Vânătorul şi Pescarul Moldovei

ISSN 9771857450508

Revistă lunară de informare nr. 4 (58) ◆ aprilie 2015

• S-au dus lupii? Vin şacalii?

• Roşioara: pasiune şi încântare
• Cerinţe faţă de alegerea armei

Imperativul vremii:
păstrarea genofondului
 Ministerul Mediului
Agenţia „Moldsilva“
Societatea Vânătorilor
şi Pescarilor din Republica Moldova

ISSN 9771857450508 Stimaţi colegi, dragi cititori!

Vânătorul şi Pescarul Moldovei
revistă lunară de informare
Serie nouă în limba română
Fie ca Sărbătoarea Sfântă
a Învierii Mântuitorului nostru
Iisus Hristos să aducă în sufletele
şi casele dumneavoastră bucuria
Adresa: MD-2005, mun. Chişinău
str. Şipotelor 2, et. 3
tel./fax: /373 22/ 24 20 27
e-mail: revistasvpm@gmail.com
şi lumina speranţei, pace,
Index: 32876

sănătate şi înţelegere.
Consiliul de redacţie
Oleg CIOCOI, preşedintele Consiliului
Republican al SVPM
Alexei PALANCEAN, dr. în biologie Hristos a Înviat!
Vadim NESTEROV, doctor veterinar
(România)
Andrei MUNTEANU, dr. în biologie
Dumitru GALUPA, dr. în economie,
director ICAS

echipa redacţiei
Ionel CĂPIŢĂ, redactor-şef
Anatol GROSU,
redactor-şef adjunct
Igor GROSU, secretar responsabil
Veronica Vlădescu,
redactor
Valeriu BUSUIOC, redactor-traducător
Alexandru BOSTAN, designer

Manuscrisele expediate pe adresa

redacţiei nu se înapoiază autorilor.
De conţinutul materialelor sunt responsa-
bili autorii. Ele nu reflectă în mod obliga-
toriu opinia, poziţia redacţiei.
Retipărirea oricărui material este permisă
doar cu acordul redacţiei.

