Lucian Cristian Gava

Studii Literare, Anul I

Viața lui I. L. Caragiale

Criticul Șerban Cioculescu realizează o monografie a lui I.L.Caragiale. Acesta

alesese Berlinul exilându-se singur deși nu cunoștea germana, fiind mulțumit cu un foarte mic
„vocabular de strictă uzanță.” Stabilirea marelui dramaturg la Berlin este un episod
neelucidat. Motivul autoexilului a rămas un mister, deși avusese destul șicane: refuzându-i-
se în două rânduri a premiile Academiei, scriitorul Caion care l-a acuzat pe I. L. Caragiale că
a plagiat nuvela Năpasta după o dramă ungurească de Kemeny Istvan, intitulată Nenorocul.

Cioculescu notează că marele scriitor a ales Berlinul în locul Parisului deoarece

confortul german era superior. Cu toate că știa franceza mai bine decât francezii, pentru că
iubea liniștea alege Berlinul. Ca o mică remarcă personală, am putea motiva această alegere
prin faptul că toți junimiștii erau germanofili, majoritatea având studiile efectuate în mediul
german. Astfel, am putea spune asupra preferințelor maestrului s-a impus stilul de viață al
societății germane. El alege exilul deoarece la noi nu existau condițiile ca scriitorul să
trăiască din arta sa. Societatea noastră ținea artistul la periferia sociețății, fiind la cheremul
patidelor politice care numeau scriitorii în mici funcții publice, ceea ce le asigura și lor
supraviețuirea. De asemenea, Șerban Cioculescu amintește că I. L. Caragiale a avut parte și de
persecuții politice din „cauza implicațiilor politice ale criticii sale sociale.”

Șerban Cioculescu scrie despre felul cum politicul interpreta opera lui Caragiale.
Dimitrie Sturdza, a cărui părere era vocea Academiei, considera opera dramaturgului „o
permanentă defăimare a instituțiilor publice și a virtuților naționale.” Astfel, comediile lui I.
L. Caragiale erau catalogate drept o „primejdioasă școală de imoralitate.” 1 Se ajunsese pănă
acolo încât piesele îi erau lăudate de așa zișii prieteni, dar care când deveneau directori ai
Teatrului Național nu mai aveau aceeași părere despre piesele lui de teatru. Chiar și I.L.
Caragiale ajunsese să creadă că atunci când i se montau piesele era o mare favoare pentru el.

Totodată, s-a simțit foarte dezamăgit de faptul că scriitorul Caion a fost achitat, ceea
ce presupunea ca I. L. Caragiale să poată fi ținta și altor atacuri mincinoase.
1
Șerban Cioculescu, Viața lui I. L. Caragiale. Caragialiana, Editura Eminescu, București, 1977, p. 214.

1
 Un alt motiv al dezamăgirii care a contribuit la decizia de a se exila a fost acela al
respingerii volumului Momente de către Academie. Nici în interiorul propriului partid nu a
fost prea prețuit, fiind mai mult îngăduit pe acolo, neoferindu-i-se nicio slujbă importantă.
Totodată, Cioculescu amintește de faptul că opera maestrului nu fusese reeditată, cu excepția
Teatrului, și că toate aceste lucruri au contribuit la decizia de a părăsi țara:

(...) calomniat fără sancțiune și admonestat de Academie, și de mic funcționar miluit și

ținut departe de de treburile publice, au contribuit la ridicare unui bilanț pasiv de viață.
S-a vorbit, printre altele, de „inaderența” lui la „spiritualitatea românească”, și
Caragiale a fost desemnat ca „ultimul ocupant fanariot.”2
Cine era de fapt I.L. Caragiale? Era din părinți greci pe linie maternă și arvanit pe
linie paternă. Străbunicul lui I.L. Caragiale pe nume Mihail Alexovici (Alexiovits) era grec
din Turcia veninând la noi în țară în jurul anului 1750. Iar bunicul Ștefan, din partea tatălui,
era arvanit (albanez) din insula Idra aproape de Atena. Șerban Cioculescu observă că
stabilirea lui Ștefan în țara noastră avea să fie benefică literaturii noastre, dăruindu-i trei
generații de scriitori. Observăm cu mirare cum arborele genealogic al scriitorului este format
dintr-un grec venit din Turcia și un albanez venit din Grecia. Acuzațiilor răutăcioase privind
originea sa, el nu le putea răspunde deoarece nu-și putea nega originea. Tatăl său Luca
provenea dintr-o familie cu cinci copii, el fiind primul născut. Din căsătoria lui Luca Caragiali
cu Ecaterina Caraboas se nasc doi copii: Ion și Elena. I. L. Caragiale se naște la 30 ianuarie
1852 în satul Haimanale, județul Prahova și se stinge din viață la Berlin la 9 iunie 1912. Tatăl
său a fost secretar al mănăstirii Mărgineni de lângă Haimanale, apoi a ocupat funcția de
supleant prin decret domnesc la Tribunalul Prahova din Ploiești.

