ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

- STUDII ADMINISTRATIV EUROPENE -

EVOLUȚIA ISTORICĂ A DREPTULUI MEDIULUI

STUDENT,

DINU ANDREEA-NICOLETA

SAE IFR, ANUL II, SEMESTRUL I

BUCUREȘTI

2021

1
Cuprins

Introducere.......................................................................................................................................3

Capitolul I........................................................................................................................................4

Noțiune, trăsături definitorii și definiția dreptului mediului............................................................4

Capitolul II.......................................................................................................................................7

Formarea istorică a dreptului mediului............................................................................................7

Capitolul III...................................................................................................................................10

Evoluția dreptului mediului în perioada modernă.........................................................................10

Concluzii........................................................................................................................................13

Bibliografie....................................................................................................................................14

2
Introducere

În cadrul lucrării de proiect ”Evoluția istorică a dreptului mediului” întrebarea de

cercetare vizează evoluția istorică a dreptului mediu, dar și procesul de transformare al acestui
drept din trecut până în perioada modernă. Pe parcursul lucrării voi încerca să evidențiez și
câteva aspecte generale cu privire la dreptul mediului.

Cercetarea a plecat de la explicarea noțiunilor generale privind dreptul mediului și

dezvoltarea durabilă, ajungând astfel să conturăm obiectul acesteia, prin dreptul mediului
înțelegând evoluțiile sociale, politice, economice, dar și legislative din ultimele decade, dinamica
dreptului și tendința care se manifestă în sfera dreptului, mai exact cea de conturare a unor noi
ramuri de drept ce au provocat recunoașterea dreptului mediului ca ramură de drept autonomă în
sistemul de drept.

În finalul proiectului am ales să închei prin realizarea unei scurte comparații între cel de-
al doilea capitol, referitor la vechiul drept al mediului care vizează natura, și cel de-al treilea, cu
privire la dreptul mediului în perioada modernă. În cadrul acestei comparații vor fi evidențiate
diferențele dreptului mediului în cele două perioade distincte.

3
Capitolul I

Noțiune, trăsături definitorii și definiția dreptului mediului

În urma transformărilor care s-au petrecut în cadrul raporturilor dintre om sau societate și
mediu, a luat naștere și are o dezvoltare continuă o categorie de relații sociale cu privire la
protecția, conservarea și ameliorarea mediului ambiant, mediu care nu reprezintă un obiect de
reglementare pentru nicio ramură tradițională a dreptului. Pentru a introduce un minimum de
precizie absolut care este necesară juridicului, putem considera că, în circumscrierea grupului de
norme ale dreptului mediului, trebuie să începem prin a preciza noțiunea de mediu și ce
semnifică aceasta în plan juridic, precum și înțelesurile legale ale noțiunilor de protecție,
conservare și dezvoltare a acestuia.

Începând cu secolul al XIX-lea, termenul de mediu (”envivronment”) a fost folosit în

sensul biologic, drept ambianță naturală a viețuitoarelor. Mai târziu, în domeniul geografiei,
mediul este văzut ca spațiul locuit și influențat de către om. La originea sa, termenul de mediu a
reieșit din substantivul englezesc ”environment”, fiind apoi preluat și în alte limbi, precum
franceză ”l’environnement”, a avut rolul de a desemna spațiul din jurul omului.

În publicația ”Le Grand Larousse” din 1972, mediul a fost definit drept ”ansamblul
elementelor naturale și artificiale care condiționează viața umană”. Din cadrul dicționarului
Webster, reiese o definiție generală a mediului, în care acesta ar fi ”circumstanțele, obiectele ori
condițiile care înconjoară persoana”, fiind urmată de precizarea ”ansamblul factorilor fizici,
chimici şi biotici (precum climatul, solul şi fiinţele) care acţionează asupra unui organism ori
unei comunităţi ecologice şi determină în definiţie forma şi supravieţuirea lor”, adăugându-se
„ansamblul condiţiilor sociale şi culturale care influenţează viaţa unui individ ori a unei
comunităţi“. Definițiile redate de dicționar s-au orientat progresiv către o dublă accepțiune a
termenului de mediu: ”cadru de viaţă al individului şi/sau ansamblul condiţiilor... susceptibile să
acţioneze asupra organismelor vii şi activităţilor umane”.

