„Experimentul Pitești”

Imaginea lui Eugen Țurcanu în scrierile lui

Paul Goma și Virgil Ierunca

Anul 1947 este unul deosebit de important pentru România, sub toate aspectele. La 30
decembrie 1947, autoritatea comunistă, în frunte cu Gheorghiu Dej și Petru Groza l-au forțat pe
regele Mihai I să abdice. Autoritățile comuniste au proclamat Republica Populară Română,
înlăturând astfel ultima instituție care amintea de regimul democratic, respectiv monarhia. Are
loc instaurarea partidului unic.

Comunismul a reprezentat cea mai sumbra perioadă a istoriei recente din Romania.
Ideologie totalitaristă, comunismul a reușit să controleze fiecare latură a societații, printr-un
sistem al cărui scop era să controleze totul prin teroare. Presa și literatura intră sub strictă
cenzură. Deși perspectivele în literatură erau de sincronizare cu Occidentul, se produce o
stagnare, din cauza acestui control drastic impus de comunism în toate domeniile.

Am ales să vorbesc despre „Experimentul de la Pitești”, mai exact, despre Eugen

Țurcanu, acela care a fost găsit principalul vinovat pentru ororile petrecute în penitenciarul de
la Pitești. Voi face o prezentare a imaginii lui Țurcanu, plecând de la operele lui Virgil Ierunca
și Paul Goma, Fenomenul Pitești, respectiv Patimile după Pitești. Este o prezentare succintă, în
care am încercat să integrez și informații generale despre ceea ce a însemnat acest experiment.

De la țărani la intelectualii vremii, nimeni nu a scăpat de forțele opresive ale sistemului.

Scopul era unul simplu: stoparea oricărei încercări de a înlătura comunismul. Cei care aveau
acces la difuzarea oricărui tip de informație (scriitori, ziariști, intelectuali, în general) trebuiau să

1
se asigure, mai întâi, că textul (sau muzica sau orice alta forma de manifestare publică) lor nu
conține niciun fel de idee care ar putea fi interpretată ca fiind un manifest împotriva regimului.
Cei care nu făceau acest lucru fie erau supuși cenzurii ( în cel mai bun caz), fie erau arestați și
trimiși în închisori unde se încerca reabilitarea lor.

O astfel de închisoare a fost cea de la Pitești, locul prin care au trecut mii de oameni, cei mai
mulți studenți, toți deținuți politic. Închisoarea de la Pitești a rămas în istoria Romaniei ca un loc
al terorii, „o insulă a ororii absolute cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară
comunistă”1 , deoarece aici era folosit cel mai înfiorător centru de reeducare. Aici erau aduși cei
care se împotriveau regimului.

„Experimentul Pitești”, așa cum a fost numit fenomenul reeducării, a început în

decembrie 1949 și a durat până în august 1952. Mărturiile apărute după terminarea acestui
fenomen au scost la iveală originalitatea înfiorătoare a metodelor de tortura. Reabilitarea
individului consta, de fapt, în degradarea psihică prin tortură.

Personajul principal al programului de la Pitești este Eugen Țurcanu. Este arestat politic
pentru că ar fi fost membru al Mișcării Legionare și pentru că nu a denunțat fapul că soția sa era
fiica unui comandant legionar. Închis mai întai la Suceava, Țurcanu este transferat la
penitenciarul de la Pitești, în 1949, unde ia contact cu Securitatea și intră în Organizaţia
Deţinutilor cu Convingeri Comuniste. Astfel, își începe activitatea de torționar și se transformă
într-un instrument de torura, alături de un grup de inculpați pe care îl conducea.

Țurcanu sfârsește ca „țap ispășitor”. Este declarat vinovat, prin sentința din noiembrie
1954, și condamnat la moarte, alături de alți colegi din grupul pe care îl condusese. Sfârșeste
împuscat, în decembrie 1974.

Doi dintre cei care au scris despre ororile petrecute la Pitești sunt Paul Goma și Virgil
Ierunca. Paul Goma a fost încă din perioada liceului în contact cu Securitatea. Acesta a fost
reținut timp de 8 zile, deoarece susținea cauza unor persoane arestate pentru anticomunism.

In 1977, el trimite o scrisoare deschisă postului de radio occidental „Radio Romania

Liberă” în care făcea un atac dur asupra Guvernului din Romania și îi cere sa respecte drepturile
cetățenilor. După acest moment, a fost permanent urmarit de Securitate. Însă Paul Goma era
1
Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești, p.9, Humanitas, 1990, București.
cunoscut în Occident, iar arestarea lui ar fi generat un val de proteste la nivel european. Întreaga
sa operă prezintă ororile facute de sistemul comunist. Din punct de vedere literar, Paul Goma
îmbină armonios realitatea cu ficțiunea.