Șerban Cioculescu a încercat să ne ofere un tablou cât mai complet și corespunzător

adevărului în ce privește biografia lui I.L. Caragiale și să despartă adevărul de minciuni sau/
și zvonuri.

A desprinde datele reale din viața lui, verificând cu strictețe snoavele scrise pe
socoteala ei înlăturând fanteziile vinovate ale plăsmuitorilor profesionali, din
nefericire adesori acreditate, și restabilind adevărul, iată ceea ce ne-am propus. 3
Obiectivitatea cercetătorului Șerban Cioculescu nu poate fi pusă sub semnul întrebării,
deoarece în stabilirea adevărului a pornit de la punctele de vedere existente și le-a probat
veridicitatea:

2
Șerban Cioculescu, Prefață la ediția I (1940), Viața lui I.L. Caragiale. Caragialiana, Editura Eminescu, București,
1977, p. 215.
3
Ibidem, p. 9.

2
„Am evitat să dramatizăm existența unui erou al lucidității, care și-a croit singur soarta.” 4
Odată cu stabilirea familiei la Ploiești, I.L. Caragiale este dat la învățătură la Școala
domnească nr. 1 din Ploiești, primul profesor fiindu-i Zaharia Antinescu, persoană care avea
să-i inspire apariția celebrului personaj Trahanache. La această școală, I. L. Caragiale obține
premiul 3 în anul 1860-1861. Al doilea profesor, Bazil Drăgoșescu este cel care așează pe
fundamente trainice educația elevilor săi datorită cunoștințelor vaste și pedagogiei
disciplinate. Acestui profesor îi datorează cultura română formarea celui mai mare dramaturg
român:

El a fot adevăratul profesor al lui Caragiale, cel care care i-a pus condeiul în mână, cu
respectul ca și religios pentru termenul propriu și sintaxa fără greș. (...) În acest an se
produce un eveniment covârșitor, care a rămas adânc săpat în inima lui \Ion.
Domnitorul Cuza într-o vizită oficială la Ploiești a intrat în caza lui Bazil. 5
Cu această ocazie, profesorul Bazil Drăgoșescu ține un discurs cu adresă la Măria-Sa Cuza
care îi face pe școlari să se ridice emoționați în picioare. În anul `64-`65 Ion Luca ia premiul I
împreună cu un alt coleg dintr-un colectiv de 85 de copii. la Ploiești absolvă cursul primar și
gimanziul și este nevoit să vină la București pentru a se înscrie la liceu. Spre deosebire de el,
sora lui Elena, strigată de ei Lenci, nu a fost dată la învățătură. Ion ajunge în urma intervenției
tatălui său să obțină un post de copist la Tribunalul Prahova. Va ocupa funcția aceasta până
în ziua morții tatălui său, când nu se mai prezintă la serviciu.

Între timp participă la mișcarea deputatului Candiano Popescu, rămasă în conștiința

publică drept: Republica de la Ploiești. Mișcarea a fost reprimată în sânge dar a a rămas în
amintirea maestrului ca un moment nostalgic care l-a însoțit toată viața. Avea 18 roze.
Republica de la Ploiești a durat doar o zi.

Odată cu moartea tatălui, Ion ajunge șeful familiei, și ocupând mai multe funcții,
încearcă să asigure membrilor familiei (mama Ecaterina și sora Lenci) cele neceare traiului.
La București primește ajutorul prețios în persoana lui Mihail Pascaly care era un mare actor.
Caragiale și Eminescu se cunosc acum deoarece primesc slujbe de sufleori și copiști. Ajunge
să fie sufleor și la Iași.

Nostalgia teatrului va fi reflectată în opera sa, deoarece teatrul este pentru el

universul unchilor lui Iorgu și Costache. Aceasta va contribui la formația sa de dramaturg.

