Dreptul şi statul după formarea statelor feudale

româneşti

Formarea statelor feudale centralizate româneşti

Încercările de obţinere a independenţei în ţările române au avut rezultate diferite
în funcţie de anumiţi factori.
În Ţara Românească după tentativa nereuşită a lui Litovoi, cel care reuşeşte să
desfacă legăturile de vasalitate cu Ungaria este voievodul Basarab în urma bătăliei de
la Posada din anul 1330. Victoria împotriva lui Carol Robert (regele Ungariei) marchează
actul de naştere a statului Ţara Românească, ce se întindea de la Carpaţi la Dunăre, în
dreapta Oltului până la Porţile de Fier, iar spre răsărit până la Brăila. Noul stat va primi
din partea popoarelor vecine denumirea de Vlahia, Valahia, Ungro-Vlahia.
Moldova trece printr-un proces diferit, constituirea statului se face la intervenţia
Ungariei, care întemeiază aici o „marcă” (unitate administrativă), cu centrul la Baia, în
anul 1359. Conducătorul noii formaţiuni este voievodul român Dragoş din Maramureş,
vasal regelui maghiar, care deţinea funcţia de căpitan regal. Eliminarea vasalităţii a fost
realizată sub conducerea voievodului Bogdan din Maramureş care, în anul 1364 îl alungă
pe reprezentantul regelui Ungariei, Balc. Graniţele Moldovei erau marcate de linia
Carpaţilor, graniţa cu Polonia, Nistrul până la Dunăre şi Marea Neagră. În scrierile vremii
acest teritoriu este numit terra Moldovana, Moldovalahia, Vlahia cea Mică.
Transilvania are o traiectorie diferită de celelalte ţări române, ea fiind integrată,
cu toată rezistenţa românilor, în sistemul administrativ maghiar, totuşi ea îşi păstrează un
mare grad de autonomie faţă de Ungaria. Pentru a controla populaţia românească din
Transilvania regatul maghiar declanşează o politică de colonizare, aducând aici pe saşi
şi secui care se organizează în scaune.
În Dobrogea, în sec. XI – XIII, sunt menţionate formaţiunile politice conduse de
Tatos, Seslav şi Satza. De-a lungul timpului teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră trece
sub autoritate bizantină, apoi aceea a Ţaratului Bulgar, şi, în final, cu toate acţiunile
domnitorului Mircea cel Bătrân, care reuşeşte să o recucerească de la turci în anul 1404,
recade sub stăpânire otomană pentru mai bine de 450 de ani.
Condiţiile social economice, demografice şi politice asemănătoare pe întreg spaţiul
geografic locuit de români au determinat apariţia în feudalism a unor forme de organizare
politică similare.

4.3. Domnia-instituţie centrală a dreptului cutumiar românesc

Gruparea formaţiunilor prestatale în diferite ţări feudale, unitare sub aspect politic
şi juridic, s-a realizat în jurul voievodului întemeietor, care a luat titlul de domn.
 Domnia este instituţia centrală în aparatul de stat, ea apărând concomitent
cu întemeierea Ţării Româneşti şi Moldovei. Domnia este o instituţie românească
originală, care a apărut ca o treaptă superioară în evoluţia ţărilor româneşti din
perioada feudalismului. Principiile de bază care au stat la temelia domniei au fost:
alegerea şi ereditatea. Originalitatea sistemului feudal românesc constă în îmbinarea
celor două elemente fundamentale ale domniei. Pe linie ereditară se remarcă strădania
domnitorilor de a transmite descendenţilor conducerea ţării, regula eredităţii acoperind un
cerc mai larg al rudelor, fiind valabilă atât pentru descendenţa pe linie directă cât şi cea
pe linie colaterală (fraţi, unchi, veri). De asemenea au vocaţie succesorală, pe lângă fiii
legitimi şi cei nelegitimi. Prin alegere se hotăra cine dintre persoanele cu vocaţie
succesorală la domnie devenea domn. Procedura alegerii era reprezentată de două
ceremonii: învestitura şi încoronarea. Alegerea era făcută de clasele sociale feudale –
boierii şi ţara, episcopii şi toată curtea, având şi semnificaţia prestării jurământului de
credinţă faţă de noul domn. Alegerea se făcea pe viaţă.
Cele două principii – ereditatea şi alegerea –s-au îmbinat pentru a forma sistemul
electivo-ereditar. Deteriorarea acestui sistem impune din partea domnitorilor găsirea unor
soluţii care să elimine ciocnirile violente în momentul schimbării domniei. Astfel se
practică „asocierea” la domnie ca o cale paşnică de a restrânge cercul larg al rudelor cu
pretenţii la conducerea statului, prin proclamarea de către domn a unui asociat la domnie.
În Ţara Românească a procedat astfel Basarab cel Mare ce l-a asociat pe fiul său Nicolae
Alexandru, iar în Moldova fraţii Petru I şi Roman I au domnit împreună.
La înscăunare domnul se încorona. Spre finele secolului al XVI-lea, coroana a
fost înlocuită cu cuca (termen din limba turcă - căciulă înaltă împodobită cu pene de struţ).
Caracteristicile domniei
a) În Ţările Române domnia a fost absolutistă.
b) Puterea domnului a fost personală, indivizibilă şi netransmisibilă în
plenitudinea sa.

