Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol.

1, Moştenirea
Antichitãţii, traducere de Ionuţ Biţa, ediţie îngrijitã, note şi comentarii
de Nelu Zugravu, Institutul European, 1997.

Capitolul I.

Rãdãcinile Europei (de la origini pânã la celigini pânã la celţi)

 ,,În lumea anticã, Europa nu are individualitate. Ea nu este decât o expresie

geograficã, desemnând promotoriul occidental al blocului euroasiatic, care nu posedã
nici o unitate din cauza climatelor diferite, a formelor de relief diverse şi a lipsei de
limite continentale clare.’’ (p. 11)
 Primul care a folosit termenul de Europa a fost Hesiod, în secolul al VIII î.e.n; pentru
el Europa desemna teritoriul de la nord de Peloponez; Europa lui Hesiod nu constituie
decât o parte a Greciei continentale. (p. 12)
 Herodot considera ca uscatul este format din trei parţi: Asia, Libia şi Europa. El nu
stabileşte limite clare,Europa s-ar întinde dupã el spre est pânã la Don, iar spre nord
pânã la Dunãre. (p. 12).
 Termenul de Europa este rar folosit de gânditorii greci, iar atunci când se încumetã sã-
l foloseascã, termenul nu face referire decât la o arie geograficã imprecis delimitatã.
(p. 13).
 Romanii au adaoptat aceiaşi atitudine ca şi grecii în aceastã problema. Teremenul de
europa, nu coincide cu cea de civilizaţie. (p. 13)

Capitolul 2.

Lumea greacã şi apariţia cetãţii.

Între munte şi mare.

 Civilizaţia greacã anticã nu a fost un dar a naturii, peninsula Elenicã nefiind altceva
decât o zonã cu munţi cu înãlţimi relativ moderate, cu pante aprupte, cu un relief ce
îngreuna comunicaţiile şi cu un sol relativ sãrãcacios. Dacã e sã atribuim miracolul
 grec cuiva, atunci trebuie sã îl atribuim oamenilor, deoarece nimic nu predispunea
Peninsula Elenicã la a deveni un centru de civilizaţie. (p. 64)
 Clima este una mediteraneeanã cu o vara calduroasã ce ţine şase luni şi cu o iarnã
blândã. Deşi ploile sunt însemnate ca şi cantitate, ele sunt repartizate în scurte
perioade, iar acest lucru duce la averse violente şi umflãri ale torenţilor. (p. 65)
 Peninsula Elenicã este sãracã şi în zãgãminte de cupru, cositor sau fier, marea lor
majoritatea fiind importate din Cipru, Asia Mica sau caucaz. (p. 65)
 În ciuda acestor minusuri, Peninsula Elenicã nu e lipsitã de elemente favorabile
dezvoltãrii activitãţilor umaane. ,,Clima, tonicã şi sănătoasă, favorizează viaţa în aer
liber şi o sociabilitate cu aspecte multiple. Seceta din anotimpul călduros este însoţită
de lumină, de o limpezime a cerului, daruri pe care le cînta deja Euripide şi care au
favorizat, se pare, aptitudinea grecilor de a gîndi lumea şi de a o reprezenta cu o
claritate ieşită din comun.’’. (p. 66)

Lumea egeeanã şi Creta în mileniile III-II î.e.n.

 Diferitele regiuni ce formeazã lumea egeeanã au pãşit în istorie cu îndepãrtate decalaje

cronologice. Prima ce a ajuns la civilizaţia bronzului (sfârşitul mileniului al IV-lea) a
fost Troia, situatã pe coasta de vest a Anatoliei, la ieşirea din Hellespont. În cea de-a
doua jumãtate a mileniului III (2500 î.e.n), s-a dezvoltat aici o strãlucitoare civilizaţie.
Cetatea era prevãzutã cu ziduri viguroase şi un palat cu megaron. Influenţa ei s-a
extins treptat în Macedonia şi Tracia, ducând la patrunderea tehnicii bronzului în ceea
ce numim astãzi Grecia Continentalã. (p. 67-68)
 De pe ţãrmurile Anatoliei, civilizaţia epocii bronzului s-a extins cãtre Cicladele şi mai
apoi în Creta şi Peloponez. Tehnicile metalurgiei bronzului şi tehnicile de prelucrare a
ceramicii au scos condus la un anumit grad de civilizaţie şî la o anumitã omogenitate a
civilizaţiei din aceastã zonã. (p. 68)
 În cea de-a doua jumãtate a mileniului al III-lea se produce o migraţie masivã de
populaţii indo-europene din regiunea dunãreanã şi cea a Rusiei meridionale cãtre sud.
Primul val are loc între secolele XIX-XIV î.e.n, iar noii veniţi poartã numele de
aheeni. Aceştia s-au mişcat lent cãtre sud şi au lãsat în urma lor distrugeri masive,
precum cea a Troiei sau a Cnossos-ului. De remarcat e faptul cã migraţia aheenilor nu
a dus la eradicarea vechii culturi, ci, dimpotrivã, noii veniţi ,,s-au impregnat de cultura
predecesorilor lor sedentari.’’(p. 68).
  Al doilea val este reprezentat de migrarea dorienilor cãtre sud. Aceşti rãzboinici
barbari, care deţineau tehnica prelucrãrii fierului şi erau echipaţi cu arme din fier, au
invatat Grecia centralã şi Peloponezul pe parcursul secolului al XII-lea, împingându-i
pe aheeni spre Asia micã şi cãtre anumite regiuni din Grecia peninsularã. (p. 69).
 Civilizaţia creetanã s-a dezvoltat între 2000 şi 1400 î.e.n, iar la apogeu au ajuns sã
influenţeze aproape toatã zona meridionalã a lumii egeene. Cele mai vechi menţiuni
despre aceastã civilizaţie le gãsim în Iliada şi, mai ales, în legenda lui Tezeu. (p. 69)
 Cercetãrile arheologice moderne au arãtat cã insula a fost locuitã abia în neolitic de
diverse populaţii anatoliene venite prin insula Rodos. Creetanii erau stãpâni pe tehnica
bronzului şi practicau în special comerţul. Prin intermediul comerţului, creetanii au
luat contact cu civilizaţiile orientale, în special cu cea a Egiptului şi a Mesopotamiei.
(p. 69)
 Comerţul a dus la o înflorirea a economiei, iar centre ca Mallia, Cnossos, Phaistos
încep sã cunoascã o strãlucitã civilizaţie, marcatã de construirea a vaste edificii, în
special palate. (p. 70).
 În centrul civilizaţiei cretane se afla palatul. Acesta este format dintr-un numãr
considerabil de camere. Construcţia s-a mulat pe realitãţile climatice ale zonei,
grosimea zidurilor, deschiderea încãperilor spre curţile interioare fiind fãcute pentru a
asigura o climatizare optimã a edificiului. (p. 71)
 Populaţia insulei avea o predilecţie pentru genul feminin, acest lucru regãsinduse în
special în religia cretanã; zeiţele erau mai importante decât zeii, cei din urmã fiind des
asemãnaţi cu unele animale. (p. 71-72)
 De la civilizaţia cretanã, invadatorii greci (aheeni şi dorienii) au preluat elemente de
arhitectura, grija pentru exerciţiile sportive, grija pentru reprezentarea cât mai fidelã a
corpului omenesc, precum şi predilecţia cãtre comerţ. (p. 72).