Continuă abonarea la revista VPM

Index: PM32876
Costul unui exemplar – 12,5 lei
 Minunea lui Dumnezeu,
vânătoarea şi religia
Minunea minunilor nemaicunoscută
vreodată rămâne din veac şi până în veac
Învierea din morţi a Domnului nostru Ii-
sus Hristos. Această Minune e în afara firii,
specifică vieţii pământeşti. El unul, Fiul lui
Dumnezeu, a înviat din morţi, cu moar-
tea pe moarte călcând. Pe când toată fiin-
ţa umană şi celelalte fiinţe de pe Pământ,
alături de care coabităm, precum au înce-
put, aşa toate au şi sfârşit: indivizii se nasc,
cresc, dau naştere generaţiei următoare,
îmbătrânesc şi mor. Doar că pentru fieca-
re sfârşitul este diferit: unii au parte de o
viaţă mai lungă, alţii mai scurtă, urmată de
un final rapid sau lent, violent sau natural.
Deci, în lanţul trofic, e firească şi justificată
moartea unui individ, prin dispariţia sa fi-
rească — fie la sfârşitul perioadei de viaţă,
fie ca pradă pentru o altă specie, aflată la
un nivel superior în acest lanţ (vorbind de
vânat). Deci, nu e nimic în afara firii vieţii
pe pământ.
Ceea ce este tot atât de adevărat — nu
tot vânatul îşi află sfârşitul din cauza pră-
dătorilor. Faptul în sine asigură continu-
itatea speciilor şi interdependenţa vână-
tor-vânat. Am auzit însă voci că a vâna e
păcat. Pentru că nu vânătorul le-a dat viaţă
vietăţilor, ca să le o ia, ci Dumnezeu. Dar
să vedem ce spune Biblia în privinţa vâ-
nătorii. Nicăieri nu veţi găsi că Dumnezeu
interzice vânătoarea animalelor.
„Dumnezeu i-a binecuvântat pe Noe
şi pe fiii săi şi le-a zis: „Fiţi roditori, în-
mulţiţi-vă şi umpleţi pământul.  2  Frica
şi groaza de voi să fie peste toate vieţu-
itoarele pământului, peste păsările ceru-
lui, peste toate creaturile care mişună pe
pământ şi peste toţi peştii mării. Ele vă
sunt date în stăpânire.3  Tot ce se mişcă şi
are viaţă vă va fi hrană. Aşa cum v-am dat
plantele verzi, acum vă dau totul“. (Gene-
za 9:1-3)
Deci, prin poruncile Sale, Dumne-
zeu binecuvântează, nu condamnă vână-
toarea.
Tot Biblia spune despre Esau că „a
ajuns un vânător îndemânatic, un om care
îşi petrecea vremea mai mult pe câmp“
(Geneza 25:27). Când Isaac, tatăl lui, a
dorit să-l binecuvânteze pe Esau, i-a dat
următoarea însărcinare: „Adu-mi vânat şi
fă-mi o mâncare ca să mănânc şi te voi bi-
necuvânta înaintea Domnului, înainte de
moartea mea“. (Geneza 27:7)
Vânătoarea, întocmai ca şi religia, este
incompletă fără moarte. Este într-adevăr
o religie, mai veche, mai profundă şi mai
viscerală decât Iudaismul sau Creştinismul,
sau chiar Islamul, la fel de veche cel puţin
ca picturile murale pleistocene din Dordo-
gne sau Altamira. Are rugăciunile proprii,
binecuvântările îmbinate cu implorări de
iertare de fiecare dată când fiinţa vânată