4
Ibidem, p. 11.
5
Ibidem, p. 25.

3
 Frecventarea Junimii începe la data de 26 mai 1878 în casa lui Titu Maiorescu. Era
prezent și Vasile Alecsandri ca sărbătorit pentru că îi fusese acordat un premiu la concursul
din Montpellier pentru opera Gintea latină. Momentul rămâne în conștiința sa ca o „splendidă
seară” în care chiar Eminescu și-a citit poeziile. Erau prezenți printre alți invitați Slavici, și
un viitor prieten al lui Caragiale: Ronetti- Roman. Pe atunci Caragiale nu știa că între el și
Alecsandri aveau să apară animozități, maestrul luând apărarea mai tânărului Eminescu în fața
personalității strivitoare a lui Alecsandri. Acest incident avea să se dezvolte într-o dispută fără
posibilitate de reconciliere.

Sărăcia este motivul pentru care se apropie de gazetărie. Ea a fost pentru el o prietenie
la care s-a întors de fiecare dată. Șerban Cioculescu afirmă:

„Când s-a apucat să o practice, la 22 de ani, după o scurtă trecere printre culise,
gazetăria i-a deschis calea afirmării literare.”6

Articolele sale din gazete scrise sub formă de literatură ori ironizând pe cineva, își trag seva
din „actualitate” , ceea ce face din el un gazetar autentic:

Niciodată nu i-a lipsit lui Caragiale sensul actualității, ca să-l putem situa printre
scriitriii rătăciți în gazetărie. Spre deosebire însă de jurnaliștii neliterați, debutantul se
caracterizează din cea dintâi clipă printr-o cadență sintactică foarte personală și prin
proprietatea cuvântului, care denotă pe scriitor.7
Nu se știe cu siguranță cum fusese numit revizor școlar al circumscripției Neamț-
Suceava de V. A. Urechia „prin decretul regal nr. 2456 din 16 octombrie 1881”, când el
aparținea Junimii iar ministrul care îl numise era liberal. Nu a agreat această slujbă deoarece
îi cerea abilități de disciplinator, lucru care îi displăcea profund.

Se pare că atunci când avea o nevoie foarte mare de bani are parte de moștenirea
Momuloaiei, o mătușă care i-a lăsat o sumă frumușică de bani. Această mătușă fusese
căsătorită cu italianul Momolo venit la București. Acesta avusese un teatru unde avea
restaurant și cofetărie chiar în zona „străzilor Edgar Quinet și colțul străzii Academiei, din
dosul Universității.” Acest Momolo s-a c[s[torit cu Ecaterina Timotei Gherghevici ;i nu au
niciun urmaș. Această mătușă era soră bună cu Elena, mama Ecaterinei Caragiale. Astfel.
Caragiale beneficiază de o sumă considerabilă de bani, care îi permite mutarea la Berlin unde
nu muncește deloc.

6
Ibidem, p. 56.
7
Ibidem, p. 56.

4
La Berlin se împrietenște cu ginerele lui Gherea, Paul Zarifopol. Criticul Șerban Cioculescu
aduce în atenția publicului prietenia celebră dintre doi oameni de cultură români uniți de
singurătatea străinătății. Cei doi prieteni erau parteneri intelectuali care se potriveau în
concepții și vederi literare astfel că din această corespondență dintre ei ne parvine un portret
necosmetizat al marelui scriitor român.

Discutau despre literatură ( dulciuri literare), împărtășeau pasiunea pentru muzică dar
discuțiile se întindeau și în alte sfere: politică, meteorologie, gastronomie. Zarifopol devine
confidentul lui literar și totodată ucenicul lui, abordând în scrierile sale aceeași manieră
ironică și incisivă.

Își face autoportetul în corespondeța purtată cu Zarifopol:

Meloman! Ureche, memorie și gust muzical bine dezvoltate.

Din această corespondență care s-a desfășurat pe perioada anilor 1905-1912,

descoperim un Caragiale relaxat, uman, în căutare permanentă a șezătorilor literare cu
prietenul său și a liniștii și înțelegerii pe care nu le găsise în patria sa.

Anul 1907 avea să aducă o transformare decisivă ți radicală în viața maestrului,

devenind cu acea nefericită ocazie apărătorul țărănimii. Arvanitul, proscrisul, exilatul s-a
dovedit a fi un mare patriot român.

Bibliografie

1. Cioculescu, Șerban, Prefață la ediția I (1940), Viața lui I.L. Caragiale. Caragialiana,
Editura Eminescu, București, 1977.
2. Cioculescu, Șerban, Corespondența dintre I. L. Caragiale și Paul Zarifopol

( 1905-1912), Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1935.