Fizica

a. mişcarea aparentă a planetelor.
Concepţia
heliocentrică a universului
• Mişcarea aparentă a planetelor pe sfera cerească se deosebește de mișcarea aparentă a

stelelor și a Soarelui. Planetele ale căror orbite se află în interiorul orbitei terestre sunt numite
planete inferioare (Mercur și Venus), iar planetele ale căror orbite se află în exteriorul
orbitei terestre – planete superioare (celelalte planete).
Mercur și Venus se mișcă pe cer în apropiere de Soare, fie la est de Soare când sunt observate
seara după apusul lui, fie la vest de el când pot fi văzute dimineaţa înainte de răsăritul
Soarelui. Unghiul dintre direcţi- ile Pământ–Soare și Pământ–planetă inferioară este numit
unghi de elon- gaţie sau elongaţie. Elongaţia poate atinge valoarea maximă de 18–28o pentru
Mercur și 45–48o pentru Venus. În popor, planeta Venus, cel mai strălucitor corp ceresc după
Soare și Lună, este cunoscută ca Luceafărul dedimineaţă sau -deseară.
Mișcarea aparentă a unei planete de la vest la est poartă numele de mișcare directă, iar cea
de la est spre vest – mișcare retrogradă. Plane- tele un timp sunt în mișcare directă, apoi se
opresc (staţionează), după care își reiau deplasarea în sens opus – mișcare retrogradă,
descriind pe cer niște bucle (fig. 8.48).
În mișcarea lor de revoluţie în jurul Soarelui, planetele ocupă diverse poziţii relative faţă de
Pământ și Soare (fig. 8.49). În cazul când planetele inferioare sunt între Pământ și Soare, se
spune că ele se află în con- juncţie inferioară cu Soarele. În această poziţie planetele se află
la cea mai mică distanţă de Pământ. În cazul în care planeta inferioară, Soare- le și Pământul
se situează pe aceeași linie, are loc tranzitul planetei pe discul Soarelui, ea fiind observată ca
un cerculeţ întunecat pe discul solar. Când planeta inferioară este dincolo de Soare, în
conjuncţie superioară, ea se află la distanţa maximă de Pământ și este invizibilă.
Observate de pe Pământ, planetele inferioare prezintă faze ca și Luna, în funcţie de poziţia lor
faţă de Soare.
Planetele superioare, de asemenea, se pot afla în diferite poziţii relative faţă de Pământ și
Soare (fig. 8.49). Dacă, de exemplu, Pământul este între planeta superioară și Soare, atunci
planeta se află în opoziţie cu Soarele. Opoziţiile oferă cele mai favorabile condiţii pentru
observaţii. În aceste perioade planetele superioare se apropie cel mai mult de Pământ. Ele trec
prin culminaţia superioară aproximativ la miezul nopţii, fiind vizibile pe parcursul întregii
nopţi. Când planeta se află dincolo de Soare în raport cu Pământul, ea este în conjuncţie cu
Soarele și nu poate fi observată.
• Concepţia heliocentrică a Universului. Mare- le astronom al Antichităţii Aristarh din Samos

(320–~250 î.Hr.), pentru prima dată, a enunţat ide- ea că în centrul lumii se află Soarele, iar
planetele se rotesc în jurul lui. Contemporanii săi însă nu au acceptat această ipoteză,
preferând concepţiile geo- centrice ale lui Aristotel.
Concepţiile astronomilor antici despre Univers au fost sintetizate, în anul ~150 d.Hr., de către
astronomul grec Claudiu Ptolemeu (~87–165 d.Hr.) din Alexandria (Egipt) în tratatul său de
matemati- că și astronomie „Megale Syntaxis” (tradus în limba arabă ca Almagest).
Pe măsură ce precizia măsurărilor astronomice creștea, se constatau neconcordanţe dintre
teoria lui Ptolemeu și observaţii. Marele astronom polonez Nicolaus Copernic (1473–1543) a
pus la îndoială consistenţa principiilor fundamentale ale sistemului geocentric ptolemeic. În
lucrarea sa „De revolutioni- bus Orbium Coelestium”, publicată în 1543, Coper- nic a
elaborat sistemul heliocentric al Universului. La baza acestui sistem au fost puse următoarele
prin- cipii: 1) în centrul Universului se află Soarele; 2) Pă- mântul sferic se rotește în jurul
axei proprii; 3) Pă- mântul, ca și celelalte planete, se mișcă în jurul Soarelui pe orbită
circulară. Luna se mișcă în jurul Pământului; 4) toate mișcările reprezintă combina- ţii de
mișcări circulare uniforme; 5) mișcările aparente directe și retrograde ale planetelor rezultă
din mișcarea Pământului.
Copernic pentru prima oară a argumentat struc- tura corectă a Sistemului Solar, calculând
distanţele relative ale planetelor de la Soare și perioadele lor de revoluţie. El a explicat corect
mișcările aparente complicate, directe și retrograde, ale planetelor ca o combinaţie a două
mișcări reale în jurul Soarelui a planetei și a Pământului.
Verificaţi-vă cunoştinţele
1. O planetă e văzută pe cer la distanţa de 110o de la Soare. Este această planetă superioară ori inferioară?
2. PoatefivăzutLuceafărul(planetaVenus)searaîn
partea de est a cerului? Argumentaţi.
Renunţând la teza dogmatică despre imobilita- tea Pământului, care secole de-a rândul
stăpânea spiritele umane, Copernic a produs o revoluţie nu numai în astronomie, dar și în
concepţia știinţifică despre lume.
b. perioada siderală şi perioada sinodică de revoluţie a planetelor. Legile lui