moare; are sacramentele întunecate proprii,
ritualuri şi simboluri; propria artă distinc-
tă.  (Robert Jones)
Datorită vânătorii a supravieţuit specia
umană, şi tot mulţumită vânătorii se men-
ţine lanţul trofic de la începuturi şi până
acum. Altminteri Dumnezeu, prin porun-
cile Sale, ar fi comunicat lumii întregi că a
vâna este un păcat.
Fireşte, vânătoarea demult nu mai este
doar un mijloc de dobândire a hranei pen-
tru homo sapiens. Astăzi vânătoarea este
îndeletnicirea ce aduce cu sine nebănuite
satisfacţii emoţionale. Adevăratul vânător,
contopit cu Natura, este una cu vânatul şi
una cu mediul acestuia.
Adevăratul vânător al zilelor noastre
trăieşte clipe de mândrie şi remuşcare, când
îşi atinge ţinta. Mândrie — pentru dovada
însuşirii artei vânătoreşti, şi remuşcare —
pentru animalul, căruia i-a scurtat zile-
le… Chiar dacă e conştient că Dumnezeu
aşa a poruncit ca omul să fie mai-marele
peste toate vieţuitoarele pământului, peste
/ Nr. 4 • 2015 / Vânătorul şi Pescarul Moldovei | 1
păsările cerului, peste toate creaturile care
mişună pe pământ şi peste toţi peştii mă-
rii, adevăratul vânător rămâne conştient
de faptul că toate creaturile…  sunt date în
stăpânire omului şi, deci, cum va stăpâni,
aşa va avea.
Vânătoarea nu trebuie să fie un succes.
Dimpotrivă, dacă eforturile vânătorului
ar fi încununate întotdeauna, inevitabil cu
succes, acest efort nu s-ar numi vânătoare,
ci altceva … Frumuseţea vânătorii stă în
aceea că vânătoarea e întotdeauna proble-
matică … Fără dubii, omul întinde limită-
rile (distanţei ecologice) animalului în mod
deliberat şi după voinţa proprie. El ar putea
foarte uşor anihila rapid şi lesne majorita-
tea speciilor animale, ori cel puţin acelea în
a căror vânătoare găseşte plăcere… Există,
de aceea, în vânătoare ca sport, o supremă
renunţare a omului la supremaţia umani-
tăţii sale. ( Jose Ortega y Gasset)
Ştiut lucru: vânătoarea nu înseamnă
doar faptul de a omorî vânatul. Ea oferă
omului „inundat“ de civilizaţie — posibi-
litatea de a se reîntoarce la natură, de a se
familiariza cu mediul sălbatic, de a urmări,
a studia, a înţelege vânatul, a fi una cu el.
Vânătoarea oferă omului posibilitatea de
a-şi găsi locul în Natură, de a acorda acel
ajutor vânatului, de care acesta are nevoie,
mai ales, în zilele noastre.
Mă întreb şi întreb: care altă îndelet-
nicire, decât vânătoarea, dezvoltă atenţia,
spiritul de observaţie, perseverenţa, cura-
jul şi hotărârea? Care? Ea, vânătoarea ci-
mentează caracterul omului.
Pornind de la acest adevăr, aş vrea să
ştiu: o societate contemporană, civilizată,
are nevoie de oameni cu aceste calităţi sau
ba?
În ceea ce mă priveşte, atât pot spune:
fac parte din Societatea Vânătorilor şi Pes-
carilor din Moldova.
Hristos a înviat!
Ionel CĂPIŢĂ
opinie

