12

ECONOMIA MONDIALĂ

Caracteristica cea mai pregnantă a lumii de astăzi o constituie amplificarea şi

intensificarea interdependenţelor dintre ţări.
La sfârşitul anilor 80 crahurile bursiere se multiplică şi ating toate zonele financiar ale
globului. Câţiva ani mai târziu, asistăm la prăbuşirea şi transformarea leagănului comunist. O
economie mondială capitalistă se constituie, fiecare economie naţională nefiind decât o piesă
în acest vast puzzle planetar.
Economia mondială reprezintă ansamblul economiilor naţionale şi al relaţiilor
economice stabilite între ele în virtutea interdependenţelor dintre ţări, generate de diviziunea
mondială a muncii, precum şi mecanismele, normele juridice şi instituţiile cu caracter
naţional, regional sau cu vocaţie universală pe baza cărora aceste relaţii se desfăşoară.
Această economie mondială este rezultatul unui proces ce a început în secolul trecut
odată cu avântul luat de schimburile internaţionale. Acestei internaţionalizări a schimburilor i
s-a adăugat internaţionalizarea producţiei, al cărei vector îl constituie firmele multinaţionale.
Această nouă strategie a firmelor, desfăşurată la scară mondială s-a însoţit de o
internaţionalizare a capitalurilor şi monedelor.