Micene şi prima civilizaţie greacã.

 Trecerea de la o civilizaţie la alta nu s-a produs liniar, cercetãrile arheologice arãtând

cã încã din secolul al XVII-lea î.e.n, aheenii s-au constituit într-o societate originalã,
peste care s-a grefat între timp civilizaţia Cretei datoritã contactelor dintre marinarii
cretani şi aheenii din Grecia continentalã. (p. 73)
 Populaţiile indo-europene care s-au aşezat în mileniul al II-lea în Grecia, departe de a
fi barbare, şi între care se distingeau aheenii, ionienii şi eolienii, erau buni agricultori
 şi cunoscãtori ai artei prelucrãrii fierului. Migraţia lor şi instalarea în Grecia nu trebuie
vãzutã ca o înlocuire brutarã a unei societãţi primitive cu o altã civilizaţie. Procesul a
fost lung şi anevoios, fiind necesare aproape trei secole pentru a se realiza fuziunea
dintre fondul vechi şi cultura aheenilor şi a cretanilor. În jurul secolului al XVI-lea,
din acest ameste cultural a rezultat o civilizaţie originalã, Micene, prima care poate fi
consideratã drept greacã. (p. 73)
 Majoritatea informaţiilor despre civilizaţia micenianã ne parvin din opera lui Homer.;
Iliada şi Odiseea. De asemenea, cercetãrile arheologice de la Micene şi Tirit au scos la
suprafaţã un bogat material arheologic, printre care se disting în special tãbiliţele cu
inscripţii în linear B. (p. 74)
 Din coroborarea tuturo acestor date reiese cã între secolele XV şi XIII, pe teritoriul
Greciei s-a dezvoltat o societate aristrocaticã, foarte diferitã de vechile societãţi
mediteraneene. (p. 74).
 Societatea micenianã era compusã din mici domenii care deobicei erau grupate în jurul
unui oraş. În frunte se afla regele, nobilimea era formatã din rãzboinici şi aristrocaţi,
iar la eşalonul inferior se gãsea pãtura ţãranilor; majoritatea dependenţi de seniori (p.
74).
 De o importanţã mare este faptul cã, precum în Evul Mediu, ţãranii erau supuşi
datoriilor şî corvezilor faţã de nobili. (p. 74).
 Deşi erau o societate rãzboinicã, dotatã cu arme din bronz şi care foloseau calul, nu
pentru luptã, ci pentru transport, dispuneau de o flotã ce permitea desfãşurarea
diferitelor misiuni, precum şi apãrarea navelor comerciale, aheenii, preluând ştafeta de
la cretati, pot fi consideraţi neobosiţi negustori. Activitatea lor s-a extins în special în
bazinul mediteranean, din Marea Tirenianã, pânã în Sicilia, coastele Asiei Mici şi ale
Siriei. Într-un final nu doar cã au ocupat Creta, dar au şi cucerit şi distrus Troia;
majoritate informaţiilor provind de la Homer. (p. 75)
 Observãm astfel cã încã din mileniul al II-lea î.e.n, grecii au reuşit sã stabileascã
legãturi destul de strânse cu Orientul. (p. 76)
 În ciuda împrumuturilor culturale, în special din Creta, civilizaţia micenianã şi-a
pãstrat originalitatea. Originalitatea lor se caracterizeazã nu doar prin structurile
sociale ale lumii aheene, ci şi prin practicile de zi cu zi a populaţiei. (p. 76).
 Sfârşitul civilizaţiei miceniene s-a produs în secolul al XII-lea î. e. n, când invadatorii
dorieni au ocupa şi supus mare parte din Grecia. Acest proces nu trebuie vãzut drept
 unul rapid şi distructiv, deoarece în realitate el s-a extins pe parcursul a cel puţin un
secol; este foarte probabil ca invazia dorianã sã se fi desfãşurat în valuri succesive. (p.
76).

Secolele obscure ale ,,Evului Mediu grec’’

 Invaziile doriene au inaugurat în istoria greciei o fazã de regres pe plan cultural şi

economic, fazã care este cunoscutã în istoriografie drept ,,Evul mediu grec’’ şi care se
întinde între 1200 şi 800 î.e.n. (p. 76-77)
 Aceastã perioadã se caracterizeazã prin pierderea sau pãrãsirea poziţiilor maritime
cucerite de aheeni, precum şi prin pierderea obişnuinţei scrisului preluate de la cretani.
În locul aheenilor se vor instala fenicienii, care vor dezvolta un nou alfabet şi care
ulterior îi vor reînvãţa pe greci arta scristului. De asemenea, aceastã perioadã este
caracterizatã şi de trecerea de la o economie de comerţ la una stric de supravieţuire. (p.
77).
 Este greşit totuşi sã presupunem cã invaziile doriene au aruncat lumea grecã intr-o
stare de barbarism primitiv. Deşi dorienii au produs numeroase distrugeri în calea lor,
ei au generalizat unele tehnici şi practici; tehnica ceramicii geometrice. (p. 77).
 Evul mediu grec este sãrac în izvoare istorice, majoritatea informaţiilor despre acestã
perioadã provenind în mare mãsurã doar din opera lui Homer. (p. 78).
 Precum societatea micenianã, cea a secolelor obscure este dominatã de aristrocraţia
rãzboinicã. Societatea era divizatã în triburi care se coagulau în jurul unei cetãţi
modeste ca dimensiuni. Autoritatea supremã era deţinutã de rege, care nu era altceva
decât cel mai bogat aristrocat şi cel mai viteaz rãzboinic; el era mare preot al cetãţii,
precumm şi judecãtor şi cãptenie rãzboinicã. Cu toate acestea, autoritatea lui era
limitatã de ,,gerontes’’ (consiliul bãtrânilor), care era format din şefii marilor familii.
(p. 78).
 Societatea secolelor obscure nu diferã foarte mult de cea aheeanã în privinţã
ocupaţiilor de zi cu zi; când nu este la rãzboi, nobilul deobicei se ocupã cu muncile
câmpului sau îşi dedicã timpul exerciţiilor fizice şi ceremoniilor religioase. (p. 79).