Să luăm o decizie oportună

Conducerea Societăţii Vânătorilor şi Pescarilor din Moldova este informată din surse demne
de încredere că Ministerul Mediului iniţiază modificări şi completări în art.11 din Anexa nr.1 la
Legea regnului animal nr.439 din 27.04.1995. Se preconizează că, de rând cu contractele înche-
iate anterior cu primăriile, gestionarul (în cazul nostru, Societatea Vânătorilor şi Pescarilor
din Moldova), va fi obligat să încheie contracte şi cu proprietarii de pământuri cu privire la Oleg Ciocoi,
utilizarea acestuia în activităţi cinegetice. preşedintele CR al SVPM

Spre regret, examinarea acestei pro-
puneri iarăşi a fost concepută fără par-
ticiparea Societăţii Vânătorilor, care este
gestionarul principal al terenurilor de
vânătoare în ţara noastră şi reprezin-
tă interesele a peste 15 mii de oameni.
Ignorarea opiniei organizaţiei publice
în procesul luării deciziei pe marginea
unei chestiuni atât de importante pare a
fi cel puţin incorectă şi generează o între-
bare de ordin general: Chiar într-adevăr
Ministerul Mediului nu doreşte să afle
opinia vânătorilor de rând în contextul
modificărilor operate la Legea regnului
animal? Sau poate ministerul are frică de
această opinie?
Autorii proiectului de modificare a
legii nu au dorit să studieze mai detailat
această chestiune, reieşind din practica,
constituită în ţările europene, inclusiv în
România vecină, în care o asemenea pro-
punere a fost introdusă în Legea cu privi-
re la vânătoare şi fondul cinegetic în anul
2006 şi a fost valabilă până la 25 februarie
anul curent. În virtutea mai multor fac-
tori, care au avut un impact negativ asupra
stării generale a fondului cinegetic, aceas-
tă dispoziţie legală a fost anulată. Straniu
pare faptul că niciunul dintre colaborato-
rii Ministerului Mediului care au iniţiat
această propunere, nu şi-a adresat întreba-
rea: de ce în România care este unul dintre
actorii de prim rang pe arena europeană şi
globală în domeniul vânatului, peste 9 ani
după operarea unei asemenea iniţiative
legislative, a fost anulat articolul, analogic
celui care astăzi este iniţiat de Ministerul
Mediului? Oare nu este raţional ca, înain-
te de a propune ceva într-o chestiune atât
de controversată, să mai medităm, să mai
studiem practica altor state şi doar după
aceasta să luăm decizia cu privire la opera-
rea acestor modificări?!
Mai este şi un alt aspect ce ţine de
această propunere nechibzuită. Astăzi în
Republica Moldova există peste un milion
de proprietari de pământ, deţinători de
cote, suprafaţa cumulată a căruia ocupă
peste 50% din teritoriul Republicii Moldo-
va. Ministerul propune ca în cazul în care
contractele între proprietarii de pământ şi
utilizatorii cinegetici nu vor fi încheiate, în
virtutea oricăror cauze, aceste pământuri
să fie excluse din fondul cinegetic de stat.
Această propunere contravine direct art.2
din anexa nr.1 la Legea regnului animal,
care stipulează că „Animalele de interes
vânătoresc şi multitudinea de terenuri
de vânătoare constituie Fondul cinegetic
unic de stat al Republicii Moldova”. Con-
comitent, art. 6 din legea respectivă, spu-
ne că: „Fondul cinegetic este un complex
unic şi indivizibil, care nu se supune pri-
vatizării sau transferării în altă formă de
proprietate decât cea publică”. Nu este clar,
însă, în ce mod ministerul intenţionează
să facă abstracţie de aceste dispoziţii? Este
clar altceva — fără a lua în consideraţie
urmările unor asemenea propuneri pri-
pite, autorii intenţionează să soluţioneze
o serie de probleme iminente relaţiilor
între proprietarii de pământ şi utilizatorii
cinegetici. Însă, e bine să ştim că soluţia a
fost găsită demult. Ea este stipulată în le-
gislaţiile statelor europene. Nu este cazul
să inventăm bicilcleta, este necesar doar să
studiem atent experienţa multianuală în
domeniul de referinţă.
În pofida absurdităţii propunerilor în-
aintate de minister, este cazul să înţelegem
că ele nu pot fi acceptate, de altfel nu vom
evita o multitudine de probleme. Prima
dintre acestea este următoarea: cum pu-
tem exclude din fondul cinegetic de stat
pământurile proprietarilor care nu vor
dori să încheie contracte? La ce categorie
urmează să fie atribuite aceste pământuri?
Unde trebuie căutaţi aceşti peste 1 milion
de proprietari de pământ cu care trebuie
încheiate contractele respective? Cum tre-
buie să procedăm în cazul proprietarilor
care se află peste hotare sau nimeni nu ştie
unde? Cine va realiza activităţi economi-
co-cinegetice pe terenurile de vânătoare
excluse din fondul cinegetic de stat? Cum
rămâne cu animalele care nu ştiu de ho-
tare, şi pentru care trebuie să efectuăm o
multitudine de lucrări în vederea protecţiei
şi pazei acestora? Cine va lupta cu anima-
lele de pradă dăunătoare pe pământurile,
excluse din fondul cinegetic? Cum trebuie
rezolvate problemele apariţiei epidemiilor
şi maladiilor la animale etc.
În legătură cu aceasta, se impune clari-
ficarea situaţiei. Există două forme de bază
de activitate economico-cinegetică, speci-
ficate în legislaţiile europene. Prima dintre
acestea se aplică în Franţa, Italia, Anglia şi
în alte ţări deja circa 700—900 de ani, în
condiţiile cărora speciile de interes vână-
toresc aparţin proprietarilor de pământ.
Concomitent, proprietarii de pământ sunt
limitaţi în drepturile de folosinţă şi sunt
obligaţi să asigure pe pământurile lor paza
animalelor sălbatice, nutriţia lor suplimen-
tară, să creeze condiţii favorabile pentru
habitatul şi reproducerea lor, să combată
prădătorii dăunători, să ţină evidenţa lor
etc. În schimb, proprietarii de pământ care
sunt vânători, obţin dreptul de dobândi-
re a unei cantităţi anumite de animale în
strictă corespundere cu cotele şi termene-
le stabilite. În opinia noastră, implemen-
tarea unui asemenea sistem în Republica
Moldova se va răsfrânge în modul cel mai
negativ asupra stării terenurilor cinegetice
şi animalelor sălbatice, deoarece în ţările
menţionate supra ordinea şi tradiţiile vâ-
nătoreşti s-au constituit în decursul mai
multor secole şi deseori erau însoţite de

