorită ţi fiscale situate pe diferite niveluri de
guvernare (central, regional, local) împart aceeaşi materie impozabilă . În sens restrâ ns, concurenţa fiscală poate
fi definită ca fiind orice context fiscal în care diferite guverne independente nu îşi coordonează politicile fiscale,
iar politica fiscală a fiecă rui guvern influenţează asupra modalită ţii de alocare a materiei impozabile cu grad
ridicat de mobilitate între jurisdicţiile sau regiunile reprezentate de aceste guverne. Această definiţie elimină
concurenţa pe verticală şi vizează concurenţa pentru: capitaluri, companii, forţă de muncă şi comerţ
transfrontalier. Această formă a concurenţei fiscale s-a consacrat sub denumirea generică de concurenţă fiscală
pe orizontală , deoarece implică concurenţa dintre autorită ţi fiscale situate pe acelaşi nivel de guvernare.
Concurenţa fiscală poate avea mai multe forme de manifestare, în funcţie de scopurile urmă rite de autorită ţi,
de instrumentele fiscale utilizate, precum şi de raporturile ierarhice în care se află autorită ţile publice respective.
În funcţie de scopurile urmă rite de autorită ţi rezultă domeniile de manifestare, câ nd concurenţa dintre
guverne are loc pentru atragerea:
 investiţiilor stră ine directe
 investiţiilor de portofoliu, capitalului financiar cu grad ridicat de mobilitate, necesar pentru finanţarea
companiilor autohtone şi întă rirea pieţei financiare locale;
 fluxurilor financiare interne din cadrul grupurilor multinaţionale, care pot fi canalizate înspre propria
jurisdicţie fiscală prin atragerea acelor funcţii corporative utilizate pentru transferul internaţional al
profiturilor în scopul optimiză rii fiscale;
 cumpă ră torilor din stră ină tate, în special ai produselor purtă toare de accize, în situaţia în care există
diferenţe semnificative între acestea;
 forţei de muncă înalt calificate, considerată a avea un grad de mobilitate mai ridicat.
În funcţie de raporturile ierarhice în care se află autorită ţile publice implicate, putem avea: concurenţă
fiscală pe orizontală, câ nd autorită ţile sunt situate pe acelaşi nivel de guvernare, şi concurenţă fiscală pe
verticală , atunci câ nd autorită ţi publice aflate pe diferite niveluri de guvernare impozitează aceeaşi materie
impozabilă.
În funcţie de instrumentele fiscale utilizate de autorită ţi, avem: concurenţă prin cotele de impunere, câ nd
autorită ţile stabilesc cote de impunere mai mici în raport cu cotele practicate în alte jurisdicţii fiscale; concurenţă
prin bazele de impunere, câ nd autorită ţile acordă diferite facilită ţi în stabilirea materiei impozabile (acordarea
de deduceri, prevederi cu privire la tratamentul fiscal al pierderilor, diferite posibilită ţi de înregistrare a
amortiză rii etc.); concurenţă prin cheltuieli publice („expenditure competition”), câ nd autorită ţile alocă un volum
important de cheltuieli pentru a furniza bunuri publice care cresc productivitatea întreprinderilor (de exemplu,
infrastructura), în scopul de a le determina să aleagă propria jurisdicţie fiscală.
Deşi literatura de specialitate s-a axat mai mult pe concurenţa dintre guverne pentru atragerea capitalurilor,
prin practicarea unor cote de impunere mai mici, există şi alte forme de concurenţă în care autorită ţile nu se
bazează exclusiv pe variabile de ordin fiscal. În situaţia în care nu există standarde de mediu reglementate la
nivel naţional, în tentativa de a facilita localizarea unor întreprinderi în propria jurisdicţie fiscală, autorită ţile
locale sau regionale concurează prin reducerea standardelor de mediu (Oates, 2001). O altă formă posibilă de
manifestare a concurenţei între guverne este prin reglementarea standardelor de calitate impuse produselor
fabricate în jurisdicţiile fiscale proprii. Sinn (1997) a ară tat că guvernele, dacă acţionează în mod independent,
vor stabili standarde mai scă zute de calitate pentru produsele indigene, atât timp cât cea mai mare parte dintre
acestea este destinată exportului.