1. INTERNAŢIONALIZAREA SCHIMBURILOR

1.1. Liber schimb contra protecţionism

După Adam Smith, autorul teoriei avantajelor absolute în comerţul internaţional,

fiecare ţară îşi sporeşte bogăţia specializându-se, producând şi exportând produsele pentru
care posedă un avantaj absolut, generat de costurile de producţie inferioare altor ţări. In
revanşă, ţara respectivă va importa bunurile pentru care ea nu deţine acest avantaj absolut.
Această teză a specializării internaţionale pe baza avantajului absolut are meritul de a
indica debuşee pentru produsele cu productivitate ridicată ce se confruntă cu limitele pieţei
interioare. Dar ea prezintă inconvenientul de a restrânge comerţul internaţional doar la ţările
care nu au un avantaj absolut.
După David Ricardo, autorul teoriei avantajelor comparative, fiecare ţară îşi sporeşte
bogăţia, specializându-se, producând şi exportând produsele pentru care deţine un avantaj
comparativ. Dacă ţara posedă mai multe avantaje absolute, avantajul său comparativ rezidă în
cel mai mare din avantajele sale absolute. Dacă ţara considerată nu posedă nici un avantaj
absolut, avantajul său comparativ va rezida în dezavantajul său cel mai mic.
Pot exista deci, câştiguri mutuale pentru toate ţările participante la schimburile
economice internaţionale. Ipotezele reţinute de Ricardo sunt următoarele:
- valoarea mărfurilor este egală cu costurile lor de producţie;
- factorii de producţie nu sunt mobili;
- costurile de transport-asigurare etc. sunt nule;
- randamentele sunt constante.
Modelului lui Ricardo i se opun două tipuri de critici: pe de o parte valoare unei mărfi
depinde de cerere. Marfa „x” poate fi mai solicitată decât marfa „y”, spre exemplu. Pe de altă
parte, raţionamentul lui Ricardo este unul static, el ignoră dinamica economică. Marfa „x”
poate avea mai multe efecte industrializante decât marfa „y” de pildă. Există specializări
purtătoare de dezvoltare în măsură mai mare (produsele industriale) şi altele în măsură mai
mică (produsele primare).
După teorema lui Heckscher - Ohlin - Samuelson (economişti americani din secolul
nostru), fiecare ţară are interesul de specializa în producerea acestor bunuri ce reclamă cei mai
mulţi factori de producţie pe care ţara respectivă îi deţine în cea mai mare cantitate şi de cea
mai bună calitate, bunuri care sunt deci mai puţin costisitoare.
Aceste teze ale teoreticienilor liberali au avut însă şi destule critici.
Friederich List (economist german din prima jumătate a secolului al XlX-lea) a emis
teza „ protecţionismului educator”. Potrivit acesteia o ţară ce dezvoltă o industrie tânără are
tot interesul să o protejeze de industriile străine mai competitive pe întreaga perioadă a
copilăriei sale. Ajunsă la maturitate, această industrie trebuie şi poate să înfrunte de acum
concurenţa externă în cadrul liberului schimb.
Nicolas Kaldor (economist britanic din secolul XX) asociază teza lui List la industriile
îmbătrânite.
Raymond Vernon (economist american al secolului XX) asociază ciclul produsului şi
strategia firmei. Viaţa unui produs trece prin patru faze - spune el - : demarajul, creşterea,
maturitatea şi declinul. Strategia firmei producătoare trebuie să evolueze în funcţie de acest
ciclu de viaţă. Astfel, în faza demarajului, firma se mulţumeşte cu piaţa interioară. Apoi, odată
cu creşterea vânzărilor, ea începe să exporte pe pieţele externe, beneficiind de un efect de
competitivitate sporit. In a treia fază, cererea internă stagnează iar costurile de producţie
cresc. Atunci este momentul în care se impune relocalizarea producţiei într-o regiune în care
mâna de lucru este mai ieftină. In cea de-a patra fază, devine mai puţin costisitor de a importa
produsul respectiv, decât de a continua să-1 fabrici.
Conform teoriei marxiste referitoare la imperialism şi schimbul inegal, diviziunea
internaţională a muncii este indispensabilă capitalismului pentru ca acesta să se poată
reproduce pe scară lărgită. Exportul capitalurilor în ţările cu economii periferice, succede
exportului mărfurilor: este faza imperialismului, pe care Lenin o considera drept stadiul
suprem, ultim al capitalismului. Extinderea capitalismului în ţările lumii a treia permite
contracararea scăderii tendenţiale a ratei profitului în ţările capitaliste dezvoltate, centrale,
graţie supraexploatării mâinii de lucru din economiile periferice.
Mai mult, comerţul internaţional permite un schimb inegal ale cărui victime sunt ţările
slab dezvoltate. La un preţ mondial echivalent, produsul ce provine din ţările sărace conţine
mai multă muncă şi deci, mai multă plusvaloare decât produsul provenit din ţările mai bogate.
Diferenţele de salarii sunt într-adevăr mai mari decât diferenţele de productivitate. Se
înregistrează, deci, un transfer de valoare din ţările cu multă forţă de muncă slab plătită către