4.4. Structura socială în perioada feudală

Structura socială în perioada feudală s-a constituit în strânsă legătură cu formele
de proprietate existente. Clasa marilor proprietari funciari era compusă din boieri şi
înaltul cler. Boieria avea un caracter ereditar şi nu putea fi desprinsă de calitatea de
proprietar. Pierderea moşiei ducea automat la pierderea titlului nobiliar. A doua clasă
socială fundamentală în perioada feudală a fost ţărănimea aservită, formată din ţăranii
fără pământ care intră în relaţii de dependenţă personală faţă de feudalii pe a căror moşie
locuiau. Cu timpul condiţia juridică a acestora se înrăutăţeşte tot mai mult, la sfârşitul
secolului al XVI-lea dreptul lor de strămutare este complet desfiinţat, consfinţindu-se
„legarea” lor de pământ. Ţăranii dependenţi erau numită rumâni în Ţara Românească şi
vecini în Moldova.
Ţărănii liberi – care deţineau proprietăţi agricole – purtau denumirea de moşneni
în Ţara Românească şi răzeşi în Moldova.
Populaţia oraşelor era formată din negustori, meşteşugari şi proprietari de case,
alături de care mai exista şi populaţia urbană săracă.
Robii formau o categorie socială cu un regim juridic aparte, se deosebeau de
sclavi prin faptul că puteau stăpâni anumite bunuri cu titlu de proprietate, nu putea fi
omorâţi de stăpânii lor, dar puteau fi vânduţi separat de moşii, fie individual, fie cu întreaga
familie.

4.5. Organele centrale ale statului

Organele centrale ale statului erau:
- Domnul – vârful ierarhiei feudale în sistemul vasalităţii, exercita atribuţii privind
conducerea politică-administrativă, militară, judecătorească şi legislativă. În calitate de
şef al administraţiei domnul avea următoarele atribuţii : împărţirea teritorial administrativă,
numirea dregătorilor, încasarea dărilor şi bătea monedă. Domnul exercita o tutelă asupra
bisericii, confirmând mitropoliţii şi episcopii, exercita comanda militară a armatei şi avea
drept de judecată asupra tuturor supuşilor, în calitate de judecător suprem.
- Sfatul domnesc – organism format din boieri, cu următoarele atribuţii: întărea
actele de transfer al proprietăţii, donaţiile domneşti şi acordarea de imunităţi, participa
alături de domn la judecarea proceselor penale şi civile, sfătuia pe domn în problemele
de stat, garanta respectarea de către domn a tratatelor.
- Dregătorii – înalţi demnitari ai statului, numiţi de către domn, cu atribuţii în cadrul
curţii domneşti, pe plan administrativ, judiciar şi militar. Cei mai importanţi dregători erau:
1. Logofătul – şef al cancelariei domneşti, purtător al marelui sigiliu, cu care
întărea actele domneşti.
2. Vornicul – conducătorul slujitorilor curţii, cu atribuţii judecătoreşti în materie
penală. De asemenea, asigura paza graniţelor.
3. Postelnicul – cu atribuţii de politică externă, fiind cel care coordona relaţiile cu
alte state. Avea şi atribuţii jurisdicţionale (exercita jurisdicţia asupra
funcţionarilor inferiori de la curte).
4. Vistiernicul – strângea veniturile statului, asigura mijloacele necesare pentru
întreţinerea curţii şi a armatei. Ţinea evidenţa visteriei şi avea atribuţii
judecătoreşti în materie fiscală.
5. Spătarul – păstra spada domnească, putea prelua comanda armatei.
6. Paharnicul – avea grijă de pivniţele domneşti
7. Stolnicul – administra cămările, grădinile şi pescăriile domneşti.
8. Comisul – se ocupa de grajdurile domnului.
 Biserica a reprezentat pe tot parcursul epocii feudale principalul sprijin
al statului. În schimbul acestei susţineri domnitorii au donat bisericii domenii întinse şi un
număr important de ţărani aserviţi şi robi.
În Ţara Românească, până în a doua jumătate a secolului al XIV-lea biserica era
subordonată patriarhiei de la Ohrida. Domnitorul Nicolae Alexandru Basarab susţine
crearea mitropoliei Ungro-Valahiei cu centrul la Curtea de Argeş, recunoscută de
patriarhia de la Constantinopol în anul 1359. Au apărut şi primele episcopii la Severin,
Râmnicu Vâlcea şi Buzău.
Mitropolia Moldovei se afla până în anul 1388 sub autoritatea spirituală a
mitropoliei Haliciului, pentru a trece, din anul 1401, în subordinea patriarhiei de la
Constantinopol. Primele episcopii au fost înfiinţate la Roman, Rădăuţi şi Huşi.
Prin donaţii din partea domnitorilor şi a boierilor biserica devine proprietara unor
domenii întinse, corelând influenţa religioasă cu una de natură economică. În acest fel
clerul îşi asigură un rol important în cadrul statului feudal, mitropolitul ajungând chiar în
fruntea sfatului domnesc. Totuşi, biserica se afla sub tutela domnitorului, care îi confirma
pe mitropoliţi, episcopi şi egumeni şi, în virtutea lui dominium eminens exercita întreaga
autoritate asupra patrimoniului bisericii.