Deşi formele de manifestare a concurenţei dintre guverne sunt multiple, în continuare ne vom referi doar la
concurenţa fiscală în sens restrâ ns, cea desfă şurată în scopul atragerii factorilor cu grad ridicat de mobilitate.

INSTRUMENTELE ȘI SCOPURILE POLITICII FISCALE

Sistemul fiscal este un produs al gâ ndirii, deciziei, acțiunii factorului uman, ca urmare a evoluției societă ții
umane, creat inițial pentru a ră spunde unor obiective financiare, la care, ulterior, s-au adă ugat și obiective de
natură economico-sociale. Politica bugetar-fiscală cuprinde ansamblul reglementă rilor privind stabilirea şi
perceperea impozitelor, taxelor şi celorlalte venituri publice, caracterizâ nd opţiunile statului în materie de
impozite si taxe.
Politica fiscală în esență înseamnă utilizarea cheltuielilor guvernamentale și a instrumentelor fiscale pentru a
influența cererea agregată. Politica fiscală reprezintă activitatea de influențare a proceselor social-economice
prin utilizarea pâ rghiei financiare (impozite, taxe, cheltuieli. guvernamentale) pentru a stimula oferta agregată în
vederea realiză rii principalelor obiective macroeconomice.
Aplicarea unei politici fiscale determină efecte imediate asupra bugetului de stat. Creșterea cheltuielilor
guvernamentale sau a plă ților transferabile duc la creșterea deficitului bugetar, în timp ce creșterea ratei
fiscalită ții până la o anumită limită contribuie la sporirea venitului şi la reducerea deficitului bugetar.
Cauzele:
1. Orice schimbare în cheltuielile guvernamentale sau taxe trebuie sa fie finanțată , dar acest aspect al finanţă rii
are importante efecte asupra economiei care se pot suprapune pe efectele determinate de politica fiscală
propriu zisă ;
2. Modificarea produsă în structura cheltuielilor guvernamentale și a taxelor poate avea influenţe importante
asupra diferitor sectoare ale economiei atâ t pe termen scurt câ t și pe termen lung.
La fundamentarea fiscalită ții se ține seamă de mai multe principii, cum ar fi:
- Principiul obligativită ții impozitului;
-Principiul argumentă rii generale a impozitului;
-Principiul unicită ții impunerii;
-Principiul eficacită ții impunerii;
-Principiul progresivită ții impunerii;
-Principiul veridicită ții impunerii;
-Principiul simplită ții și accesibilită ții modului de calcul.
Prin respectarea unor astfel de principii, fiscalitatea își îndeplinește funcțiile sale în societate în sensul că
asigură resursele monetare necesare pentru satisfacerea nevoilor comune, asigură o redistribuire a veniturilor
printr-un sistem de alocații etc.
În alegerea politicii bugetar-fiscale adecvate este importantă eficienţa acesteia, altfel spus mă rimea efectului
ce se obţine în condiţiile date. Mă surarea acestor efecte se face utilizâ nd multiplicatorii politicii bugetari- fiscali,
definiţi ca acele mă rimi care arată cu câ t se modifică mă rimea venitului atunci câ nd unul dintre instrumentele
politicii bugetar-fiscale se modifică cu o unitate valorică .
Un sistem fiscal perfect reprezintă una din cele mai complicate sarcini ale politicii economice a statului, nu
doar pentru ţă rile în tranziţie, dar şi pentru cele dezvoltate. Pe de о parte, politica fiscală trebuie să asigure
resurse financiare pentru existenţa statului, pe de altă  parte, impozitele trebuie să creeze agenţilor economiei
condiţii favorabile pentru activitate.
Orice stat se confruntă permanent cu numeroase şi puternice fenomene negative precum inflaţia şi
recesiunea. Preocupă rile pentru gă sirea soluţiilor prin care să se menţină sub control excesele ciclului economic
sunt de cea mai mare importanţă pentru orice stat. Soluţii importante pe această linie au fost oferite de Keynes şi
adepţii să i, acestea constâ nd în folosirea politicilor fiscale şi monetare. Inflaţia, recesiunea, dezvoltarea
economică pot fi influenţate printr-o politică fiscală  şi monetară adecvată .
