1

Filosofia artei în gândirea lui Platon și Aristotel

Filosofia în general în Grecia antică trebuie înțeleasă în contextul socio-cultural al

epocii. În acest sens, sunt câteva precizări de făcut. În primul rând, democrația Greciei antice
era o democrație directă, cetățenii votau direct legile, nu prin reprezentanți, iar acest lucru era
posibil pentru că statele erau cetăți, deci aveau un număr de cetățeni relativ mic. De
asemenea, nu toți cei care locuiau în cetate aveau statut de cetățean: sclavii, femeile nu erau
cetățeni, deci nu participau la deciziile publice. Copiii nu erau considerați oameni în deplinul
sens al cuvântului pentru că erau abia în formare, iar aceasta însemna că au nevoie să fie
educați pentru a fi considerați oameni cu adevărat. În plus, nu existau școli în sensul de astăzi
al termenului, la care să aibă acces oricine. Doar cei care erau înstăriți își permiteau profesori
particulari pentru copiii lor, iar aceste lecții începeau în jurul vârstei de 14 ani pentru că, până
atunci, se considera că nu sunt capabili să înțeleagă noțiuni despre matematică, retorică,
filosofie, geometrie. Dar ceea ce toți era necesar să știe erau poemele homerice, Iliada și
Odiseea, și miturile lor interpretate din manieră morală, politică, gramatică, artă. Iată cum,
arta în forma ei scrisă, reprezenta ceva atât de important, încât făcea diferența între a fi educat
și a fi barbar.

În fapt, în limba greacă veche distincția între arta scrisă și cea materială, pictura,
sculptura nu era o diferență utilizată în vorbire în mod curent pentru că foloseau pentru
amândouă situațiile cuvântul graphe, chiar dacă pentru pictură exista și cuvântul zographein.

Arta ca scriere avea valoare egală cu arta ca imagine. Pentru Platon (427 – 347 î.Hr.),
născut în Atena, elev al lui Socrate (469 – 399 î.Hr., născut în Alopeke, un fel de județ din
Atena), ceea ce era mai important era rolul pozitiv sau negativ în educarea oamenilor pe care
acestea le puteau juca. Cu alte cuvinte, arta în orice formă a ei avea un sens doar dacă juca un
rol benefic în educația celorlalți pentru că ceea ce era relevant era care e ideea pe care o
transmite arta. Astfel, putem vorbi despre un fel de ”artă adevărată” și despre o ”artă falsă”,
cea din urmă inspirând o idee falsă, o corupere și sminteală pentru mintea oamenilor. Nicio
formă de artă nu poate fi perfectă pentru că toate transmit idei dar sunt doar copii, imitații ale
Ideilor adevărate din Lumea Ideilor, Lumea Inteligibilelor unde întâlnim perfecțiunea.
Artistul, însă, se straduiește, tinde către perfecțiune, neputând vreodată să o atingă în lumea de
aici. Dar, pentru că arta transmite idei, ea poate fi înțeleasă doar de către cunoscătorii de idei,
filosofi, inițiați. Celorlalți, arta nu le spune nimic, nu li se transmite nicio idee. Astfel,
 2

distincția dintre ”arta adevărată” și ”arta falsă” o pot realiza doar filosofii, inițiații, cei care au
idei și care, așa fiind, au acces la idei.

În acest fel, prin Platon avem de-a face cu un prim criteriu al ”artei adevărate”, și
anume capacitatea de a încorpora o idee și de a o sugera corespunzător privitorului. Ideile sunt
procesate de rațiune, prin urmare cel care poate descifra ideile artei este în mod necesar unul
care se îndeletnicește cu rațiunea, așadar un filosof și, mai ales, un filosof care știe cea mai
înaltă formă rațională, logica sau dialectica. Tocmai acesta este motivul pentru care nu orice
poet sau dramaturg este în stare să creeze ”artă adevărată”. Dacă în loc să inducă copiilor pe
care ne propunem să-i educăm idei bune și corecte despre lume, despre societate, despre rolul
lor social și politic în cetate, unele poezii sau arte imitative, cum este tragedia, sugerează idei
false pentru că autorii lor nu sunt cu adevărat filosofi, atunci aceștia trebuie alungați din cetate
deoarece corup mintea copiilor și a ascultătorilor.