Vremea colonizãrii (secolele VIII-VI).

 Dupã iesirea din secolele obscure, societatea greacã intrã într-o nouã perioadã pe care
istoricii o catalogheazãdrept arhaicã (VIII-VI) şi care se caracterizeazã prin douã
 evenimente majore strâns legate între ele; exitinderea prezenţei greceşi în bazinul
mediteranean şi evoluţia internã a cetãţilor. (p. 79).
 În aceastã perioadã, lumea grecã iese din izolare şi începe sã se extindã în jurul
Mediteranei şi a Mãrii Negre. Printre cauzele acestui fenoment se numãrã atât solul
sãrac al Greciei, cât şi acapararea majoritãţii pãmânturilor de cãtre aristrocrati; pãturile
inferioare au fost împinse treptat cãtre periferie, iar acest lucru a alimentat un anumit
curent migraţionist. (p. 79-80).
 Într-o primã etapã s-au orientat cãtre sudul Italiei şi cãtre Sicilia. Noile posibilitãţi
oferite de coloniile din aceste zone au dus la o înflorire a comerţului cu cetãţile mamã;
în schimbul produselor artizanale, cetãţile mama primeau mult râvnitul grâu. (p. 80).
 Condiţiile propice şi comerţul au dus la o explozie a coloniilor greceşti în bazinul
mediteran, precum şi la o dezvoltare accentuatã a coloniilor. Deşi aceste zone erau
populate de diverse societãţi tribale, acestea erau slab dezvoltate şi incapabile sã
creeze probleme serioase grecilor; grecii compensau efectivele reduse prin
superioritatea armelor şi a tacticilor. (p. 82).
 Indiferent de motivele care au stat în spatele fondãrii ei, fiecare colonie greceascã a dat
naştere unui polis, care deşi era legat de metropolã prin diverse cãi, pastrã o oarecare
autonomie proprie; instituţii proprii. (p. 82)
 Majoritatea legãturilor dintre colonie şi metropolã erau de naturã religioasã. Cultul şi
eroaii din metropolã erau preluate şi de colonie. (p. 82).

Apariţia şi mutaţiile cetãţii în epoca arhaicã.

 Dupã o perioadã de expansiune acceleratã, lumea greacã şi-a regãsit prosperitatea pe

care o avea în epoca micenianã.Colonizarea nu doar cã a furnizat oraşelor din Grecia
continentalã produsele alimentare atât de necesare, ci le-a oferit şi o piaţã unde sã îşi
desfacã surprusul de produse meşteşugãreşti. (p.83)
 Fiecare colonie avea propriile instituţii, deseori diferite de cele alte metropolei. Graitor
este exemplul Spartei care avea doi regi şi a Tarentului care avea doar unul. Deşi
colonia era o aliatã fidelã în nenumãratele rãzboaie, rareori se întâmpla ca metropolo
sã asigure suport militar coloniei sale. (p. 83)
 Legãturile culturale dintre colonie şi metropolã au slãbit cu timpul. Astfel, încã din
secolul al VII-lea asistam la o îndepãrtare a coloniilor occidentale de cultura din
metropole. Nu Doar cã s-a constituit un alfabet occidental, dar şi arta, ceramica, etc au
suferit de pe urma influenţelor regionale. (p. 83)
  Evoluţia socio-economicã a lumii greceşti nu a fost uniformã. Oraşele din Grecia
continentalã au continuat mult timp sã aibã o economie pur ruralã, cazul Atenei care n-
a bãtut decât târziu monedã, în timp ce în coloniile din Asia micã şi din arhipelag,
prezenţa câmpurilor întinse şi fertile a permis trecerea la o economie fondatã pe
producţie şi schimb. (p. 84).
 Surprusul acumulat de colonii a impulsionat revenirea la arta comerţului, iar astfel,
grecii, smulgând fenicienilor primatul schimburilor maritime, au dezvoltat un
imperialism economic în mediterana de est. Acest lucru a dus la reînoirea unor vechi
contacte, în special cu Egiptul şi Orientul apropriat. (p. 84).
 Transformãrile produse în sânul economiei şi a artei rãzboiului au avut ca efect
zdruncinarea puterii aristrocaţiei, Treptat, pãtura de jos s-a transformat într-o
,,burghezie orãşeneascã’’ a carei prosperitate era stâns legatã de extinderea comerţului.
(p. 85).
 Decãderea aristrocaţiei şi ascensiunea acestei burghezii a produs numeroase bulversãri
sociale. Cel mai important efect a fost sãrãcirea pãturei agrare a cetãţenilor.
Tulburãrile sociale au codus la nevoia apelãrii la arbitri resprectaţi care sã redacteze
coduri de legi; Zaleucos la Locri, Charondas la Catania). (p. 86).
 Însã aceste reforme nu au fost suficiente pentru a calma tulburãrile sociale. Astfel,
începând cu mijlocul secolului al VII-lea şi pânãla sfârşitul secolului al VI-lea, cetãţile
greci au trãit sub dominaţia tiranilor. Tirania a devenit rapid cea mai rãspânditã forma
de guvernãmân din lumea greacã. (p. 87).
 Tiranii deobicei ajungeau la putere în urma unei lovituri de stat şi aparţineau clasei
aristrocaţiei. Stâpâni pe pârghiile puterii, tirani apelau la mijloace precum ocuparea
citadelei, recrutarea de gãrzi personale, etc pentru a se menţine la putere. Deşi
acţiunile lor nu erau tocmai revoluţionare, tiranii au meritul de a fi calmat spiritele şi
agitaţia socialã prin rolul pe care îl jucau în societate. (p. 87).
 Epica tiraniei a constituit pentru mare parte dintre cetãţile greceşti o perioadã de
dezvoltare economicã şi culturalã. Pisistarete în atena, Policrate în Samos,Cypselos în
Corint, etc. Cu toate acestea, începând cu sfârşitul secolului al VI-lea, tirania începe sã
disparã ca formã preponderentã de guvernãmânt. (p. 88).

Sparta şi Atena în vremurile arhaice.