Principalele instrumente ale politicii bugetar fiscale:
 Cheltuielile guvernamentale
 Plă ți transferabile
 Taxele
1. Cheltuielile guvernamentale includ:
 Plă țile de salariu că tre sectorul bugetar;
 Achizițiile de produse necesare sectorului de apă rare;
 Achizițiile de produse destinate infrastructurii economiei naționale;
 Alte achiziții de bunuri și servicii.
Principalul instrument al politicii bugetar-fiscale, cheltuielile guvernamentale, se poate împă rţi în două mari
categorii: cumpă ră ri guvernamentale de bunuri si servicii şi plă ţi transferabile. Prima categorie, cumpă ră rile de
bunuri și servicii, include achiziţiile de produse destinate refacerii șoselelor naţionale, plă ţile de salarii că tre
sectorul bugetar, achiziţia de produse intermediare și finale necesare sectorului de apă rare. A doua categorie de
cheltuieli - transferurile de venit pentru care guvernul nu primește nimic în schimb, transferuri denumite plă ţi
transferabile. Astfel, familiile cu venituri mici primesc ajutoare sociale, elevii și studenţii primesc burse de stat,
veteranii de ră zboi primesc pensii.
Cumpă ră rile guvernamentale de bunuri și servicii. Cumpă ră rile de bunuri și servicii efectuate de guvern pot
afecta direct cererea agregată pe piaţa bunurilor și serviciilor. Orice achiziţie guvernamentală de bunuri
se adaugă cererii de bunuri și servicii, deci cererea agregată  la nivelul întregii economii se amplifică.
2. Plăţile transferabile. Prin plăţile transferabile are loc o redistribuire a veniturilor în cadrul economiei, de la
indivizi cu venituri mai mari la indivizi cu venituri mai mici sau fă ră venituri. De aceea, o schimbare în
plă ţile transferabile nu va afecta direct cererea agregata, ci o va afecta indirect prin intermediul venitului
disponibil și, mai apoi, al cheltuielilor de consum. Ca și cumpă ră rile guvernamentale de bunuri și servicii, plă ţile
transferabile pot genera efecte multiplicator. Datorită cauzelor expuse mai sus, multiplicatorul plăților
transferabile are valoarea mai mică decâ t multiplicatorul cumpă ră rilor guvernamentale de bunuri și servicii,
deoarece primele nu afectează  în mod direct cererea agregată , ci prin intermediul efectului lor asupra
cheltuielilor de consum care, la râ ndul lor, influenţează cererea agregată .
3. Taxele. Taxele afectează cererea agregată pe două căi principale. Prima cale este legată de efectul acestora
asupra venitului disponibil al gospodă riilor, în timp ce a doua privește efectul lor asupra profitului si
costului bunurilor capitale ale firmelor. Deoarece mecanismele declanșate de cele doua căi sunt oarecum diferite,
să analiză m separat efectul taxelor mai întâ i asupra indivizilor și apoi asupra firmelor.
Taxele individuale. Taxele suportate de indivizii de la nivelul gospodă riilor le vom numi taxe individuale. Ele
sunt, de regulă ,formate din impozitele pe venit, plă ţile pentru asigură ri sociale, șomaj şi contribuţii. Plăţile
pentru asigură ri sociale sunt utilizate pentru pensii și ele nu sunt considerate instrumente ale politicii fiscale.
Cea mai importantă sursă  de venituri guvernamentale o constituie impozitele pe venit (salarii, dividende, alte
venituri). Aceste impozite, de regulă , sunt progresive, deci rata de impozitare crește pe mă sură ce individul
realizează venituri mai mari. Exista, însă, atâ t un interval de venituri care nu sunt impozitate, câ t și o limită
superioară până la care rata impozitului pe venit poate să crească.