În fapt, Platon împarte artele în trei: arta de a folosi adecvat lucrurile din jurul nostru,
un fel de aptitudini și abilități, arta de a confecționa un lucru practic, așadar meșteșugurile, și
artele imitative care redau doar aparența despre ideea acelui lucru repezentat, redau suprafața
lucrului, nu esența sa, prin urmare un meșteșugar știe mai multe despre acel lucru, dacă îl
fabrică, decât pictorul care îl desenează. Cu toate acestea, artistul de operă imitativă, dacă este
filosof care are acces la ideea lucrului pe care îl imită, poate reda acțiuni și idei bune,
adevărate la care meșteșugarul nu are acces, fiind totodată seducătoare și plăcute spre
încântarea auditoriului sau privitorului. Și, iată cum, pentru Platon, Ideea de Bine (Bun) este
totuna cu Ideea de Adevăr și Ideea de Frumos. Identificarea lor în opera târzie a lui Platon, de
exemplu în dialogul Timaios, se datorează faptului că toate au aceeași sursă și joacă același
rol: sursa este rațiunea filosofică, iar rolul final este de a te putea desprinde de lumea
materială de aici pentru a participa la ultima dintre reîncarnările prin care te purifici. Sufletul
care nu se poate desprinde de partea materială a lumii nu poate urca către adevărata realitate
care este Lumea Ideilor.

Prin aceasta, ceea ce Platon ne spune este că arta, ”adevărata artă”, este și ea o
expresie a filosofiei, prin rolul ei de a educa, un rol pedagogic, dar și ontologic prin aflarea
adevărului și, o dată cu asta, șansa de a te desprinde de falsul lumii materiale. Prin artă, poți fi
mai aproape de adevăr și, prin asta, de ceea ce e cu adevărat frumos și bine totodată.

Aristotel (384 – 322 î.Hr.), născut la Stagira, oraș din Peninsula Calcidică, în nordul
Mării Egee, elev al lui Platon și profesor al celebrului Alexandru cel Mare (356 – 323 î.Hr.,
 3

născut la Pella, Macedonia antică), rege al Macedoniei ce a cucerit Orientul apropiat

construind un adevărat imperiu, este cel mai influent filosof al antichității, alături de Platon,
exercitând o autoritate spirituală în Evul Mediu occidental și este întemeietorul mai tuturor
științelor experimentale, așa cum le știm noi astăzi, scriind nenumărate tratate, în jur de 150
atribuite lui, dar din care s-au păstrat doar 47, dar și părintele logicii termenilor, contribuțiile
sale privind silogismele fiind valabile și folosite și astăzi. Din păcate, ceea ce a constituit la un
moment dat avantajul lui Aristotel, anume de a avea acces la o serie de informații și plante sau
lucruri pe care să le poată studia, din postura de profesor al regelui, a devenit dezavantajul
nostru prin aceea că, după moartea lui Alexandru, operele sale au fost vânate și distruse de
oponenții politici, fiind salvate de către discipolii săi doar cele 47 care, lacunare, au fost
adunate sub denumirea de Corpus aristotelicum.

În privința filosofiei artei la Aristotel, lucrurile stau la fel: s-a păstrat doar din Poetica,
Retorica și texte răzlețe, așadar mai mult despre arta cuvântului. Poetica ajunsă la noi
vorbește despre poezia epică și tragedie, iar Retorica despre arta discursului. Rolul artei, în
general, este în cadrul politic și social al cetății și în cazul lui Aristotel acela pedagogic, un fel
de remediu numit pharmakon, așa cum reiese dintr-o altă scriere a sa păstrată, anume Politica.
Spre deosebire, însă, de Platon, Aristotel nu supune arta doar unui canon strict al rațiunii, nu
pune doar logică în discurs, ca un fel de criteriu al gradului de desăvârșire al acestuia. În
Retorica, el constată că publicul este mai puțin avizat și interesat de corectitudinea logică a
discursului, de coerența lui, cât poate fi atras, convins, sedus dacă te adresezi în egală măsură
emoționalului său. Aristotel admite că omul are emoții, pathos, și se ghidează după ele, de
aceea emoțiile sale trebuie educate și folosite spre a spori valoarea și utilitatea discursului, a
artei în general. Auditoriul nu este doar rațional, ci și emoțional, ca atare vrea să se simtă bine,
vrea să simtă că lui personal te adresezi.

Cu toate acestea, arta este și pentru Aristotel o imitație a unei idei și, atunci, măsura în
care ideea este ghidată de logică și regulile ei este și măsura în care arta este ”adevărată” sau
nu, ca la Platon. Opera de artă încorporează în ea, pornește de la și vrea să transmită ideea de
la care autorul ei pleacă. Ceea ce transmite celorlalți autorul operei de artă depinde de măsura
în care ideea lui este în acord cu adevărul. Din acest motiv, și pentru Aristotel arta este o
formă de cunoaștere, este o cale prin care realitatea ni se revelează. Dar, spre deosebire de
Platon, pentru Aristotel adevărata realitate nu este o Lume a Ideilor dincolo de noi, ci chiar
această realitate de aici. Arta este o formă de a cunoaște această lume.
 4