 Secolul al VI-lea aduce schimbãri în lumea greacã, evoluţia economicã a cetãţilor şi

marea colonizare conducând la slãbirea aristrocaţiei şi la creşterea puterii statului, la
 scãderea în importanţã a dreptului cutumiar în favoarea regurilor scrise şi la scãderea
puterii marilor proprietari în favoarea unei clase mijlocii. (p. 88).
 De remarcat este faptul cã la sfârşitul secolului al VI-lea, unele cetãţi încep sã
experimenteze un model democratic de guvernãmânt. Grãitor este exemplul Chios-
ului, care, pe la 600, şi-a fãurit o Constituţie. (p. 89)
 Sfârşitul epocii arhaice lasã în urmã o societate divizatã şi diversã, în care Atena şi
Sparta reprezintã cei doi poli extremi ai unui eşantion cu nuanţe multiple. (p. 89).
 Sparta a luat naştere în urma unirii mai multor oraşe din Laconia, fiind fondatã de
invadatorii dorienti. Ea nu a cunoscut niciodatã tirania, fiind organizatã încã de la
început sub forma unui stat militar. (p.89)
 Sparta a fost constituitã în mare parte din descendenţii cuveritorilor dorieni. Aceştia au
primit pãmânturile cele mai roditoare, însã nu le şi cultivau, acest lucru fiind de
datoria sclavilor; egalii trebuiau sã se dedice în totalitate rãzboiului. Hiloţii erau cei
însãrcinaţi cu muncile pãmântului, cu întreţinerea castei rãzboinicilor şî cu transportul
armelor în timpul rãzboaielor. Ei nu dispun de nici un drept şi pot fi oricând
condamnaţi la moarte. (p. 90).
 În contrast cu hiloţii se aflã cetãţenii, care sunt scuţiţi de orice activitate economicã. Ei
trebuiau sã se consrace tot timpul armelor, puteau poseda bunuri şi puteau şi sã
participe la guvernare. (p. 90).
 Deşi existau doi regi în sparta, aceştia erau în mare parte deposedaţi de putere de cãtre
aristrocaţie. Puterea realã aparţinea unei minoritãţi formate din şefii marilor familii. (p.
90)
 Un astfel de sistem nu putea sã supravietuiascã fãrã practici eugeniste şi metode de
educare ,,totalitare’’. Noii nãscuţi erau supuşi unei atente selecţii, doar indivizii bine
fãcuţi având drept de viaţã. Copii aparţineau nu pãrinţilor, ci cetãţii. La vârsta de 12
ani copii treceau în proprietatea statului şi erau supuşi unei instrucţii foarte dure. Dupã
ce devenea adult, spartatul era în serviciul cetãţii pânã la 60 de ani. (p. 91).
 De reţinut este faptul cã armata era mobilizatã în permanenţã, inclusiv în timpul
perioadelor de pace. (p. 91).
 ,, Stagnarea economică şi sărăcia intelectuală şi artistică au constituit
contraponderea negativă a unei puteri militare care, fondată pe devotamentul unei
categorii sociale înţepenite, nu putea rezista la nesfîrşit efectelor hecatombelor
războinice şi închiderii in ea însăşi. La mijlocul secolului al IV-lea, "Egalii" care
 trebuiau să asigure apărarea şi ordinea publică la Sparta, nu mai erau decît de
ordinul a cîteva sute.’’ (p. 91).
 La polul opus se aflã atena. Formatã din unirea a mai multor oraşe din Atica şi cu o
populaţie preponderentã de ionieni, Atena a parcurs ciclul instituţional complet al
cetãţilor greceşti; a trecut de la monarhie la hegemonia aristrocaticã, dupã a urmat o
perioadã de tulburãri sociale, iar într-un final a ajuns sã cunoascã epoca reformatorilor
şi a tiranilor. (p. 92.)
 Marea colonizare şi transformãrile produse de rãspândirea comerţului au condus la
solidificarea unei clase de meşteşugari şi negustori înstâriţi, care manifestau din ce în
ce mai puţin supunere faţã de aristrocaţie. Cu toate acestea, aristocraţia a continuat sã
fie pãtura dominantã, furnizând Atenei magistraţi, cei 9 arhonţi şi Areopag-ul. Însã cu
trecerea timpului, tulburãrile produse în sânul populaţiei, în special de mica ţãranime
sãrãcitã şi îndatoratã, au condus cetatea spre tiranie iar apoi spre democraţie. (p. 92).
 Primele reforme se produc în timpul lui Dracon (~621), care instituie un cod de legi
scrise şi pune capãt rolului exclusiv al justiţiei familiale exersate de arstrocaţie.
Reformele însã nu sunt suficiente, iar pentru a se evita un rãzboi civil, cetatea apeleazã
la Solon. Solon, în 594, face din datornicii deveniţi sclavi oameni liberi, înapoiazã
domenile confiscate foştilor proprietari, scade dãrile şi fãrãmiţeazã marile proprietãţi.
(p. 92-93).
 O altã reformã importantã este cea a Areopagului. Solon a fãcut ca arhonţii sã fie traşi
la sorţi anual de pe o listã stabilitã de popor. (p. 93).
 Reformele lui Solon nu au pus capãt problemelor, iar în 561, sprijinit de ţãrãnimea
sãrãcitã, Pisistrate pune mâna pe Atena. Deşi a fost înlãturat de mai multe ori de la
putere, Pisistrate se împune în 539, pentru un deceniu, ca tiran al cetãţii. Printre
acţiunile lui cele mai importante se numãrã anihilarea aristrocraţia, confiscarea şi
împãrţirea pãmânturilor, precum şi crearea de judecãtorii care sã regleze diferitele
litigii. (p. 93.)
 În timpul lui Pisistrate, Atena a cunoscut o perioadã de dezvoltare economicã. Pe plan
extern, Atena îşi asigurã controlul în Salamina şi insula Delos, precum şi în Pontul
Euxin.(p. 94)
 Deşi a avut unele merite importante, Pisistrate nu a reuşit sã rãmânã pentru mult timp
la putere, iar dupã moartea sa survenitã în 528, fii sãi, Hippias şi Hipparc, deşi au avut
 şi ei merite, nu au reuşit sã rãmânã prea mult la putere, Hippias fiind ucis în 514, iar
fratele sau fiind alungat de la putere un an mai târziu. (p. 94).
 Anii de domnie ai Pisistratizilor au pus într-o luminã proastã tirania. Atena nu mai
putea reveni sub domnia unui singur om şi nici nu se putea întoarce la instituţiile
trecutului. Clistene a realizat acest lucru şi astfel a continuat munca de reformare
începutã de predecesorii sãi. Printre cele mai importate reforme ale sale se numãrã
repartizarea locuitorilor aticii în 100 de deme, regrupaţi în zece triburi. Astfel, aceastã
împãrţire a stat la baza democraţiei ateniene, locuitorul nemaifiind cunoscut dupã
familia din care face parte, ci ca parte a unui sat sau cartier din Atena, egal din punct
de vedere juridic cu ceilalţi. (p. 94-95)

Capitolul 3

Grecia de la Apogeul cetãţii la sfârşitul elenismului (secolele V-II î.E.N)

 ,, Secolele al V -lea şi al IV -lea marchează apogeul civilizaţiei elenice, vîrsta ei

"clasică", numită astfel de istorici în opoziţie cu cea "arhaică", care a precedat
dezvoltarea şi înflorirea modelului instituţional şi cu ltural propus greci lor de Atena,
şi cu perioada numită "elenistică", care începe odată cu Alexandru şi cuceririle sale şi
se termină două secole mai tîrziu, cînd ultimele rămăşiţe europene ale I mperiului său
trec sub control roman.’’ (p. 98)

Rãzboaiele medice.