Kepler
• Perioada siderală şi perioada sinodică. Peri- oada de revoluţie a unei planete în jurul Soarelui
faţă de stele este numită perioadă siderală, T. Peri- oada siderală a Pământului este numită
an sideral (T = 1 an).
Intervalul de timp dintre două poziţii relative iden- tice ale unei planete în mișcarea ei
aparentă se nu- mește perioadă sinodică, S, a planetei.
Între aceste trei perioade există o relaţie simplă, numită ecuaţia mișcării sinodice care poate
fi ușor dedusă.
• Legile lui Kepler. În sistemul heliocentric al lui Copernic orbitele planetelor reprezintă
aceleași cer- curi considerate „curbe ideale”, ca și în sistemul geocentric al lui Ptolemeu.
Studiind mișcarea planetei Marte în jurul Soa- relui, astronomul german Johannes Kepler
(1571– 1630) a constatat existenţa unei neconcordanţe între poziţiile calculate și cele
observate ale acestei planete. După mai mulţi ani de muncă asiduă și calcule anevoioase,
Kepler a ajuns la concluzia că orbitele planetelor nu sunt circulare, iar mișcarea lor nu este
uniformă și astfel a enunţat cele trei legi fundamentale ale mișcării planetelor care îi poar- tă
numele.
legea i: Fiecare planetă se mişcă pe o orbită eliptică, având Soarele în unul dintre focare (legea
elipselor) (fig. 8.51).
Forma elipsei este caracterizată de o mărime numită excentricitate,unde c este distanţa de la

centrul elipsei până la focarul său; a – semiaxa mare a elipsei. Excentricitatea arată cât de
mult elipsa diferă de circumferinţă. În cazul când c = 0, avem e = 0 și elipsa se transformă
într-un cerc cu raza a. Excentricitatea orbitei Pământului e = 0,017.
Punctul cel mai apropiat de Soare al orbitei planetei se numește periheliu, iar punctul cel
mai înde- părtat de Soare se numește afeliu (fig. 8.51). Punctul cel mai apropiat de Pământ al
orbitei Lunii sau al unui satelit artificial este numit perigeu, iar punctul cel mai îndepărtat –
apogeu.
Se poate demonstra că semiaxa mare a orbitei planetei, a, este egală cu distanţa medie a
planetei de la Soare. Semiaxa mare a orbitei Pământului, adi- că distanţa medie de la Pământ
la Soare este luată drept unitate de distanţă în astronomie, numită uni tate astronomică (UA):
legea a II-a: Raza vectoare a planetei descrie arii
egale în intervale de timp egale (legea ariilor egale).
Raza vectoare este segmentul de dreaptă care pornește din centrul Soarelui (focarul orbitei)
către centrul planetei. Conform legii a II-a, ariile M1SM2 și M3SM4 sunt egale (fig. 8.52).
Arcele M1M2 și M3M4, parcurse de planetă în intervale de timp egale, au lungimi diferite, M1M2
> M3M4. Deci mișcarea planetei în jurul Soarelui nu este uniformă. Cu cât planeta este mai
aproape de Soare, cu atât viteza ei este mai mare. De exemplu, atunci când Pământul se află
la periheliu, adică la distanţa minimă de Soare (în jurul datei de 3 ianuarie), viteza lui orbitală
este ma- ximă, 30,29 km/s, viteza medie fiind de 29,7 km/s
legea a iii-a: Pătratul perioadei siderale de revoluţie a planetei este proporţional cu cubul
semiaxei mari a orbitei (legea armoniilor).
Legea a III-a a lui Kepler stabilește legătura dintre perioadele siderale și distanţele medii ale
planetelor de la Soare.
Legea a III-a a lui Kepler, la fel ca și celelalte două legi, se aplică nu numai la mișcarea
planetelor, ci și la mișcarea sateliţilor lor naturali și artificiali. Folo- sind legea a III-a,
semiaxele mari ale orbitelor tutu-ror planetelor pot fi exprimate în unităţi astronomice.
Legea a III-a generalizată are o importanţă deose- bită în astronomie, deoarece permite
determinarea maselor corpurilor cerești.

Fizica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fizica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

a. mişcarea aparentă a planetelor.

• Mişcarea aparentă a planetelor pe sfera cerească se deosebește de mișcarea aparentă a

• Concepţia heliocentrică a Universului. Mare- le astronom al Antichităţii Aristarh din Samos

partea de est a cerului? Argumentaţi.

b. perioada siderală şi perioada sinodică de revoluţie a planetelor. Legile lui

Forma elipsei este caracterizată de o mărime numită excentricitate,unde c este distanţa de la

legea a II-a: Raza vectoare a planetei descrie arii

egale în intervale de timp egale (legea ariilor egale).

S-ar putea să vă placă și