ţările dotate cu capitaluri puternic performante, în care şi munca este mult mai bine plătită.
Trebuie să amintim aici şi contribuţia celui mai cunoscut economist român, Mihail
Manoilescu, care a fundamentat o adevărată teorie a complexului economic naţional, sugerând
orientarea sa pe o direcţie bine definită în diviziunea internaţională a muncii. Lucrarea sa cea
mai importantă este Teoria protecţionismului şi schimbul internaţional, apărută în 1929 la
Paris şi tradusă ulterior în mai multe limbi. Autorul consideră că „influenţa economică străină
a rămas la noi tot timpul dominantă şi creatoare de destin” şi că „am fost dominaţi de un
schimb exterior defavorabil şi spoliator.”
Folosind drept criterii de bază în analiză productivitatea sectorială a muncii şi
polemizând ca Ricardo, Manoilescu sesizează o superioritate netă a industriei faţă de
agricultură, deci a ţărilor industrializate faţă de cele predominant agrare, comerţul
internaţional având loc în favoarea celor dintâi printr-un schimb de neechivalenţe. In speţă
Europa de Vest - spune autorul - vinde mărfurile sale industriale create de un muncitor pe
produsele agricole a zece lucrători din Europa de Est. Ori, un astfel de schimb înseamnă
exploatare, înseamnă dominaţie, de care se poate scăpa concentrând economia naţională în
direcţia productivităţii maxime pentru „realizarea unui maximum de putere de cumpărate
internaţională cu minimum de muncă interioară.”
In oponentă, ce este liberul schimb ?
Liberul schimb consistă în libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a oamenilor,
ceea ce presupune ridicarea tuturor barierelor protecţioniste. Incepând cu 1947, în urma
negocierilor internaţionale a rezultat un organism: GATT (Acordul General pentru Tarife şi
Comerţ) ce este însărcinat să dirijeze reculul protecţionismului şi dezvoltarea liberului
schimb. Deci GATT, reglementează actualmente comerţul internaţional. 70% din schimburile
internaţionale de mărfuri sunt astăzi supuse regulilor GATT. După 1947, volumul
schimburilor mondiale a crescut de 10 ori, iar nivelul mediu al tarifelor vamale ale
principalelor ţări industrializate s-a redus de 8 ori. Regula cea mai cunoscută a GATT -ului
este cea a „naţiunii celei mai favorizate”, conform căreia orice avantaj acordat de către o ţară
membră alteia trebuie automat să fie extins la ansamblul ţărilor membre GATT. După crearea
sa, acest organism a cunoscut opt runde de negocieri comerciale multilaterale. Ultima este
runda Uruguay, ce a început în 1986 şi nu este terminată nici acum, datorită diferendelor ce
opun SUA şi Uniunea Europeană referitor la produsele agricole.
Avantajele liberului schimb sunt următoarele:
- o alocare optimă a resurselor pe întreaga planetă. Cum afirma Ricardo: „fiecare ţară
este specializată în domeniul în care ea este cea mai abilă”;
- câştigurile pentru consumatori provenite din scăderea preţurilor antrenată de o
concurenţă internaţională sporită;
- câştigurile pentru producători: noi pieţe de desfacere antrenează o creştere a
producţiei şi, deci, a încasărilor şi obligă la o scădere a costurilor;
- propagarea creşterii economice - liberul schimb difuzează creşterea economică a
ţărilor dezvoltate spre alte zone, trecând prin transferurile de capital şi de tehnologii.
Impotriva acestor avantaje, promotorii protecţionismului avansează un anumit număr
de argumente. Ei afirmă că este necesară protejarea industriilor tinere (List) - (Manoilescu
spunea că industriile sunt ca femeile: vor să fie tot timpul tinere), precum şi a industriilor
îmbătrânite (Kaldor). Din contra, liberal schimb ameninţă locurile de muncă din sectoarele
non-competitive şi favorizează competiţia salarială, ceea ce conduce la adoptarea de politici
economice de austeritate economică salarială în interiorul ţărilor.
In fine, protecţionismul se justifică, în măsura în care el asigură protecţia sectoarelor
strategice de care depinde bunăstarea naţională (sectoare cu tehnologie foarte avansată, cu un
mare grad de ocupare a mâinii de lucra ş.a.).
în fapte, în realitate, se constată un amestec de liber schimb cu o anumită doză de
protecţionism. Discursul tuturor ţărilor dezvoltate este net liber schimbist, dar în practică
lucrurile sunt ceva mai complicate. GATT veghează ca practicile comerciale să fie din ce în
ce mai mult liber schimbiste, dar el nu poate împiedica adoptarea anumitor măsuri
protecţioniste, uneori necesare pentru a limita riscurile inerente ale unui liber schimb absolut.
Protecţionismul poate îmbrăca mai multe forme:
- Un protecţionism selectiv (de exemplu: cote impuse pe vânzările de autoturisme
japoneze în Franţa);
- Un pretecţionism regional (exemplu: tarifele vamale externe comune ale ţărilor
membre ale Uniunii Europene);
- Acordul de autolimitare (exemplu: acordurile multifibră în domeniul textilelor);
- Un protecţionism deghizat (reglementări privind igiena, securitatea şi normele
tehnice).