În momentul în care au apărut probleme ecologice și s-au amplificat, în mod special în

cea de-a doua jumătate a secolului trecut, se afirmă o viziune holistică cu privire la mediu ca
obiect de interes și de acțiune publică, reflectându-se vizibil în termenii actelor normative care au

4
fost adoptate în unele țări la finalul anilor 1960, precum și în documentele primei Conferințe a
Națiunilor Unite privind mediul – Stockholm, iunie 1972. Tot în timpul acesta, acțiunile
concrete, cum ar fi cele de natură economică, juridică sau instituțională, care au ca scop
prevenirea și combaterea poluării au reclamat circumscrierea și definirea mai concretă a noțiunii
de mediu și a elementelor sale componente.

Mediul a fost definit în mod direct cu condiția naturală a omului care a condus la expresia
de ”mediu uman” (”human environment”), făcând tranziția spre conceptul complex de mediu
care se afirmă în actualitate.

În viziunea Comunităților Europene, mediul este ”ansamblul elementelor care, în

complexitatea lor relațională, constituie cadrul și condițiile vieții omului”. Printr-un document al
Consiliului Europei se stabilește că ”mediul înseamnă apă, aer şi sol în interacţiunea lor, precum
şi raportul dintre acestea şi orice alt organism viu“ (art. 2, „Council Directive“ din 27 iunie
1967).

Prin intermediul altor documente comunitare, cum ar fi directivele referitoare la

informațiile cu privire la mediu, arată că acestea din urmă vizează starea elementelor de mediu
(precum sunt aerul, apa, solul, atmosfera, suprafața terestră, ariile naturale, dar și zonele umede,
marine, diversitatea biologică și componentele acesteia, inclusiv organismele modificate genetic
și interacțiunea dintre aceste elemente) și factori (ca și subtanțele, zgomotul, energia, radiațiile și
deșeurile, chiar și deșeurile radioactive, emisiile, dar și alte evacuări în mediu, care afectează sau
au puterea de a afecta elementele de mediu).

Conceptului de mediu i se conferă, de către legislațiile naționale, semnificații și

dimenisiuni specifice, de la simpla sa menționare în titlul actului normativ, fără o definiție
expresă, îndreptându-se spre o definiție parțială care are obiective legislative specifice (un
exemplu are fi legile din Belgia sau Columbia, din 1974), ajungând la definiții globale,
atotcuprinzătoare (cum ar fi legea malaeziană din 1974) sau la indentificarea mediului ambiant
cu resursele poluabile (aici avem cazul Japoniei, 1976 și cel al Mexicului, 1971).

Legile naționale mai noi, în loc să simplifice definiția mediului, de fapt o complică. Drept
exemplu avem legea bulgară a mediului din 1991 care consideră mediul ” un ansamblu de factori
şi elemente naturale şi antropogenice corelate, care afectează echilibrul ecologic, calitatea vieţii

5
şi sănătatea umană, patrimoniul cultural şi istoric şi peisajul”. De asemenea, legea portugheză a
mediului din 1987 este aplicabilă cvasitotalității elementelor componente ale mediului natural și
uman.

Conform OUG nr. 195/2005, mediul1 înseamnă totalitate condițiilor și elementelor

naturale ale Terrei: apa, aerul, solul și subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate
straturile atmosferice, toate materiile organice, dar și anorganice, precum și ființele vii, sistemele
naturale în interacțiune, care include elementele enumerate anterior, chiar și unele valori
materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile ce pot avea o influență asupra bunăstării și
sănătății mediului.

În sensul urbanistic, o definiție legală a protecției mediului, se găsește în legea nr.