 Expansiunea greacã înceteazã cãtre sfârşitul secolului al al VI-lea, lumea greacã

gãsindu-se de atunci, în multe privinţe, în poziţie de apãrare. Coloniile din vest erau
ameninţate de cartaginezii şi etruscii, iar la est, odatã cu ascensiunea dinastiei
Ahemenizilor, coloniile din Ionia au trecut într-o fazã de apãrare. (p. 98-99)
 Odatã cu Darius, coloniile din Ionia încep sã simtã efectele dominaţiei persane. Darius
nu doar cã a impus tributuri grele, dar a susţinut şi puterea tiranilor în detrimentul
modelelor de guvernare democratice ale Chiosului şi al Atenei. (p. 99).
 Înfrânt de sciţi în 512, Darius se confruntã în 499 şi cu o refortã a coloniilor greci din
Asia Micã, Miletul afându-se în fruntea acestei revolte. La chemarea Miletului au
rãspuns doar Eretria şi Atena. Astfel, în 498, o armatã relativ micã a debarcat şi cucerit
Sardesul (reşedinţa guvernatorului persan). Însã imediat dupã acest episod s-au retras,
 iar Ionia a rãmas pradã furiei persane; Miletul a fost ocupat şi incendiat, iar locuitorii
sãi deportaţi în Mesopotamia. (p. 99).
 Darius a asteptat 10 ani pentru a se rãzbuna, în acest timp încercând sã îşi aproprie
oraşele greceşti din Asia Micã prin diferite favoruri; scutiri de taxe, autonomie, etc. (p.
99)
 În 490, aproximativ 20.000 de soldaţi au luat drumul spre grecia. Dupã ce au cucerit
Eretria şi Naxos, persanii au debarcat pe câmpia Maratonului. La sfaturile strategului
Miltiade, 10.000 de hopliţi atenieni trec la ofensivã şi zdrobesc armata lui Darius,
lasând în urma lor ~6000 de persani morţi. (p. 100).
 Dupã 10 ani, Xerxes, fiul lui Darius, hotãrãşte sã-şi rãzbune tatãl. În fruntea unei
armate imense, Xerxes începe sã mãrşãluiascã spre grecia. Dupã înfrângerea grecilor
la Termopile, atenienii se refugiazã în Salamina. Confruntându-se cu grosul flotei
persane, atenienii în frunte cu Temistocle decid sã treacã la ofensivã într-o zonã
aparent puţin propice luptei pe mare. Beneficiind de nave mai uşoare şi mai rapide,
grecii distrug mare parte flota inamicã. La scurt timp, în 429, armata persanã este
nimicitã de cãtre greci la Plateea. (p. 101-102).

Înflorirea imperialismului atenian.

 Dupã victoria împotriva perşilor şi dupã cele obţinute înpotriva etruscilor şi

cartaginezilor, Atena substituie hegemonia sa celei a Spartei. (p. 103).
 Cu scopul de a apãra oraşele Ioniei, Atena formeazã o alianţã militarã cu sediul
iniţial la Delos (Liga de la Delos). ,, De fapt, cea mai mare parte a forţei sale
militare şi navale era constituită din atenieni şi pusă deci sub comanda trategilor
atenieni . Toţi ceilalţi asociaţi , cu excepţia marilor insule din Egeea - Chios,
Samos, Lesbos -, care furnizau un contingent militar de mai mică anvergură, se
vedeau scutiţi de a trimite soldaţi şi nave , cu condiţia de a plăti tribut.
Tezaurulconfederat era administrat de Atena, care dispunea de o voce
preponderentă în deliberările consiliului .’’ (p. 103)
 Sub comanda lui Cimon, liga înregistreã victorii importante ce consolideazã
poziţia grecilor în Ionia. Însã controlul tot mai stric exercitat de Atena stârneşte
nemulţumiri în rândul ligii. Pentru a evita noi revolte, Chimon instaleazã pe
teritoriul aliaţiolor sãi recalcitranţii colonii de ateneien, care nu doar cã dispun de
loturi de teren, dar îşi şi pãstreazã drepturile de cetãţeni. (p. 103)
  Operaţiunile întreprinse de Cimon în sânul ligii şi instalarea cleruhiilor pe
ţãrmurile Egeei au stârnit nemulţumiri în rândul Spartei. (p. 104)
 Cimon a fost ostracizat în 461, însã imperialismul atenian nu s-a stins, ba chiar,
odatã cu venirea la putere a lui Pericle, acesta a atins un cu totul alt nivel. (p. 104)
 În timpul lui Pericle, Liga de la Delos începe sã mai fie consultatã, iar tezaurul este
mutat din Delos la Atena. (p. 104).
 De reţinut este şi faptul cã liga a înteprins acţiuni împotriva perşilor şi în Egipt. În
458, grecii i-au bãtut pe perşi la Memphis, însã în anii urmãtori, necazurile au dus
la eşeul operaţiunii. (p. 104).
 Neliniştitã de pericolul reprezentat de imperialismul atenian, Sparta aliatã cu
Egina, Corintul şi Teba decarã rãzboi Atenei. Rãzboiul a durat 13 ani şi pentru
început lacedemonienii au deţinut controlul. Pentru a evita un dezastru de
proporţii, atenienii l-au rechemat pe Cimon, ale cãrui ultime victorii asupra
perşilor i-au permis sã încheie o pace cu ei, stabilizând frontul din Mediterana
Orientalã. (p. 104)
 Rãzboiul a cauzat pierderi enorme de amble pãrţi şi a dus la schimbãri politice în
numeroase cetãţi; în Beoţia, democraţii au fost eliminaţi. Pacea finalã este
încheiatã în 446, Sparta recunoscând confederaţia maritimã sub conducerea
Atenei, iar Atena e obligatã sã renunţe la orice îngerintã în Peloponez. Deşi a fost
semnatã pentru o perioadã de 30 de ani, ea nu va rezista decât 15. (p. 105).

Funcţionarea democraţiei ateniene în vremea lui Pericle.