Taxele impuse firmelor. Dacă taxele individuale, după cum am vă zut mai sus, afectează cheltuielile de consum
ale gospodă riilor, taxele impuse firmelor afectează cheltuielile cu bunurile de investiţii. În general, aceste taxe se
împart în două mari categorii: impozitul pe profit și facilită ţi (scutiri) de impozite pentru investiţii. Impozitul
pe profitul firmei se aplică  profitului ră mas după ce firmele și-au dedus costurile de producţie din veniturile
totale obţinute din vâ nză ri. El influenţează cheltuielile de investiţii care au ca sursă principală profitul obţinut de
că tre firme. Multe firme cred ca este mai puţin costisitor sa finanţeze propriile investiţii utilizâ nd o parte din
profitul obţinut, decâ t să apeleze la credite bancare. Deci, cu câ t profitul ră mas la dispoziţia firmelor este mai
mare cu atâ t cheltuielile de investiţii vor fi mai mari. Desigur că o parte din profit va merge la acţionari sub forma
de dividende, dar aceștia pot reinvestiească acest profit sau utiliza pentru a-și spori cheltuielile de consum.
Cheltuieli de investiţii mai mari înseamnă , însă, cumpă ră ri sporite de bunuri de investiţii, deci o cerere agregată
mai mare.

POLITICA BUGETAR-FISCALĂ ÎN DOMENIUL VENITURILOR PUBLICE

Impozitele reprezintă transferuri obligatorii, prin forţa legii, de bani de la persoanele fizice şi juridice
la bugetul statului. Din venitul total al unei persoane, scă zâ nd impozitul, rezultă  venitul disponibil.
Venitul disponibil reprezintă suma de bani ră masă efectiv la dispoziţia persoanelor fizice şi juridice
care poate fi folosită de fiecare după bunul plac.
Datorită impozitului plătit о persoană  ră mâ ne cu un venit disponibil mai mic faţă de venitul total şi, ca urmare,
va cumpă ra mai puţine bunuri sau servicii. În acelaşi timp, banii preluaţi de la cetăţeni, agenţii economici şi
instituţii, pe calea impozitelor, ajung la bugetul statului, la capitolul „venituri". Din aceste venituri se efectuează
cheltuieli de interes public precum asigurarea ordinii publice, apă rarea ţă rii, învă ţâ mă nt, să nă tate, construcţia de
că i de comunicaţie, reducerea poluă rii.
Dispoziţia statului de mă rire a impozitelor generează numeroase şi serioase complicaţii prin fenomenul
reacţiilor anticipate. Pentru cei mai mulţi faptul de a munci mult, cinstit şi bine, pentru a avea un venit disponibil
câ t mai mare, reprezintă о problemă de viaţă  foarte serioasă . Din momentul în care statul „penalizează munca
cinstită ", prin introducerea unor impozite deosebit de mari, modifică comportamentul şi atitudinile multor
persoane faţă de mediul economic, social şi politic.
Modifică rile de comportament şi atitudine se pot manifesta şi prin refuzul de a mai lucra, considerâ nd că nu
merită să munceşti pentru a da statului cea mai mare parte de venit şi se obţine recurgerea la fenomenele de
evaziune fiscală, manifestată sub diferite forme, precum: munca la negru; reducerea artificială a veniturilor
obţinute, declarate şi impozitate; nedeclararea în totalitate a veniturilor, emigrarea în alte ţă ri cu fiscalitate
mai mică , refuzul investitorilor stră ini de a-şi mai plasa capitalurile într-o asemenea ţară , schimbarea atitudinii
politice, a unei mari pă rţi din populaţie, faţă de partidul de guvernă mâ nt şi de guvernul aflat la conducerea ţă rii
şi multe altele.
 POLITICA BUGETARĂ ÎN DOMENIUL CHELTUIELILOR PUBLICE

În ţă rile dezvoltate statul se implică în toate sferele vieţii economice şi sociale. De modul în care un stat
reuşeşte să administreze economia depinde însă şi prosperitatea ţă rii respective, locul ei între celelalte naţiuni
ale lumii. Instrumentele de politică fiscală pe care statul le utilizează cu scopul de a influenţa activitatea
economică privată sunt:
- impozitele;
-cheltuielile bugetare, care includ şi transferurile şi subvențiile de la buget;
-reglementă rile fiscale care includ şi mă surile de control.