350/2001 cu privire la amenajarea teritoriului și urbanismului, în sensul ”ansamblul de acțiuni și
măsuri privind protejarea fondului natural și construit în localități și în teritoriul înconjurător”.
Profesorul Michel Prieur afirma că în ciuda dezvoltărilor din ultimele decade, mediul reprezintă
astăzi o ”noțiune-cameleon”2.

Din punctul de vedere al juriștilor, abordarea și definiția medilui diferă. Conform unei
astfel de concepții, mediul se amplasează într-o reprezentare prea restrânsă, protecția naturii și o
protecție globală care atrage spre ea totalitatea problemelor referitoare la calitatea vieții3. La
rândul său, natura reprezintă un concept nedefinit, ”natura” privită în globalitatea sa regrupează
siturile și peisajele, dar și ecosistemele. Nu orice face obiectul unei intervenții umane, cum ar fi
natura4.

1
OUG nr.195/2005, foloseşte în mod corect termenul de „mediu”, şi nu expresia pleonastică „mediul înconjurător”
potrivit DEX, mediul reprezintă „natura înconjurătoare în care se află lucrurile şi fiinţele”. Din păcate, în română nu
avem două vocabulare pentru a desemna un mediu fizic (ex.fr.”milieu”) şi mediul ca ansamblu (fr.environnement”).
Pentru această problemă a se vedea Th.Hristea, „Un pleonasm evitabil: „Mediu înconjurător”, în Revista română de
drept al mediului, nr.1/2003, p.71-79.
2
M. Prieur, Droit de l’environnement, Paris, 5-éme edition, Dalloz, 2004, p. 2.
3
J. Morand-Devillier, Le droit de l’environnement, 7-éme editions, Paris, PUF, col. „Que sais-je“, 2006, p. 6.
4
M. Prieur, op. cit., p.4

6
Capitolul II

Formarea istorică a dreptului mediului

Apariția, dezvoltarea și constituirea legislației românești cu privire la protecția mediului

într-o ramură de drept autonomă și a dreptului mediului ca disciplină științifică au o istorie destul
de îndelungată, istorie ce a cunoscut mai multe etape, având propriile caracteristici. Ușor, ușor,
începând cu primele reguli nescrise de drept cutumiar care făceau referire la aspectele minore de
ocrotire a naturii, până la reglementările curente, care se armonizează cu legislația comunitară și
cu normele juridice cu privire la problemele ecologice globale, în cadrul unui proces deseori
contradictoriu, s-a scris istoria aceste ramuri post moderne de drept.

De-a lungul timpului, noțiunile generale exprimate de reglementările juridice s-au

dezvoltat și ele de la o abordare utilitaristă, cu scopul de a ocroti factorii de mediu în raport
direct cu valoarea lor economică, cu necesitatea pentru om și doar în plan secundar, pe cale
indirectp, de consecință, având în vedere și protejarea naturii, prin identificarea nevoii de
conservare a mediului natural ca interes uman principal, sfârșind cu viziunea care pune înainte de
toate valoarea lăuntrică a mediului, astfel protejându-se elementele sale care îi sunt sau nu
indispensabile omului pentru a supraviețui sau pentru a fi exploatate de acesta.

În cazul acestui proces, evoluțiile reglementărilor internaționale în materie au avut o

influență puternică, începând înainte de 1989, cu prima Conferință a O.N.U. cu privire la mediul
uman (Stockholm, iunie 1972), iar după anul 1990 cu hotărârile Conferinței mondiale de la Rio
de Janeiro (iunie 1992) și Conferința de la Johannesburg (septembrie 2002), dar și eforturile de
integrare euroatlantică. Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, la data de 1 ianuarie
2007, accentuează începerea unei noi etape în dezvoltarea dreptului mediului.

În fază incipientă, unele reglementări făceau referire la instituții juridice generale, cum ar
fi proprietatea, deși aveau în vedere în principal, alte scopuri, în mod special economice,
contribuind în mod direct și la ocrotirea unor factori naturali. În acest fel, Vechiul drept
românesc consuetudinar care cuprindea o serie de reguli și instituții cu privire la ocrotirea unor
factori de mediu, cum ar fi pădurea, solul, apele etc.