 Este greşit sã aplicãm întregii Grecii imaginea pe care Atena a lasat-o posteritãţii.
Cu toate acestea, abundenţã documentaţiei din acea vreme ne aratã rolul important
pe care l-a jucat Atena în lumea greacã. (p. 105)
 Pericle (d. 429) a fost un eupatrid ce provenea din familia Alcmeonizilor. Acesta a
fost nepotul lui Clistene, discipolul lui Anaxagoras şi strateg al Atenei timp de 15
ani. (p. 105)
 Sub Pericle, democraţia atenianã a înregistrat o evoluţie spectaculoasã. Areopagul
a fost marginalizat definitiv, magistraturile au fost deschise tuturor cetãţenilor, s-
au adoptat masãri destinate ajutorãrii celor sãraci, iar pãmântul a fost fragmentat şi
distribuit. (p. 106).
  De asemenea, Pericle a instituit o serie de indemnizaţii zilnice (misthoi), care au
permis celor mai saraci sã poatã sã fie membri în Bule, judecãtori, magistraţi, etc.
(p. 106).
 Organul ce deţinea puterea era Ecclesia. Ea vota legi, decidea asupra rãzboiului şi
pãcii, alegea magistraţi, judeca, etc. (p. 107)
 Deoarece Ecclesia cuprindea pe toţi cetãţenii atenieni, ea nu putea conduce tot
timpul. În perioadele când Ecclesia nu putea conduce, Bule (consiliul) îi lua locul.
Acesta era format din 50 de cetãţeni pentru fiecare dintre cele zece triburi, iar
membrii erau traşi la sorţi. (p. 107)
 Deciziile poporului erau aplicate de cãtre magistraţi. Sarcinile lor erau anuale, iar
aceştia erau traşi la sorţi. La fiecare prytanie, de zece ori pe ani, magistraţii puteau
fi invitaţi de cãtre orice cetãţean pentru a da seama de activitatea lor. (p. 108).
 Justiţia atenianã era supusã principiului suveranuitãţii populare. (p. 108)
 Finanţele Ateniene erau formate din taxele vamale, amenzile date de tribunal,
veniturile domeniilor publice şi din impozite. De reţinut e faptul cã doar cei bogaţi
trebuiao sã plãteascã imozit. (p. 110).
 Democraţia atenianã era mai mult o oligarhie, puterea în fapt fiind deţinutã doar de
cetãţeni. Metecii, sclavii şi strãinii nu deţineau nici un drept. (p. 112).

Rãzboiul peloponeziac.

 Cãtre sfârşitul secolului al V-lea, lumea greacã se aflã în pragul unui eminent conflict,
Sparta şi Atena concurând pentru a-şi impune supremaţia. Cauza rãzboiului a stat
tocmai în rivalitatea dintre Sparta şi Atena. Propaganda lacedemonianã s-a justificat
prin dorinţa de a elibera cetãţile vasale Atenei, însã adevãratul motiv constã în
ameninţarea pe care imperialismul atenian o reprezenta pentru Sparta. (p. 113).
 Imperialismul a devenit la mijlocul secolului al V-lea o necesitate pentru Atena. Fãrã
resursele confederaţiei şi fãrã tributul plãtit de cetãţile vasale, Atena efectiv nu ar fi
reuşit sã facã faţã cheltuielilor tot mai mari; întreţinerea unei armate şi unei flote,
lucrãrile edilitare, plata misthos, etc. Se poate spune ca nici democraţia nu şi-ar fi
permis-o fãrã resursele Ligii de la Delos. (p. 114).
 Rãzboiul a început în 431 şi în scurt timp a cuprins aproape toatã lumea greacã. La
început au fost o serie de conflicte locale ce a opus atena cetãţilor maritime ale
istmului aliate cu Sparta (Corintul şi Megara). Atena stãpânea marea, însã avea o
 armata terestã clar inferioarã, iar Sparta beneficia de supremaţia terestrã, însã nu şi de
cea maritimã. (p. 115)
 Pericle a fost adeptul unui rãzboi defensiv, optând pentru o strategie de apãrare.
Locuitorii Aticii s-au refugiat în spatele Zidurilor Lungi ce aparau Atena. În acest
timp, flota ateniantã fãcea ravagii pe coasta peloponeziacã. Epidemia de ciumã din
430-429 a îngenunchiar Atena şi a condus chiar şi la moartea lui Pericle (429). (p.
115-116).
 Dupã moartea lui Pericle, Atena a fost divizatã în douã tabere. Tabãra lui Nicias opta
pentru un rãzboi defensiv, iar tabãra lui Cleon opta pentru un rãzboi ofensiv. Cleon a
triumfat într-un final, iar acţiunile lui au dus la nemulţumiri şi chiar la pierderea de
cãtre Atena a unor aliaţi. (p. 116).
 Obosiţi de acest rãzboi, Sparta şi Atena au încheiat ceea ce a rãmas în istorie drept
Pacea lui Nicias; prevedea revenirea la status quo-ul de dinainte de rãzboi. (p. 116).
 Dupã moartea lui Cleon în timpul asediului de la Amphipolis din 422, Alcibiade preia
conducerea taberei imperialiste. La 420 triumfã peste rivalul sãu, Nicias, iar în 415
decide organizarea unei expediţii în Sicilia. (p. 116)
 Expediţia din Sicilia a fost un dezastru total, Alcibiade fugind în cele din urmã la
spartani. Datoritã sfaturilor lui Alcibiade, Sparte încheie o înţelegere cu perşii,
renunţând la cetãţile Ioniei în schimbul aurului persan. Prin intermediul aurului persan,
Sparta îşi construieşte o puternicã flotã şi îşi cumpãrã prieteni printre cetãţile Ligii de
la Delos. (p. 118-119).
 Victoriile lacedemonienilor din Atica au produs o adevãratã revoluţie în Atena.
Democraţia este suprimatã, locul ei fiind luat de adunarea celor 400 de notabili. (p.
119)
 Lysandru, comandantul flotei spartane, obţine o victorie importantã la Arginuse, iar în
405 distruge flota atenianã la Aigos Patamos. Slãbitã, infometatã şi lipsitã de aliaţi,
Atena acceptã în 404 pacea impusã de Sparta. Printre condiţiile pãcii se numãrã
dizolvarea Ligii de la Delos, abandonarea posesiunilor exterioare, distrugerea
Zidurilor Atenei şi reducerea flotei la 12 nave. (p. 119-120)

Sparta împotriva Greciei.