2 | Vânătorul şi Pescarul Moldovei / Nr. 4 • 2015 /

Vânătorii noştri în perioada interbelică
În perioada interbelică, când Basarabia
era parte componentă a României, vână-
torii noştri îşi îndreptau şi în continuare
eforturile întru dezvoltarea şi îngrijirea
vânatului, afirmarea principiilor vânătorii
corecte, respectarea frumoaselor tradiţii
vânătoreşti. Pe atunci reprezentanţii so-
cietăţilor de vânători din fostele provincii
româneşti au lansat ideea constituirii unei
singure Uniuni Generale a Vânătorilor, ca
entitate naţională de intervenţie eficien-
tă pe lângă autorităţi, în scopul susţinerii
intereselor generale ale tuturor vânători-
lor. Dar se voia ceva mai mult. Se dorea ca
Uniunea să devină purtătoarea idealurilor
vânătoreşti din România, întru înnobilarea
pasiunii vânătorilor, prin ridicarea nivelu-
lui de instruire a acestora şi prin exercita-
rea vânătorii în deplină sportivitate, numai
acolo, unde, când şi cum permitea legea.
De la idee până la faptă nu rămăsese
decât un pas. Premisele erau deja crea-
te, prin înfiinţarea la Sibiu, imediat după
Primul Război Mondial, a Reuniunii Vâ-
nătorilor pentru Ocrotirea Vânatului din
Ardeal. Entuziasmaţi de acelaşi ideal, se
constituia, şi la Bucureşti, în 5—7 iunie
1919, Uniunea Generală a Vânătorilor. În
Bucovina, la Cernăuţi, fiinţa, după cum
s-a precizat, Societatea pentru Ocrotirea
Vânatului din Bucovina. La 26 mai 1922,
cu ocazia unei Adunări Generale Extraor-
dinare a Uniunii Generale a Vânătorilor,
la care au participat delegaţi ai societăţilor
de vânătoare din întreaga ţară, ai Societăţii
pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal şi ai
pedepse aspre şi execuţiile celor care în-
călcau regulile de vânătoare. A doua for-
mă de organizare a vânătorii este aplicată
într-o serie de ţări europene, inclusiv în
Polonia, Ungaria, România, Bulgaria etc.,
unde fondul de vânătoare este proprietate
de stat, rămâne unic şi indivizibil. În ţara
noastră, legislaţia prevede anume această
formă, în condiţiile căreia interesele de
stat sunt prioritare. „Dar cum rămâne cu
dreptul la inviolabilitatea proprietăţii per-
sonale?”, — veţi întreba dvs. Aici se impu-
ne o explicaţie: în ţara noastră nimeni nu
atentează la dreptul cetăţenilor de propri-
etate asupra pământurilor. Este vorba doar
despre posibilitatea desfăşurării activităţi-
Societăţii pentru Ocrotirea Vânatului din
Bucovina, s-a decis, în sfârşit, fuziunea.
Deci, 26 mai 1922 e data de naştere
a Uniunii Generale a Vânătorilor
din România.
Încă de la început, Uniu-
nea Generală a Vânătorilor din
România s-a bucurat de un pre-
stigiu aparte, sub înaltul patro-
naj al membrilor familiei regale.
Majestatea Sa, George al Greciei, şi
A.S.R. Principele Nicolae au fost no-
minalizaţi, pentru o anumită perioadă
de timp, ca Înalţi Preşedinţi de Onoare ai
Uniunii. Însuşi M. S. Regele Ferdinand I,
vânător pasionat şi de mare ţinută etică,
şi-a găsit timp pentru a se adresa, în mod
repetat, membrilor Uniunii pe care familia
regală continua să o patroneze.
În condiţiile arătate, nu pare deloc
întâmplătoare înfiinţarea Consiliului In-
ternaţional de Vânătoare (C.I.C.) în anul