7
 De exemplu, începând din secolul al XIV-lea instituția brăniștei constituia un fel de
rezervație unde erau nepermise, cu scopul de a conserva, doborârea arborilor, păscutul vitelor,
vânătoarea sau pescuitul fără autorizarea evidentă a proprietarului. Persoanele care încălcau
”legea braniștei” erau sancționați și li se aplica pedeapsa corporală și confiscarea a tot ce
dețineau asupra lor în momentul săvârșirii faptei. O serie de acte domnești, cum ar fi cele
provenite de la Vlad Vintilă (1533), Ștefan Tomșa (1621) și Matei Basarab (1646) fac referire
concret la ”brăniștele” ori la ”opreliștele de stricare a naturii”. Cum ar fi ultimul, Matei Basarab,
care dă o poruncă domnească printr-un document din 4 noiembrie 1621, care face referire la o
braniște din Popești, județul Neamț, ca ”Nimeni să nu aibă nici o treabă, nici pădurea să n-o taie,
nici să vâneze, nici să prindă peștele... pe cine-l vor prinde tăind în pădure să aibă a-i lua carul cu
boi şi pe cinel va găsi prinzând peşte să fie tari şi puternici cu această carte a noastră a prinde pe
acel om şi a-i lua tot ce va fi asupra lui”. Genul acesta de instituție a funcționat și în Transilvania,
iar în cadrul acestor documente erau stabilite măsuri de ocrotire și nu doar pentru lumea vegetală
a pădurii, dar și pentru animalele de interes cinegetic de pe cuprinsul brăniștelor și loviștelor.
Bineînțeles, scopul direct a fost acela de a conserva și regenera bunul din perspectiva interesului
economic al proprietarului, dar un aspect important îl reprezintă consecințele pentru ocrotirea
naturii, care sunt și ele fundamentale.

Reglementările referitoare la gestiunea pădurilor reprezintă un pas înainte în acest

domeniu. În Banat, s-a instituit în anul1739 serviciul silvic regulat, iar prima reglementare
oficială în materie din Transilvania datează din 1781.

”Orânduiala de pădure” este considerate prima lege silvică româneasca pentru Bucovina,
cae a fost tipărită în anul 1786, urmând apoi ”anaforaua” pentru codru, dumbrăvi și lunci din
1794 a domnitorului Alexandru Moruzii în Moldova, iar în Țara Românească, prima
reglementare care face referire la pădure este dată în anul 1793. În principal, toate aceste legiuiri
aveau ca scop să reglementeze dreptul de proprietate și de folosință asupra pădurilor, incluzând
și fauna lor, care cuprinde totodată, o serie de recomandări de ordin ethnic urmărind: stabilirea
vârstei optime pentru tăiere, curățirea pădurii, interzicerea pășunatului ș.a.m.d, care foloseau
reglementării și ocrotirii fondului forestier.

Unele evoluții socio-economice și politice au consecințe fundamentale pentru mediul

natural. Aplicarea Tratatului de la Adrianopol (1829) favorizează cultura cerealelor, din punct de

8
vedere comercial, care sunt cerute la export, determinând creșterea suprafețelor agricole în mod
special prin defrișarea pădurilor, precum și o degradare a solurilor. Regulamentele organice din
Țara Românească și Moldova introduc o serie de restricții exploatării patrimoniului natural, dar
și măsuri noi de administrare și gestionare publică a acestuia. Au urmat și alte reglementări, cum
ar fi în Moldova în anul 1843, dar și în Țara Românească în 1847, care au încercat să pună
ordine în exploatarea pădurilor care aparțineau bisericilor și clerului, dar au și pregătit legiurile
modern de mai târziu. Faptul că a încetat aplicarea Regulamentelor organice determină
întoarcerea la vechiul regim de libertate a dreptului de vânătoare, care trebuia să se păstreze până
la apariția primei legi a vânătorii din 1872.