 Victoria Spartei a fost una de scurtã duratã. Deznodãmântul rãzboiului din Peloponez
a fost efectiv înlocuirea hegemoniei ateniene cu cea spartane. Sparta treptat şi-a impus
 peste tot garnizoane, au început sã perceapã tribut şi au susţinut guvernãrii oligarhice.
La Atena, ea este cunoscutã sub numele de guvernarea celor 30. (p. 120)
 Dictatura celor 30 nu a fost de lungã duratã, iar democraţii refugiaţi în Teba, cu
sprijinul regelui spartan Pausanias, au reinstaurat democraţia în atena. Din acel
moment Atena începe sã îşi refacã armata, flota şi zidurilor. (p. 121).
 A urmat dupã un rãzboi de 10 ani între Sparta şi Atena, Teba, Corint (sprijiniţi de
persani). Spartanii au fost în cele din urmã înfrânţi la Cnidos, însã Atena şi aliaţii ei au
trebuit sã semneze în 386 pacea lui Antacldas, care a fãcut din regele persan arbitrul
lumii greceşti şi suzeran recunoscut al Asiei Mici. (p. 121)
 Sparta intrã într-o crizã profunã, iar Atena nu mai poate sã îşi restabileascã dominaţia
maritimã. În scimb, Tena începe sã reconstruiascã în jurul ei liga beoţianã, iar în
deceniul urmãtor, încearcã sã îşi impunã dominaţia în Grecia Centralã şi în Peloponez.
(p. 122).
 Atenta a reuşit sã îşi revinã într-un final datoritã învãţãturilor trase. Trăgînd
învăţăminte din trecut, s-a străduit să-şi facă mai uşor simţită tutela, inlocuind tributul
cu o "contribuţie" mai uşoară, ţinînd cont de părerea synedrion-ului (adunare) aflat la
Atena şi reprezentind pe aliaţi in Bule, recunoscindu-le acestora o reală autonomie şi
angajindu-se, in special , să nu le impună prezenţa cleruhiilor sale. Ea reuşi să adune
in jurul ei, cu excepţia cetăţilor din Ionia, căzute in mina perşilor, majoritatea cetăţilor
din fosta Ligă de la Delos.’’ (p. 123).

Criza cetãţii

 Rãzboiul peloponesiac şi conflictele care au cuprins lumea greacã în prima treime a

secolului al IV-lea au aruncat marea majoritate a cetãţilor greceşti într-o crizã
profundã. Pe lângã resursele antrenate de rãzboi, ocuparea şi jefuirea numeroaselor
teritorii au condus la o stare de mizerie accentuatã a ţãrãnimii. (p. 124)
 Frecvenţã ostilitãţilor a distrus finanţele beligeranţilor. La Atena spre exemplu,
întreţinerea flotei a armatei şi diversele despãgubiri au sãrãcit tezaurul public, iar în
Sparta, împãrţirea funcţiilor între cetãţenii rãzboinici şi hiloţi nu a fost decât o soluţie
temporarã, constângându-i în cele din urme sã recurgã la serviciul mercenarilor.
Secolul al IV-lea este caracterizat printr-o generalizare a mercenarilor în cadrul
armatelor diverselor cetãţi. (p. 124-125).
 Rãzboiul a afectat şi mentalitatea oamenilor acelei vremi. Jafurile diverselor sanctuare
au dus la scãderea încrederii oamenilor în zeii panteonului grec şi a condus la o
 creştere a ataşamentului faţã de divinitãţile orientale (Isis şi Adonis). De asemenea,
pericolul reprezentat de barbari (siculi, perşi, macedoniei) au condus la o scãdere a
încrederii populaţiei în instituţiile democratice, majoritatea optând în schimb pentru un
şef carismatic care sã coaguleze pe oamenii cetãţii în jurul sãu. Astfel, tirania începe
sã îşi facã auzit grasul prin intermediul unui Isocrate la Atena, sau chiar şi în
Syracruza. Spre deosebire de epoca arhaicã, tiranul din secolul al IV-lea este de cele
mai multe ori un profesionist în arta rãzboiului. (p. 125).
 Deoarece rãzboiul a ruinat pe ţãrani, care îşi gãseau deseori domeniile distruse de
rãzboi, secolul al IV-lea marcheazã o acumulare de proprietãţi funciare în mâinile unor
aristrocaţi, precum şi adoptarea unei economii rurale bazate pe profit. Economia
bazatã pe profit a dus la o stimulare a comerţului şi a activitãţii bancare în detrimentul
industriei. (p. 126).
 Atena nu a resimţit acelaşi şoc ca celelalte cetãţi, în mare parte datoritã imperiului
maritim care a compensat pierderile provocate de rãzboi. Cu toate acestea, imperiul nu
a adus aceiaşi prosperitate ca înainte, cheltuielile militare şi cele de refacere fiind
foarte împovãrâtoare. (p. 126)

Cucerirea macedonã.

 În timp ce efectivele greceşti au scãzut simţitor, Atena reuşind sã mobilizeze doar

20.000 de soltaţi în 310, fatã de 40.000 la începutul secolului al V-lea, Macedonia, sub
Filip al II-lea, începe sã capete din ce în ce mai multã putere. (p. 127).
 Regatul macedon era alcãtuit preponderent din zone muntoase, cu doar câteva câmpii
la gura de vãrsare a fluviilor Haliacmon şi Axios. Marea parte din populaţie era
formatã din ţãrani şi dintr-o nobilime turbulentã. Deşi vorbeau o limbã apropiatã de
cea a grecilor, macedonienii erau consideraţi barbari. (p. 127).
 Apropierea fatã de elenism se produce în timpul regelui Arhelau (sfârşitul sec V-lea),
care constuieşte drumuri, ridicã fortãreţe, modernizeazã armatã şi centralizeazã
puterea dupã modelul cetãţii greceşti. (p. 127).