Transferurile şi subvențiile de la buget se acordă pentru asigură rile sociale, pentru ajutorarea persoanelor
să race, avâ nd ca scop asigurarea veniturilor minime necesare mijloacelor de existenţă pentru о parte din
populaţie.
Cheltuielile publice vizează bunuri şi servicii, care nu se pot vinde şi nu se pot cumpă ra ре piaţă . Exemplu
sunt apă rarea ţă rii, ordinea publică , aerul şi ара curate (prin efectuarea unor cheltuieli, suportate de stat, pentru
prevenirea poluă rii). De modul în care sunt cheltuiţi banii publici depinde în foarte mare mă sură situaţia
economică şi socială dintr-o ţară. Nici о cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fă ră  stabilirea sursei de
finanţare.
Cheltuielile guvernamentale se efectuează prin achiziţiile guvernamentale şi transferurile de la buget, care
includ şi subvenţiile. Achiziţiile guvernamentale cuprind cheltuielile realizate pentru cumpă rarea de bunuri şi
servicii publice precum: construcţia de şcoli, spitale, şosele, plata profesorilor, medicilor, poliţiştilor etc.
Transferurile de la buget sunt sume de bani acordate de stat persoanelor fizice să race pentru care acestea nu
sunt obligate să presteze, în schimb, nici un serviciu. Exemple de transferuri de la buget sunt sumele acordate
sub forma ajutorului de şomaj, cele pentru încă lzirea locuinţelor ре timp de iarnă, pensii pentru veteranii de
ră zboi, pentru incapacitate de muncă , pentru vechime în muncă etc.
Dezvoltarea economică şi socială a unei ţă ri depinde forte mult şi de modul în care sunt efectuate cheltuielile
guvernamentale, de politica fiscală a guvernului în acest domeniu, concretizată în reducerea şomajului, a inflației,
sporirea volumului producţiei etc. Cheltuielile şi veniturile guvernamentale produc cel puţin două efecte majore:
 influenţează repartizarea produsului intern brut şi, respectiv, a produsului national brut între consumul
privat, consumul public şi investiţii;
 influenţează producţia şi preţul produselor realizate în diferite domenii de activitate.

Prin politica bugetară se influenţează activitatea la nivelul întregii economii naţionale: volumul şi structura
producţiei, şomajul, preţurile, inflaţia etc. Spre exemplu, anumite efecte se obţin în cazul în care se cheltuiesc
importante fonduri bugetare, care se concretizează în bunuri şi servicii pentru populaţie, şi cu totul altele sunt
efectele dacă aceleaşi fonduri se alocă spre consumul curent, pentru anumite categorii de persoane.
Subvenţia fiscală de venit reprezintă partea din venitul total impozabil obţinut de о persoană , dar care este
scutit de la impozitare. Subvenţia fiscală de impozit reprezintă impozitul scutit de la plată, ceea ce reprezintă
în fapt un supliment de salariu. Acordarea subvenţiei fiscale de venit şi de impozit este impusă de înfăptuirea
principiilor de echitate fiscală şi socială .
Subvenţia socială de venit reprezintă suma de bani oferită de stat unei persoane sau gospodă rii, sub formă
de ajutor bă nesc nerambursabil, în scopul asigură rii supravieţuirii, în ţă rile să race, respectiv pentru acordarea
mijloacelor necesare unui trai decent, în ţă rile bogate, în special în cele care înfăptuiesc statui bună stă rii sociale.
Acordarea acestor subvenţii se constituie efectiv şi ca o mă sură de protecţie socială a persoanelor aflate la limita
supravieţuirii.

METODE ȘI TEHNICI DE DIMENSIONARE A VENITURILOR ȘI CHELTUIELILOR BUGETARE

Pentru ca bugetul să reflecte câ t mai fidel necesită ţile de resurse financiare care să asigure înfă ptuirea
programului guvernamental propus, este necesară cuantificarea câ t mai corectă a veniturilor şi cheltuielilor
bugetare. În vederea dimensionă rii indicatorilor de venituri şi cheltuieli cuprinşi în buget, se utilizează
numeroase metode grupate în două mari categorii: metode clasice şi metode moderne. Dintre metodele clasice
de stabilire a mă rimii veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat, menţionă m: metoda automată, metoda
majoră rii şi metoda evaluă rii directe.