Izvoarele dreptului mediului constituie formele de exprimare a normelor juridice care

urmăresc comportamentul subiectelor raporturilor juridice de mediu, respective actele juridice,
precum cele normative, care reglementează relațiile sociale de protecție și conservare a mediului.

Izvoarele dreptului mediului pot fi caracteristice numai acestei ramuri de drept ori pot fi
generale, înfățisând sursa juridică pentru diverse ramuri juridice. O mare parte din autorii de
specialitate, atunci când înșiră izvoarele juridice, recurgând la o clasificare a acestora, în funcție
de puterea lor juridică și, respectiv de sfera relațiilor reglementate.

Obligațiile dreptului mediului sunt sarcini complexe ale protecției și progresarea mediului
natural și artificial. Cea mai important sarcină a mediului constă în reglementarea protecției
mediului ambiant a diferiților factori de mediu, atât prin intermediul legii generale în domeniu,
cât și prin legile speciale.

Prin intermediul prescripțiilor și regulilor sale juridice, dreptul mediului realizează o serie
de funcții specific în raport cu scopurile principale care sunt urmărite, mai exact:

a) Ocrotirea și dezvoltarea mediului înconjurător;

b) Promovarea obiectelor pentru dezvoltările durabile internaționale în materie.

9
Capitolul III

Evoluția dreptului mediului în perioada modernă

Perioada modernă a fost plasată în timp în cea de-a doua jumătate a secolului trecut și a
durat până la începutul secolului actual. Această perioadă se caracterizează printr-o serie de noi
acte normative și activități analitice, care constă în adunarea de material faptic care este necesar
pentru a stabilii dimensiunile și trăsăturile patrimoniului natural național. La data de 30
octombrie 1864 a fost promulgat codul penal roman. Acesta a fost pus în aplicare la 1 mai 1865
și prevedea restricții cu privire la vânătoarea în parcuri închise și stopa otrăvirea peștilor în bălți,
heleștee sau havuzuri (art. 309 și 368). De asemenea, era sancționată și incendierea pădurilor și a
fânețelor (art. 358 și 360). Prevederile acestea au fost preluate și dezvoltate prin Legea pentru
politica rurală din 25 decembrie 1868, politică a cărui art. 102 a introdus, pentru prima dată în
România, oprirea vânătorilor pe o perioadă de patru luni pe an, interdicția de a distruge cuiburile
și ouăle păsărilor de interes cinegetic, dar și unele măsuri pentru combaterea dăunătorilor și
bolilor la plante și animale.

Codul civil din 1864 a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 1865 și a cuprins unele
dispoziții referitoare la regimul juridic general al unor elemente din patrimoniul natural.

De exemplu, conform art. 473, constituie bunuri mobile prin natura lor ”corpurile care se
pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se mișcă de la sine, precum sunt animalele,
precum și cele care nu se pot strămuta din loc decât printr-o putere străină, precum sunt lucrurile
neînsuflețite”.

S-au pus bazele pentru cercetarea biologică de teren în condiții în care flora și fauna au
avut de suferit puțin în urma impactului activităților umane.

În aceste sens se observă o serie de studii și cercetări cu privire la flora din Munții Rodnei
(inclusiv Pietrosul Mare al Rodnei), care astăzi este o rezervație a biosferei, flora Transilvaniei,
realizarea unor prime sinteze asupra florei și faunei din România, înfăptuirea primelor grădini
botanice, cea de la Cluj și cea de la București, dar și a primelor rezervații paleontologice din țara
noastră.

10
 O serie de reglementări tradiționale se afirmă sub raportul dreptului. Aceste reglementări
tradiționale fac referire la o serie de factori naturali, cum ar fi: pădurea, apele, vânătoarea,
pescuitul, sau poluarea, la care avem exemple: reguli de higienă publică cu privire la zgomot
etc., fără a fi vorba de reguli juridice de protecție propriu-zisă a mediului, încât în anul 1872
apare prima lege a vânătorii, în 1874 se adoptă Legea asupra serviciului sanitar, iar în anul 1896
Legea asupra pescuitului.