Grecia în ajunul cuceririi macedone

 Macedonia începe sã se schimbe radical odatã cu domnia lui Filip al II-lea. La început
încearcã sã îşi stabilizeze ţãra şi sã îşi asigure tronul; îşi eliminã adversarii, reduce
nobilimea şi doteazã armanta. Dupã aceastã fazã începe sã reorganizeze regatul,
dezvoltând agricultura şi infrastructura. (p. 128-129).
 Dupã eliminarea pericolului barbar reprezentat de iliri şi epioţi, Filip al II-lea înccepe
sã anexeze teritorii în Grecia de nord (Tracia, Tesalia, Calcidica, distrugând în acelaşi
timp coloniile ateniene de la Potideea şi Metona). Deşi relaţiile cu celealte cetãţi, în
special cu Atena, s-au deteriorat, Filip al II-lea îşi continuã politica exansionistã. În
353 a încercat sã cucereascã Termopile, însã Atena şi Sparta au trimis trupe pentru a-i
bara drumul. (p. 129).
 Trebuie menţionat cã în ajunul cuceririi macedoniene nici o cetate greacã nu era
capabilã sã îi opunã o rezistenţã fermã. Sparta era înfrântã, Teba pierduse controlul
Beoţiei, iar Atena, cu toate cã încã se mai bucura de o relativã hegemonie, se
confruntã cu cheltuieli enorme (înlocuirea mercenarilor ce soldaţi cetãţeni nu a fãcut
decât sã creascã cheltuielile de apãrare) şi cu o scãdere a simţului civic din partea
cetãţenilor. (p. 129).
 Criza economicã în care se afla şi costisitoarele operaţiuni din 359 şi 356 au constrâns
Atena sã recurcã la o fazã de reconstrucţie financiarã, limitându-şi întervenţiile
exterioare. Aceastã politicã pacifistã nu dureazã prea mult, deoarece este ,,minatã de
un nou grup politic al cărui şef, Demostene, un extraordinar orator, cere compatrioţilor
săi să-I înfrunte pe Filip al II-lea, pronunţînd împotriva acestuia nişte rechizitorii
fulminante: Filipicee. Prima datează din 3 5 1 , evidenţiindu-1 pe Demostene ca pe un
campion al cauzei antimacedonene.’’ (p. 131)
 Filip îşi continuã cuceririle, în 349 atacând Olintul. Necogierile purtate au condus la
încheierea unei pãci în 346, prin care Atena pierdea teritoriile sale din Tesalia şi
Tracia, iar Filip devea stãpânul suprem al Greciei Centrale. Pentru unii intelectuali
cum ar fi Isocrate, Filip al II-lea reprezenta speranţa viitoarei unitãţi, omul ce putea sã
redea elenismului forţa de altãdatã. (p. 131).
 Demostene deşi a reuşit sã coaguleze o fortã antimacedonianã în jurul sãu, se vede
neputincios în faţã falangei macedoniene. Astfel, în 338, armatele greceşti sunt
nimicite de armata lui filip. Teba este nimicitã, iar Atena pierde mare parte din
teritoriile sale. Dupã aceste victorii, Filip al II-lea .convoacã un congres la Corint unde
se constituie o ligã a grecilor, în fruntea cãreia se afla el. Se încheie şi un pact între
macedonieni şi diversele cetãţii greceşti. Din acel moment Filip al II-lea începe o
politicã de expansiune împotriva perşilor, pozând în campionul elenismului împotriva
barbarilor. Proiectul sãu nu a fost niciodatã dus la capãt, deoarece în 336 a fost asasina
de soţia sa repudiatã. (p. 132-133).
Alexandru şi cucerirea Orientului.

 În momentul când a moştenit tronul, Alexandru nu avea decât 20 de ani. În ciuda

acestei vârste, el era deprins cu antrenamentul militar şi beneficia şi de o culturã vastã,
în mare parte dobânditã de la Aristotel, profesorul sãu. Încã de la începutul domniei,
Alexandru s-a concentrat pe asigurarea tronului, eradicându-şi duşmanii şi reducând
nobilimea la tãcere. De asemenea, a înteprins şi acţiuni de calmare a rebelilor din
Grecia Centralã, aducând ordine în cetãţile rebele şi efectiv stergând Teba de pe hartã;
doar faţã de Atena s-a arãtat mai binevoitor, în mare parte datoritã respectului sãu faţã
de civilizaţia sa. (p. 133-134).
 Pe plan extern, Alexandru continuã politica orientalã lansatã de tatãl sãu. În 334,
zdrobeşte un prim corp persan lângã vechea cetate a Troiei. La scurt timp, Alexandru
nimiceşte armata persanã la Issos şi captureazã familia marelui rege. În ciuda enormei
rãscumpãrari oferite de regele persan, Alexandru nu viseazã decât la cucerirea
imperiului Ahemenid. (p. 134).
 La doar câteva luni diferenţã cocereşte costa Siriei şi ajunge pânã în Egipt unde este
primit ca un eliberator. Dupã cucerirea Egiptului, Alexandru se îndreaptã spre inima
imperiului Persan, victoria de la Arbela din 331 asigurându-i drumup spre
Mesopotamia, unde cucereşte Babilonul şi Susa. Dupã acest episod se îndreaptã spre
platoul iranian, unde cucereşte Persepolisul şi Ecbatana. La scurt timp îl ajunge din
urmã şi pe Darius al III-lea, care a fost asasinat de escorta sa. (p. 134-135)
 Demn de menţionat e cã Alexandru înceteazã sã mai fie un şef rãzboinic european şi
începe sã adopte elemente din cultul personalitãţii practicat de regii persani. (p. 135).
 Între 329 şi 327 acesta îşi extinde graniţele imperiului cãtre est, supunând Bactriana şi
Sogdiana, atingând în cele din urmã şi Indusul. (p. 136).
 Alexandru moare pe 13 iunie 323 în Babilon, cel mai probabil din cauza malariei. (p.
137).

Grecia elenistã.

 Dorinţa lui Alexandru a fost de a eleniza fostul imperiul persan, iar în ultimii sãi ani de
domnie, dupã ce a promulgat la Susa (324) numeroase mãsuri politice în acest sens
cãsãtoriile mixte, cavaleria persanã unitã cu cea greacã, nobili iranieni în garda regala
etc, migraţia grecilor cãtre Orient ş.a.m.d, au produs numeroase efecte în sânul
imperiului. (p. 138)
 Transferuri culturale s-au produs în ambele sensuri, însã din punct de vedere
economic, Grecia s-a vãzut tot mai slãbitã. Motivul constã în concurenţa pe care
produsele agricole orientale le fãcau celor greceşti, în deplasarea spre est a drumurilor
comerciale şi în avântul unor noi poli economici, precum Alexandria sau Antiohia. (p.
138)
 Dupã moartea lui Alexandru, imperiul a cãzut pradã disputelor dintre foştii sãi
locotenenţi (diadohii). Astfel, urmãtoarea jumãtate de secol a fost caracterizatã de
lupta continuã între foştii locotenenţi ai lui Alexandru; imperiul s-a împãrţit în cele din
urmã în patru regate; Regatul Pergamului, imensul regat condus de Seleucizi, un regat
în Egipt condus de Lagizii şi unul în europa care, sub sceptrul Antigonizilor, cuprindea
Macedonia, Tracia şi Grecia. (p. 138-139)
 Dupã moartea lui Alexandru cetãtile greceşti au început sã se revolte. Cea din Teba şi
Sparta au fost înãbuşite rapid, iar cea în fruntea cãreia se afla Atena, în ciuda câtorva
succese iniţiale, a fost zdrobitã rapid de trupele lui Antipater. (p. 139).
 Mortea lui Alexandru aduce cu sine şi moartea democraţiei ateniene, care nu mai
putea rivaliza cu noile regate rezultate în urma cuceririi macedoniene. Pe viitor,
cetãţile greceşti vor fi prinse în luptele care opun între ele dinastiile moştenitoare ale
Imperiului lui Alexandru. (p. 139)