4.6. Structura generală a puterii judecătoreşti a domnului

În cadrul statelor feudal, ca şi în cele sclavagiste, exista o confuzie a atribuţiilor,
puterea fiind deţinută de un cerc restrâns de persoane, exponenţi ai claselor privilegiate,
în vârful cărora se afla domnul.
Ca şef al statului şi vîrf al ierarhiei feudale, domnul avea şi calitatea de
arbitru înte boieri, precum şi pe cea de judecător suprem pentru toţi supuşii săi.
Domnul, în aceeaşi calitate, de judecător suprem, avea dreptul să intervină în
orice pricină aflată în curs de judecată şi, de asemenea, avea dreptul să dea instrucţiuni
cu privire la modul de soluţionare a pricinilor. Hotărârile sale se bucurau de autoritate de
lucru judecat, însă numai pe domniei, existând posibilitatea redeschiderii procesului de
către părţi în momentul în care pe tronul ţării se aşeya un alt domn. Cartea românească
de învăţătură a lui Vasile Lupu prevede obligaţia judecătorului sesizat cu o anumită
pricină de a înştiinţa în scris pe domn şi a aştepta instrucţiuni. Evident, judecătorul avea
obligaţia de a se conforma instrucţiunilor primite.
Drepturile domnului, în calitatea sa de judecător suprem, pot fi sintetizate
astfel:
a) Avea dreptul de a judeca singur, sau împreună cu sfătuitori (Sfatul
domnesc);
b) Putea să delege dreptul său de judecată;
 c) Competenţa domnului era una generală, putând judeca orice cauze, în
orice materie, indiferent de valoarei;
d) Avea dreptul să reformeze orice hotărâre judecătorească, indiferent de
cine o pronunţase: o instanţă din ţară sau un domn anterior.

4.8. Organizarea administrativ teritorială

Organizarea admnistrativ teritorială a ţărilor române păstrează particularităţi ale
epocilor istorice anterioare. Ca mari subdiviziuni întâlnim ţinutul din dreapta Oltului, care
se bucura de o anumită autonomie şi era condusă de un dregător numit ban. În Moldova
teritoriul era împărţit în două mari subdiviziuni, Ţara de Sus şi Ţara de Jos.
Cele mai vechi unităţi administrative sunt judeţele, în Ţara Românească, şi
ţinuturile în Moldova. Odată cu procesul de consolidare a statului feudal aceste entităţi
administrative se vor subordona puterii centrale. Judeţele erau conduse către dregători
locali, numiţi judeţi, bani sau vornici, iar ţinuturile erau administrate de sudeţi, vornici
sau pârcălabi. Aceştia exercitau atribuţiuni judecătoreşti, fiscale, militare şi
administrative.
Oraşele erau unităţi administrative cu o organizare proprie, aflate sub conducerea
unui aparat administrativ format atât din dregători aleşi de orăşeni, cât şi din dregători
domneşti.
Satele, în epoca feudalismului dezvoltat, erau împărţite în două mari categorii:
libere şi aservite. Satele libere îşi păstrează autonomia şi după formarea statelor
feudale, având organe proprii de conducere. Ele se subordonau pe plan administrativ,
fiscal şi militar ţinuturilor. În satele aservite conducerea era exercitată de un reprezentant
al proprietarului.