Virgil Ierunca a dus și el o luptă cu sistemul comunist din România, folosindu-se fie de
ziarele la care lucra ca redactor în România, fie de publicațile pentru care scria în timp ce era în
exil, pentru a critica nedreptățile făcute de acesta.

În Fenomenul Pitești, Virgil Ierunca face o radiografie a acestui program, fiind prezentate
etapele înființării acestui program: „Piteștiul”, în 1949, era o închisoare rezervata tineretului,
mai precis studenților care nu-si trecuseră încă diploma sau licența”2.

Din paginile cărții lui Ierunca aflăm că Securitatea (condusă timp de 16 ani de către
generalul Nikolski) a creat acest program cu scopul de a lichida rezistența morală a tinerilor
deținuți politic3. Inovația experimentului de la Pitești vine din faptul că reeducarea se face cu
ajutorul unui grup de deținuți, condus de Eugen Țurcanu. Strategia era simplă: torționarii stăteau
în aceeași celulă cu cei reeducați.

Ierunca îi face un portret destul de complex lui Țurcanu, poate pentru a sublinia că
barbarismul său are la bază o minte sclipitoare: ,, spiritul demonic, o inteligență ieșită din comun
și dorința de afirmare prin toate mijloacele4. Încă din liceu, Țurcanu căuta să-si satisfacă voința
de putere și grupările de tineret legionar i se par cele mai pate pentru scopul pe care, conștient
sau nu, îl urmărește. Face parte, prin 1940-1941, din Frățiile de cruce. Foarte puțin timp,
deoarece, imediat ce legionarii intră in ilegalitate, rupe orice legătura cu ei”5. Se va construi un
contrast între imaginea unui foarte bun student la Drep și cea a unui demon care semăna teroare
în iadul de la Pitești.

Cartea lui Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești, îmbină armonios relatarea întamplărilor cu
elementele de biografie. Autorul folosește foarte mult problematizarea. Astfel, el răspunde
potențialelor întrebari pe care cititorii si le-ar putea pune. Într-o anumită măsură, putem asemăna
cartea cu un text de tipul întrebare-răspuns. Bineînteles, fiecare „răspuns” este dat prin relatarea
unei întâmplari din penitenciar. Mulți dintre cei care află despre „fenomenul Pitești” se întreabă,
2
Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești, , 1990Humanitas, București,p.19
3
Ibidem, p.11.
4
Ibidem, p.22.
5
Ibidem.
poate, de ce nu s-au sinucis cei care erau supuși ororilor. Virgil Ierunca anticipează și răspunde
concis: nu se sinucideau pentru că nu aveau cum 6. Studenții închiși acolo nu aveau voie cu
niciun obiect metalic, nici măcar cu tacâmuri. Nu moartea era scopul. Suferința era cheia către
reabilitare.

Paul Goma este scriitorul care a valorificat cel mai mult, din punct de vedere literar,
tema închisorii si a ororilor comise de comuniști. De aceea, au existat voci care au afirmat că,
pentru Goma, literatura Gulagului este o obsesie. Ruxandra Cesereanu, în Gulagul în conștiința
românească.Memorialistica și literatura închisorilor și lagărelor comuniste face o comparație a
operei lui Paul Goma cu Divina Comedie a lui Dante. Astfel, paradisul copilăriei apare în
majoritatea scrierilor, dar este mai accentuat în Din Calidor, purgatoriul este prezentat, ușor
ambiguu, în Ostinato, iar infernului îi corespunde opera Patimile după Piteşti.

Spre deosebire de celelalte scrieri, în romanul Patimile după Pitești, ficțiunea este
armonios îmbinată cu realitatea. Acţiunea se petrece în infernul închisorii de la Piteşti, loc al
pieirii, dominat în totalitate de figura demonică a lui Eugen Ţurcanu, omul cu un corn de rinocer
în loc de bărbie7. De altfel, întreg portretul pe care îl construieşte autorul face trimitere la sfera
diabolicului: altă dată, bărbia este văzută ca un fel de al treilea picior, care deconspiră un
neom, căci al treilea picior este echivalentul cozii; ochii lui Ţurcanu sunt pe rând gălbui,
violacei şi cenuşii, or, comeleonismul cromatic denunță în el o fiinţă diabolică8.