Metoda automată constă în întocmirea proiectului de buget, luâ nd ca bază de pornire execuţia bugetară
a penultimului an bugetar. Trebuie avut în vedere faptul că  elaborarea proiectului bugetului de stat pentru un
anumit an se declanşează cu circa opt luni înainte de începerea acestuia, respectiv începâ nd din luna mai. Metoda
are avantajul simplită ţii, dar dezavantajul că datele oferite drept bază de pornire sunt foarte puţine,
nesemnificative, cu atâ t mai mult în perioadele de mari transformă ri economice.
Metoda majorării presupune stabilirea unui ritm mediu de variaţie a indicatorilor bugetari pe о perioadă
anterioară de 5-10 ani. Pentru aceasta. se iau în calcul indicatorii rezultaţi în exerciţiile bugetare ale perioadei
anterioare anului pentru care se proiectează noul buget. Valoarea ritmului mediu astfel rezultată , se aplică
asupra indicatorilor aferenţi anului bugetar în curs, determinâ nd nivelul veniturilor şi al cheltuielilor pentru anul
urmă tor. Această metodă este aproximativă , deoarece se bazează pe extrapolarea tendinţelor manifestate în
evoluţia indicatorilor din anii precedenţi, neavâ nd în vedere influenţele unor factori diverşi care pot acţiona în
realitatea economică viitoare, mai mult sau mai puţin intens.
Metoda evaluării directe are în vedere calcule pentru fiecare sursă de venit sau categorie de cheltuieli,
bazate pe execuţia ultimului an fiscal încheiat, indicatori preliminaţi ai bugetului pe anul în curs, precum şi pe
previziunile în domeniul economico-social ale perioadei pentru care se proiectează bugetul. În general, metodele
clasice sunt depă şite, folosirea lor, prezentâ nd serioase neajunsuri, precum:
-volumul insuficient de informaţii utilizat la construirea bugetului;
 -imposibilitatea previzionă rii şi cuantifică rii efectelor unor factori ce pot interveni pe parcurs în economia reală
şi finanţele ţă rii;
 -nu vizează urmă rirea eficienţei acţiunilor ce se finanţează din resursele publice;
 -nu reuşesc să cuantifice şi să  coreleze cheltuielile aferente noilor instituţii publice şi obiective economice
publice.
Metodele moderne de cuantificare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare vizează raţionalizarea cheltuielilor
bugetare şi au la bază , în principal, analiza „cost-avantaje" sau „cost-eficacitate". Renunţarea la utilizarea
metodelor clasice de evaluare. a condus în practica financiară la alegerea unei variante a metodelor moderne:
metoda de planificare, programare, bugetizare; metoda denumită “baza bugetară zero"; managementul prin
obiective; bugetul bazat pe programe: metoda raționaliză rii opţiunilor bugetare.
Metoda de planificare, programare şi bugetizare, reprezintă о metodă de utilizare optimă a cheltuielilor
bugetare, în contextul aplică rii deciziilor într -un mod câ t mai eficient. Cheltuielile publice sunt evidenţiate în
funcţie de domeniul unde se efectuează (ministerul care le administrează ), precum şi înfuncţie de modul cum
se efectuează . În cadrul metodei de programare, planificare, bugetizare, cheltuielile publice sunt clasificate prin
programe care sunt în strâ nsă  legă tură cu obiectivele politicilor stabilite de guvern. Aplicată iniţial în S.U.A. în
domeniul militar, metoda a fost extinsă la nivelul bugetului în ansamblul să u şi presupune efectuarea unor
judecă ţi de valoare în vederea adoptă rii soluţiei care să maximizeze rezultatele sau să minimizeze
costurile. Metoda bugetă rii bazată pe programe se concentrează asupra furniză rii informaţiei în legă tură cu
eficienţa serviciilor publice, considerată în funcţie de obiective le propuse.