”Legea pentru vânat” reglementează dreptul la vânătoare și stabilește perioada de stopare

a vânătorii și chiar prohibiția totală a acesteia în cazul unor specii. Vânătoarea se poate realiza
numai cu pușca sau călare. Legea asupra serviciului sanitar, adoptată la 17 iunie 1874, stabilește
norme care trebuiau respectate de proprietarii stabilimentelor industriale, în așa fel încât să nu
afecteze mediul ambiant ori să producă zgomot care poate fi dăunător sănătății oamenilor și
animalelor.

La data de 19 iunie 1881 este adoptat primul Cod silvic al României, care oferă un decret
de ansamblu a regimului de exploatare a tuturor pădurilor cu scopul de a asigura ”pe tot locul
unde natura terenului și a esențelor vor permite, lemnul pentru lucru și industrie, reclamate de
necesitățile generale ale țării”. Pentru prima dată se instituie necesitatea de a igieniza pădurile,
indiferent în proprietatea cui se află, în scopul antierozional de fixare a solului și regularizare a
regimului apelor. Prin intermediul Legii sanitare din 1855 se fixează o serie de măsuri cu
semnificații antipoluante. Pe baza acestei legi și în aplicarea acesteia s-a elaborat Regulamentul
pentru industriile insalubre la data de 24 septembrie 1894. În acest Regulament se prevedeau
sancțiuni dure care mergeau până la închiderea stabilimentului industrial necorespunzător
exploatat sau întreținut. În cadrul Regulamentului pentru condițiile de igienă și salubritate
publică, din 7 octombrie 1893, au fost stabilite alte măsuri de sănătate publică. De asemenea,
cuprindea și reglementări referitoare la poziția construcțiilor și alinierea străzilor, completate prin
Regulamentul pentru alinierea satelor și construirea locuințelor țărănești din 14 iunie 1894.

”Condițiile generale pentru exploatarea pădurilor statului” (11 iunie 1896) sunt adoptate
în domeniul ocrotirii vegetației, precum și Legea pentru crearea unui fond necesar pădurilor,
pentru menținerea coastelor și fixării terenurilor pe moșiile statului (16 mai 1900) care are
prevederi importante cu privire la tăierea rațională și regenerarea unor păduri rezervate cu scopul

11
de a prevenii apariția solului de eroziune. În final, la data de 21 octombrie 1899 a fost publicat
Regulamentul pentru măsuri de apărare a sănătății publice față de exploatările de petrol.

Cu ajutorul unei serii de reglemtări care vizează ocrotirea animalelor de interes

vânătoresc este îmbogățit regimul legal al animalelor. Așadar, Legea asupra poliției vânatului și
regulamentul său de aplicare din data de 2 noiembrie 1891 au avut rolul de a introduce elemente
noi în privința dreptului vânătorii, care fac referire la perioadele de prohibiție, între 15 februarie
și 15 august cu excepția păsărilor călătoare care puteau fi vânate în anumite condiții și în acest
interval. Pentru a proteja vânatul împotriva braconierilor, au fost luate o serie de măsuri care au
fost consacrate prin Regulamentul privitor la arendarea pe proprietăți ale statului a dreptului de
vânătoare prin ”permis”, deosebit de arendarea licitativă, din 22 decembrie 1899.

După perioada ”preliminară”, a urmat o perioadă care a marcat apariția și dezvoltarea

preocupărilor legate în mod direct de ocrotirea naturii care se manifestă îndeosi prin evoluția
unei mișcări combatante în interesul conservării unor specii de plante și de animale ori a
habitatelor lor originare.

Inițial au fost avute în vedere ocrotirea unor suprafețe datorită valorii excepționale a
peisajelor lor, cum ar fi: Munții Bucegi împreuna cu unele sectoare ale Văii Prahovei, protejarea
unor specii de păsări (precum egretele, care sunt masacrate pentru comercializarea penelor
folosite drept obiect de podoabă, dar și vulturii și marile răpitoare înaripate) sau plante (cum ar fi
Sophore jouberti de la Bagdad) care sunt amenințate cu dispariția.