1.2. Expansiunea comerţului internaţional

Comerţul internaţional şi producţia mondială.

Comerţul internaţional creşte mai repede decât producţia mondială. Economiile
naţionale sunt din ce în ce mai deschise unele către altele, ceea ce se traduce printr-o creştere
a gradului de deschidere spre exterior (exporturi/PIB) al fiecărei ţări şi, de asemenea, a
gradului lor de penetrare (importuri/vânzări interioare). Criza economică nu a încetinit această
tendinţă de creştere, exceptând o perioadă scurtă, între 1980-1982.

Orientările comerţului mondial

Comerţul internaţional se efectuează esenţialmente între ţările cu economie de piaţă
dezvoltată (55% din exporturile mondiale au loc între aceste ţări). Ţările în curs de dezvoltare
realizează 30% din exporturile mondiale, ocupând deci o poziţie marginală în comerţul
internaţional. Mai mult, schimburile acestor ţări se îndreaptă în principal tot către ţările
dezvoltate. In rândul ţărilor în curs de dezvoltare am inclus şi ţările ex-socialiste, chiar dacă
există diferenţe între ele. Schimburile dintre ele, predominante anterior sub tutela CAER, sau
redus dramatic după 1990, aceste ţări făcând acum eforturi importante de a-şi regăsi pieţele
reciproc pierdute pe temeiurile noi ale economiei de piaţă liberă.

Comerţul internaţional şi diviziunea muncii

Comerţul internaţional reflectă de cca. 20 de ani o nouă diviziune internaţională a
muncii. Tradiţional, ţările cu economie de piaţă dezvoltată erau specializate în producţia de
bunuri industriale, iar cele în curs de dezvoltare în producţia de bunuri primare, mai puţin
prelucrate. Această diviziune tradiţională a muncii pe plan internaţional, a suferit două mutaţii
importante. Mai întâi cele două şocuri petroliere (din 1973 şi 1979) au consacrat emergenţa
ţărilor exportatoare de petrol (OPEC), iar în continuare ţările Asiei de Sud-Est, aşa numiţii
„tigri” asiatici (Japonia, Coreea de Sud, Singapore, Taiwan, Hong-Kong) au cunoscut o
dezvoltare extrem de spectaculoasă, au pătruns cu produsele lor industriale în mod masiv pe
pieţele ţărilor occidentale dezvoltate, participarea lor tot mai semnificativă la producţia şi
schimburile internaţionale mutând, practic centrul de greutate al economiei mondiale în zona
Asia - Pacific.

Structura comerţului internaţional

In structura comerţului mondial, partea produselor primare diminuează fără încetare
profitul produselor manufacturate, ce deţin acum 2/3 din comerţul de mărfuri, iar schimburile
de servicii cresc mai repede decât cele de mărfuri. Eforturile depuse după 1976 de Conferinţa
Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (organism al ONU) cu scopul de a obţine o
stabilizare a preţului materiilor prime au eşuat pe parcursul anilor 80, foarfecele preţurilor
acţionând în continuare în defavoarea acestora din urmă.
 O altă caracteristică a comerţului internaţional este aceea că el devine un comerţ tot
mai „captiv”, în sensul că o parte tot mai mare a schimburilor internaţionale se efectuează
între filiale ale firmelor multinaţionale, comerţul internaţional devenind astfel, parţial, o
„problemă internă” a marilor firme.

2. INTERNAŢIONALIZAREA PRODUCŢIEI ŞI A CAPITALURILOR

2.1. Avântul firmelor multinaţionale

Toate marile întreprinderi sunt astăzi firme multinaţionale, sau transnaţionale, astfel
spus: firme compuse dintr-o societate mamă, localizată în ţara de origine sau într-un „paradis
fiscal” şi mai multe filiale implantate în diferite ţări. Strategia grupului este una mondială,
definită la sediul mamă, dar fiecare filială străină are propria economie de gestiune.
După 1945, s-au înregistrat două mari etape de avânt în direcţia multinaţionalizării
firmelor. In anii 1950-1960 au fost în principal firme americane ce s-au implantat în Europa
pentru a contracara obstacolele tarifare, sau în ţările lumii a treia pentru a se apropia de
sursele de materii prime sau pentru a utiliza mâna de lucru mai ieftină. In anii 1970-1980,
firmele europene şi japoneze se internaţionalizează la rândul lor pentru a-şi depăşi limita
propriilor pieţe interioare şi se implantează pe pieţe mai vaste (SUA, Europa) sau în ţări aflate
pe cale de industrializare rapidă (noile ţări industrializate) pe a-şi mări producţia şi a-şi
diminua costurile salariale. După 1990, poate fi marcată o a treia etapă importantă şi anume
implantarea firmelor multinaţionale occidentale sau asiatice în ţările fostului lagăr socialist ce
oferă pieţe interesante şi o forţă de muncă ieftină şi foarte calificată.