Metoda denumită “baza bugetară zero” constă în examinarea critică a fiecă rui tip de cheltuială bugetară şi
aprecierea utilită ţii şi eficienţei sale. Pentru aceasta este necesară existenţa unei multitudini de programe
alternative, urmâ nd a se opta pentru unul dintre ele, în funcţie de efectele posibil de obţinut la un anumit nivel
al cheltuielilor bugetare. Baza bugetară zero presupune reluarea în permanenţă a analizei tuturor cheltuielilor
bugetare, ca şi cum s-ar porni de la zero pentru toate cheltuielile publice. În cadrul metodei, se disting două faze:
  -identificarea unită ţilor şi a modulelor decizionale;
  -ierarhizarea modulelor decizionale în funcţie de priorită ţi.
Metoda raţionalizării opţiunilor bugetare este concepută ca un sistem cibernetic închis, între componentele
că ruia sunt relaţii de interdependenţă , astfel că nerealiză rile dintr-o fază se repercutează asupra celorlalte.
Analiza sistemică are drept scop, ca în urma unor iteraţii succesive să se reformuleze obiectivele şi mijloacele
utilizate pentru atingerea lor. Originalitatea şi un mare avantaj al metodei constă în capacitatea ridicată de
adaptabilitate şi de reformulare a opţiunilor. În aplicarea metodei se remarcă  patru faze: studiul, decizia,
execuţia şi controlul.
Controlul rezultatelor are drept scop aprecierea gradului în care obiectivele selectate au fost sau nu realizate.
În cazul apariţiei unor distorsiuni în desfă şurarea programului, iniţiatorii acestuia trebuie să identifice cauzele.
Prin această metodă se urmă resc obiective pe termen mijlociu şi are avantajul că  oferă  posibilitatea reexamină rii
periodice a opţiunilor, în funcţie de eventualele modifică ri apă rute. De asemenea, utilizâ nd modele matematice,
se ajunge la о estimare a veniturilor şi cheltuielilor mai apropiată de cuantumul nevoilor reale ale fiecă rei
perioade. Aplicarea acestei metode este însă dificilă, din cauză că multe fenomene economice sunt influenţate de
numeroşi factori, a că ror acţiune nu poate fi întotdeauna mă surată cu exactitate. Totodată , aplicarea în practică  a
acestei metode a reliefat unele dificultă ţi legate de elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetului. Prin aplicarea sa,
sunt încă lcate cerinţele unor principii bugetare precum: anualitatea bugetară şi neafectarea veniturilor bugetare.

 Măsuri de finanţare a deficitului bugetar

Influenţele pe care le provoacă majorarea deficitelor bugetare pot fi sintetizate şi grupate, pentru o mai bună
înţelegere a fenomenului, în două mari categorii: influenţe de natură economică şi influenţe de natură
psihologică .
Influenţele psihologice conjugate cu cele economice acţionează direct asupra pieţelor financiare, conducâ nd la
că derea valorilor pe pieţele de capital şi la deprecieri, uneori bruşte ale monedelor naţionale. Deşi o anumită
depreciere a cursurilor de schimb este adeseori o metodă utilizată în echilibrarea balanţelor comerciale, o
amplificare necontrolată a deficitelor bugetare poate conduce uneori la deprecieri monetare. Acestea, peste un
anumit nivel, neutralizează avantajele obţinute în plan extern prin agravarea puternică a dezechilibrelor interne,
în special prin accentuarea presiunilor inflaţioniste în economie.
Referitor la influenţele de natură economică, putem spune că acestea acţionează puternic şi în sensuri strict
determinate de modalită ţile folosite în vederea acoperii deficitului bugetar. Modalită ţile utilizate se supun unei
analize, prin influenţa directă sau indirectă pe care o generează asupra mecanismelor economice şi a stabilită ţii
economice.
Problema finanţă rii deficitului bugetar, a alegerii unei modalită ţi optime de finanţare face obiectul a
numeroase dezbateri în râ ndul economiştilor. În acest sens, în literatura de specialitate întâ lnim urmă toarele
modalită ţi de finanţare a deficitelor: finanţarea prin creşterea fiscalită ţii, finanţarea prin reducerea cheltuielilor
bugetare, finanţarea prin emisiune monetară şi finanţarea prin datorie publică .