În opinia lui Aristotel, toți oamenii au capacitatea de a crea artă. Între trăsăturile
umane generale sunt și armonia și ritmul. Omul este rațiune, este ființă socială, dar și ființă
imitativă. Este, așadar, în chiar natura umană să fim creatori de artă. Dar cel care poate
transmite ideea adevărată încorporată în opera de artă este doar cel care a parcurs toate acele
raționamente și a folosit rigorile logicii pentru a ajunge la a-și clarifica și înțelege îndeajuns
ideea pe care vrea să o transpună în opera de artă. Astfel creată, opera este armonică și în
armonie cu cosmosul, care este ordine, nu haos. Fiind armonie, ceea ce produce în privitor
este o stare de plăcere, de bucurie ca desfătare a sufletului și aduce laolaltă în armonie
oamenii ca ființe sociale ce aparțin aceleiași comunități. Rolul social al artei răzbate, așadar, și
ca un fel de catalizator menit să producă armonizare socială. Dar, așa fiind, arta ca
pharmakon vindecă sufletele neliniștite, conferă bucurie, seninătate, fericire, pune omul în
stare de contemplare în fața Frumosului, Binelui, Adevărului. Omul, pentru a se desăvârși, nu
trebuie să se oprească la preocupări legate de meșteșug, de câștig, de avuție, ci trebuie să
deprindă contemplarea, ca activitate a sufletului ce îl poate predispune pe om la a filosofa, la a
se îndeletnici cu intelectul. Arta este o treaptă în cunoașterea și desăvârșirea omului.
Frumosul, pentru Aristotel, are caracteristicile mărimii și ordinii sau dispunerii. Mărimea
potrivită, nici prea mare, nici prea mică, este cea desăvârșită. Dispunerea părților unui întreg
trebuie făcută așa încât să nu atragă atenția mai ales asupra unei părți sau alta, ci privitorul să
remarce întreg ansamblul. Aceste două caracteristici împreună dau armonia operei de artă care
este percepută intuitiv, spontan de către privitor pentru că oamenii se nasc cu această
abilitatea de a percepe armonia. Fericirea pe care o resimți atunci când asculți sau privești
ceva armonic este de natură să înalțe sufletul dincolo de doar preocupările strict pragmatice.

Aristotel înțelege fericirea, eudaimonia, ca pe o activitate conformă cu virtutea. Cu

alte cuvinte, ea rezidă într-o stare activă, nu în somn. Dar nu orice activism, ci acela virtuos.
Bunurile sufletului sunt de mai multe feluri la Aristotel: plăcere, virtute practică precum
justiția, blândețea, mărinimia, virtuți intelectuale precum înțelegere, cunoaștere, înțelepciune,
dar totdeauna ceva virtuos este reprezentat de un fel de cale de mijloc, cale armonică, de
cumpătare, nu de excese sau extreme. Iată de ce arta, la Aristotel, prin redarea în suflet a
armoniei, predispune la virtute, la activități virtuoase, la bine fizic, moral, social, intelectual,
iată de ce arta educă. Aducând omul în stare de contemplare, arta îl predispune la cea mai
înaltă virtute, care este o virtute intelectuală, theoria. Activitatea contemplativă a intelectului
este dovada prezenței divinului în om: ”căci nu ca om va putea omul să trăiască astfel, ci în
 5

măsura în care este prezent în el un element divin”.1 ”Dacă deci, în comparație cu omul,
intelectul este ceva divin, atunci și viața dusă în conformitate cu intelectul va fi, în comparație
cu viața umană, divină.”2

”Dacă deci, dintre acțiunile conforme cu virtutea, cele politice și militare dețin primul
rang prin frumusețe și grandoare, fiind însă contrariul timpului liber și vizând un scop diferit
de ele înseși, și deci nefiind demne de dorit în sine; dacă, dimpotrivă, activitatea intelectului,
care este o activitate contemplativă, se distinge prin seriozitate, nu vizează nici un alt scop
înafară de ea însăși, implicând o plăcere desăvârșită care-i este proprie (și o astfel de plăcere
sporește activitatea) și toate celelalte trăsături ce i se atribuie omului cu desăvârșire fericit
caracterizează această activitate, rezultă că ea constituie fericirea perfectă a omului, cu
condiția să dureze atât încât viața întreagă să poată fi considerată desăvârșită (pentru că nimic
din ceea ce aparține fericirii nu poate fi imperfect)”3

Bibliografie:

Aristotel, Etica Nicomahică, Ed. Științifică și Pedagogică, București, 1988, trad. S.

Petecel;

Aslam, Constantin, Moraru, Cornel-Florin, Curs de filosofia artei. Mari orientări

tradiționale și programe contemporane de analiză, Vol. I, Filosofia artei în premodernitate,
Ed. UNArte, București, 2017;

Olariu, Eugenia, Lazăr, Iulia, Aramă, Doina Angelica, Filosofie. Manual pentru clasa
a XII-a, Ed. CD Press, București, 2007.

1
Aristotel, Etica Nicomahică, Ed. Științifică și Pedagogică, București, 1988, trad. S. Petecel, 1177b, 27-28.
2
Ibidem, 1177b, 30.
3
Ibidem, 1177b, 16-26.