2.2. Strategia firmelor multinaţionale

Ea poate urmări atingerea următoarelor obiective:

Implantarea locala. Inlocuirea exporturilor printr-o implantare în zona respectivă
permite conturarea tarifelor vamale.

Reducerea costurilor. In această optică pot fi avute în vedere:

- reducerea costurilor salariale prin implantarea în ţările unde preţul mâinii de lucru
este mai mic;
- reducerea prelevărilor fiscale prin implantarea în ţările unde povara fiscală este mai
mică, sau în zone speciale - aşa-numitele zone economice libere;
- reducerea costurilor de transport, producând la faţa locului mai curând decât
exportând;
- reducerea costurilor de cercetare-dezvoltare, amorsând asemenea investiţii pe pieţele
cele mai mari posibile, cu capacitate de absorbţie cea mai ridicată.

Reducerea riscurilor. Pentru aceasta firmele vor încerca:

- să controleze debuşeele şi resursele de aprovizionare;
- să reducă riscurile financiare, căutând toate oportunităţile de câştig pe care le oferă
piaţa financiară internaţională;
- să reducă riscurile politice alegând ţările sigure cu stabilitate politică şi care oferă cât
mai multe facilităţi investitorilor străini.
 2.3. Efectele internaţionalizării producţiei

a) Efecte asupra legilor pieţii. O treime din comerţul internaţional fiind un schimb
intern al firmelor internaţionale (comerţ „captiv”), el scapă astfel legilor pieţii;
b) Efecte asupra diviziunii internaţionale a muncii. Se asistă în valuri la de
delocalizări ce au bulversat diviziunea internaţională tradiţională a muncii, precum şi ierarhia
dintre ţările internaţionalizate. Noile ţări industrializate au avansat pe poziţii fruntaşe în
anumite industrii tradiţionale (textile, siderurgie, construcţii navale etc), iar Japonia a devenit
o putere economică;
c) Efecte asupra politicilor economice. Au existat destabilizări ale politicilor
economice ce au rămas naţionale, adică ancorate pe un anumit teritoriu, atunci când fluxurile
economice sunt mondiale şi ignoră frontierele.
d) Efecte asupra circuitelor financiare. S-au înregistrat şi multinaţionalizări sau
mondializări ale băncilor care şi-au urmat clienţii-întreprinderi. Pieţele de schimb şi pieţele de
capital şi-au văzut operatorii multiplicându-se iar activitatea acestora deplasându-se în jurul
întregii planete. O piaţă mondială a banilor, pe termen scurt şi pe termen lung, s-a constituit
prin interconexiunea diferitelor pieţe financiare internaţionale.
Ratele dobânzilor conduc dansul, iar capitalurile circulă din ce în ce mai repede.
Enormul progres al tranzacţiilor pe pieţele de schimb reflectă facilitatea crescândă cu care
capitalurile circulă dintr-un loc în altul. în cătarea venitului celui mai ridicat cu cele mai mici
riscuri, aceste capitaluri flotante sunt ghidate de mişcările ratei dobânzii. Ele sunt foarte
mobile şi părăsesc o monedă sau un titlu pentru altă monedă sau pentru un alt titlu, după
condiţii şi interese, creând astfel o mare instabilitate. Crahul bursier ameninţă în permanenţă
echilibrul acestei pieţe financiare mondiale.

2.4. Mondializarea economiei capitaliste

O nouă economie mondială se constituie puţin câte puţin sub triplul efect al
internaţionalizării schimburilor, multinaţionalizării firmelor şi internaţionalizării capitalurilor
şi al monedelor. Dar acestei economii mondiale îi lipseşte un principiu coordonator şi
regulator, în măsura în care politicile economice au rămas naţionale. Astăzi doar, Grupul celor
mai industrializate ţări (SUA, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Canada),
precum şi, în parte, Uniunea Europeană încearcă timid să instaureze o armonizare şi o
coordonare a diferitelor politici economice.