Un val de opinii tot mai puternic se afirmă, fiind promovat mai ales de oamenii de știință
și cultură, împotriva despăduririi abuzive, degradării peisajelor, exploatării iraționale a bogățiilor
naturale, dar și în favoarea elaborării și adoptării unei legislații potrivite ocrotirii naturii.
Preocupările care vizau direct ocrotirea naturii își găsesc o expresie juridică, în mod special
odată cu începutul secolului al XX-lea. Așadar, în anul 1909, în Transilvania, funcționarii
Ministerului Agriculturii au întocmit o listă cu monumentele de interes istoric sau științifico-
economic care urmau a fi trecute sub protecția legilor, dar concretizarea acestui proiect a fost
stricată de izbucnirea primului război mondial.

12
Concluzii

În prima parte a acestei lucrări de proiect. ”Evoluția istorică a dreptului mediu”, au fost
prezentate noțiuni generale cu privire la dreptul mediului și ceea ce reprezintă acesta, termenul
de mediu (”envivronment”) fiind folosit în sensul biologic, drept ambianță naturală a
viețuitoarelor. Mai târziu, în domeniul geografiei, mediul este văzut ca spațiul locuit și influențat
de către om. La originea sa, termenul de mediu a reieșit din substantivul englezesc
”environment”, fiind apoi preluat și în alte limbi.

Mai departe, în cel de-al doilea capitol, a fost descris felul în care s-a format dreptul
mediului în perioada istorică. Un exemplu din această perioadă ar fi începutul secolului al XIV-
lea în care instituția brăniștei constituia un fel de rezervație unde erau interzise doborârea
arborilor, păscutul vitelor, vânătoarea sau pescuitul fără autorizarea evidentă a proprietarului.
Spre deosebire de această perioadă, în perioada modernă nu au mai existat aceste brăniște.

O altă diferență între cele două perioade caracteristice dreptului mediului este constituită
de legile apărute în prima perioadă, cum ar fi prima lege silvică românească pentru Bucovina,
”Orâduiala de pădure”, fiind urmată de ”anaforaua”, care este o lege pentru codru, dumbrăvi și
lunci din anul 1794 a domnitorului Alexandru Moruzii în Moldova.

În ultima parte a acestei lucrări de proiect au fost expuse câteva noțiuni cu privire la
perioada modernă a dreptului mediului, perioadă ce a fost plasată în cea de-a doua jumătate a
secolului trecut și care a durat până la începutul secolului actual. Această perioadă modernă a
fost caracterizată printr-o serie de noi acte normative și activități analitice, care aveau ca scop
adunare de material faptic necesar pentru stabilirea dimensiunilor și trăsăturilor patrimoniului
natural național.

13
Bibliografie

OUG nr.195/2005, foloseşte în mod corect termenul de „mediu”, şi nu expresia pleonastică

„mediul înconjurător” potrivit DEX, mediul reprezintă „natura înconjurătoare în care se află
lucrurile şi fiinţele”. Din păcate, în română nu avem două vocabulare pentru a desemna un mediu
fizic (ex.fr.”milieu”) şi mediul ca ansamblu (fr.environnement”). Pentru această problemă a se
vedea Th.Hristea, „Un pleonasm evitabil: „Mediu înconjurător”, în Revista română de drept al
mediului, nr.1/2003, p.71-79.
2
M. Prieur, Droit de l’environnement, Paris, 5-éme edition, Dalloz, 2004, p. 2.
3
J. Morand-Devillier, Le droit de l’environnement, 7-éme editions, Paris, PUF, col. „Que sais-
je“, 2006, p. 6.
4
M. Prieur, op. cit., p.4

5
Dreptul Mediului – Suport de curs - Prof. univ. dr. Mircea Duțu

14