Această prezentare a modalită ţilor de finanţare nu reprezintă, totodată , şi o ierarhizare a celor mai „bune”
variante din perspectiva unei analize de tip cost-beneficiu. Fiecare dintre aceste variante se caracterizează prin
avantaje şi dezavantaje care depind de fundalul economic în cadrul că ruia sunt utilizate.
Astfel, modalitatea de finanţare a deficitului bugetar prin creşterea fiscalită ţii se concretizează în sporirea
volumului taxelor şi impozitelor în vederea reducerii dezechilibrelor bugetare. Datorită influenţelor, în general
negative, în activitatea economică , aproape în toate cazurile o creştere a fiscalită ţii, prin efectul direct de
deturnare a resurselor financiare dinspre decizia economică privată pentru investiţie sau consum spre consumul
redistributiv al statului, conduce la slăbirea efortului de dezvoltare, prin slă birea capacită ţii de a investi, şi la
reducerea cererii solvabile a consumatorilor intermediari şi finali, cu efect nefavorabil asupra raportului cerere-
ofertă pe piaţă.
Finanţarea deficitelor bugetare excesive prin reducerea cheltuielilor publice poate constitui o soluţie
corespunză toare, însă este eficientă doar pe termen scurt. Practicarea unei politici bugetare restrictive, cel puţin
prin reducerea consumului guvernamental, poate avea rezultate pozitive asupra echilibrului financiar public.
Promovarea unei astfel de politici pe termen lung va fi urmată , cu certitudine, de consecinţe negative ce vor
afecta creşterea economică . Problema care se pune în cazul promovă rii unei politici bugetare restrictive se referă
la categoriile de cheltuieli bugetare care se vor reduce.
În acest context, pot să apară dificultă ţi legate, pe de o parte, de impactul social al unei astfel de politici, iar,
pe de altă parte, de discuţiile care se vor purta la nivelul guvernului între ministerele din componenţa acestuia, în
cadrul că rora fiecare reprezentat va încerca protejarea intereselor pe care le reprezintă .
O politică bugetară restrictivă poate fi implementată în situaţii de criză , câ nd statele se confruntă cu deficite
publice excesive care conduc, de regulă , la creşterea inflaţiei, la fluctuaţii ale cursului de schimb şi care afectează
întreg sistemul economic. În astfel de cazuri, trebuie să se urmă rească raţionalizarea cheltuielilor publice prin
reducerea cheltuielilor neproductive şi creşterea cheltuielilor destinate investiţiilor în infrastructură şi în
capitalul uman (Lenain, 2000, p. 139).
Pe fondul accentuă rii unor fenomene de criză structurală , majorarea deficitelor bugetare peste limitele
finanţabile în mod neinflaţionist vine ca un factor în plus ce concură la accentuarea dezechilibrelor în economie.
În plus, acolo unde cheltuielile bugetare sunt îndreptate spre satisfacerea, în primul râ nd, a funcţiei de
redistribuire a statului şi spre subvenţii, în lipsa unui coeficient real de multiplicare, starea deficitelor bugetare
se agravează .
O altă modalitate utilizată în acoperirea deficitelor bugetare, care poate avea impact negativ puternic asupra
corelaţiilor la nivelul economiei financiare şi reale, o reprezintă emisiunea suplimentară , neacoperită, de monedă
naţională . Aceasta nu face decâ t să conducă la o sporire necontrolată şi nejustificată a masei monetare, agravâ nd
pe termen imediat fenomenele inflaţioniste din economie.
Dacă puterea publică nu poate ajusta cheltuielile publice la nivelul veniturilor sau dacă prin efectuarea
cheltuielilor respective se urmă reşte obţinerea de rezultate mai bune în domeniul ocupă rii forţei de muncă, se
pune problema finanţă rii deficitului bugetar, care se poate realiza fie prin emisiune monetară , fie sau prin
împrumuturi de stat.
Procesul de monetizare a deficitului bugetar este în mod clar inflaţionist până în momentul în care economia
se îndreaptă spre un nou echilibru pe termen lung, cu un nivel ridicat al preţurilor. Dacă guvernul decide să
menţină această politică o perioadă mai lungă , va rezulta o creştere corespunză toare a ofertei monetare, adică o
continuare a inflaţiei.