Închisoarea de la Piteşti este locul parodiei blasfemitoare, unde reeducaţii devin actori,
sub îndrumarea „regizorului” Eugen Țurcanu. Patimile după Piteşti prezintă scenele,
„reconstituite” din Evanghelie, care aveau loc în celulă. Acestea sunt descrise în detaliu (tehnică
prin care se asigură veridicitatea), creând imagini extrem de puternice. „Actorii” acestor parodii
erau, de cele mai multe ori, studenții teologi: Iisus are hlamidă, însă nu roșie, ci fostă albă, de
cearșeaf, pe care s-a scurs mirul răsturnat. Nu are cunună ci gamelă albă golită încă o dată și
lăsată acolo, ploștită pe-o ureche. Nici trestie, în schimb, pe piept îi atârnă, legat cu o sfoară de
după gât, modelat din săpun, pudrat cu DDT, uns și el cu mir, un falus.9.

6
Ibidem.
7
http://paulgoma.free.fr/paulgoma_pdf/pdf/LRP_PITESTI.pdf
8
Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conștiința românească.Memorialistia și literatura închisorilor și lagărelor
comuniste, 2005, Polirom, Bucureşti, p.294.
9
http://paulgoma.free.fr/paulgoma_pdf/pdf/LRP_PITESTI.pdf , p.191
 La acest tip de scene, Țurcanu participă rareori din postura de actor. El „este Dumnezeul”
care dirijează totul. Aceasta este ipostaza în care apare pe tot parcursul operei. Se consideră
salvatorul unor suflete decăzute, pe care doar el le poate reînvia. El însuși este un „reînviat”,
pentru că a trecut din ipostaza infractorului în cea a binefăcătorului. Aceasta este „o a doua
naștere” prin care toți trebuie să treacă, însă treptat, deoarece aceasta cuprindea patru etape.

Prima etapa se numea demascarea externă10. Deținutul trebuia să își arate dragostea și loialitatea
pentru partid. În același timp, el trebuia să ofere informații despre întreaga activitate pe care a
desfășurat-o, despre rudele sau prietenii pe care îi are in libertate și să denunțe pe oricine știa că
se opune sistemului. Toate aceste informații erau adesea obținute, mai întai verbal, doar în urma
ororilor fizice. Abia după ce erau verificate și confirmate de către Securitate, inculpatul dădea în
scris tot ceea ce a spus. A doua etapă era demascarea internă11. Inculpații, aflați sub o continuă
teroare, trebuia să numească pe toți cei care i-au ajutat să reziste supliciilor, fie inculpați, fie
persoane care lucrau în administrația penitenciarului. Aceste două etape aveau la bază denunțul.
În acest mod, Securitatea a reusit să obțină informații de care se folosea pentru a ține societatea
sub presiunea comunismului. Celelalte două sunt etape pentru a depersonaliza ființa umana și a
o educa după modelul torționarilor. Astfel, faza a treia a reeducării consta în demascarea morală
publică12. Deținutul trebuia să-și zdrobească valorile și să-și denigreze religia, familia, prietenii:
Tatăl, spre pildă, trebuie să apară ca un escroc, un bandit, un șpețar. Cum printre deținuți se
aflau mulți băieți de la țară – și deci și fii de preoți – aceștia din urmă sînt puși să descrie cu lux
de amănunte scenele erotice la care s-ar fi dedat tatăl lor, chiar în altar, să spunem, pe când
pregătea cuminecătura”13. După ce trec de aceste etape, Țurcanu – din ipostaza judecătorului-
decide dacă deținuții sunt pregătiți să intre în Organizaţia Deţinutilor cu Convingeri Comuniste.
Așadar, în ultima etapă tinerii erau obligați să-și tortureze cei mai buni prieteni. În acestă etapă,
trebuia să fie atins scopul reeducării. Însă Țurcanu privea cu atenție tot ceea ce se întâmpla și, la
cel mai mic gest de ezitare, inculpații erau obligați să reia toate etapele.

Trecând dincolo de analogii și trimiteri, în opera lui Virgil Ierunca și cea a lui Paul Goma,
Eugen Țurcanu este imaginea omului dornic de puterea absolută. Făra a ține cont de nimeni, fără

10
Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești, 1990, Humanitas, București, p.32.

11
Ibidem, p.33.
12
Ibidem.
13
Ibidem,34.
valori morale după care să se ghideze, Eugen Țurcanu ajunge să își tortureze și prietenii. Își
dorea respect, însă, pentru că nu îl putea obține pe nicio cale, în afară de violență, ajunge
simbolul degradării umane.

Bibliografie:

1. Cesereanu, Ruxandra, Gulagul în conștiința românească.Memorialistia și literatura

închisorilor și lagărelor comuniste, Polirom, Bucureşti, 2005.

2. Goma, Paul, Patimile după Piteși, Cartea Românească, București, 1990.

3. Ierunca, Virgil, Fenomenul Pitești,Humanitas, București, 1990.

Surse web:

1. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/fenomenul-pite-ti
2. http://paulgoma.free.fr/paulgoma_pdf/pdf/LRP_PITESTI.pdf