lor cinegetice, inclusiv, a vânătorii. În le-
gislaţiile de mediu din ţările care urmează
această cale, proprietarul de pământ are
dreptul garantat de obţinere a despăgu-
birilor în cazul prejudiciului, cauzat de
utilizatorul cinegetic. Apare întrebarea: pe
ce motiv ministerul încearcă să dea viaţă
unei făpturi mutante, încercând să combi-
ne două forme de organizare economico-
cinegetică? Cine şi pentru ce promovează
această iniţiativă defectuoasă? De ce oare
ministerul ar avea nevoie să reanimeze
propuneri, examinate şi respinse de Comi-
sia parlamentară încă în anul 2012? Unde
vom ajunge dacă vom merge mai departe
pe acest făgaş?
/ Nr. 4 • 2015 / Vânătorul şi Pescarul Moldovei | 3
1931, din iniţiativa datată în 1928, a repre-
zentanţilor a patru ţări europene,
printre care şi România.
Mişcarea vânătorească
ia amploare şi în Basara-
bia. În multe localităţi
apar grupuri organizate
de vânători. De remarcat
faptul că, în trecutul nu
prea îndepărtat, fiecare lo-
calitate din Moldova trebuia
să aibă obligatoriu cel puţin o
pădure, ceea ce a făcut ca practica vână-
torii ca îndeletnicire veche să se menţină
până în epoca modernă. În anii treizeci
în codri activau grupuri de vânători din
Străşeni, Hânceşti, Soroca, iar în stepele
Bugeacului vânau ortacii din Cahul. Din
revista „Basarabia vânătorească" nr. 7—8
din anul 1943 aflăm că la Donduşeni activa
pe atunci Societatea vânătorilor „Zimbrul
Moldovei", care în sezonul 1942—1943 a
recoltat 700 de iepuri (societatea număra
20 de membri).
Tot în acea perioadă, la Chişinău, se
deschide Muzeul Naţional de Istorie a Na-
turii, unde, printre altele, au fost expuse
şi trofee vânătoreşti. Însă, în acest context
nu ne interesează recolta de vânat, ci une-
le resorturi spirituale, concrescente din
adâncurile istoriei noastre. A fi vânător, în
acest sens, înseamnă şi a cunoaşte rădăci-
nile istoriei, din care a luat naştere şi s-a
dezvoltat această îndeletnicire arhaică —
vânătoarea.
Cor. VPM
Întrebări apar multe, iar răspunsul
rezonabil este unul: să nu ne grăbim cu
luarea deciziilor în chestiuni serioase. Nu
este obligatoriu să reproducem experienţe
eşuate. Problema, în cazul în care aceas-
ta există în genere, trebuie soluţionată
în mod calculat şi raţional, reieşind din
experienţa altor ţări. Dialogul în aceste
situaţii este mai preferabil decât mono-
logul. Societatea, opinia căreia deocam-
dată nu este întrebată, este disponibilă să
contribuie la elucidarea tuturor aspecte-
lor acestei chestiuni delicate, apelând la
opinia experţilor străini şi la experienţa
europeană în domeniu. Rămâne să luăm
decizia oportună.
 S-au dus lupii? Vin şacalii?
Am primit câteva scrisori de prin părţile Căuşenilor, în care ni se spune că ciobanii sunt îngrijoraţi de faptul
că pe la noi au apărut mulţi şacali, despre care pe timpuri nici nu se auzea. Pentru a elucida problema, ne-
am adresat dlui profesor Andrei Munteanu, unul dintre cei mai mari cunoscători ai faunei plaiului nostru.
— Domnule profesor, cum, chiar ne
năpădesc şacalii?
— Dacă e să vorbim de şacali, ei au
apărut în sudul Basarabiei în anii ‘90 ai se-
colului trecut.
— Ce prezintă acest răpitor?
— Şacalul auriu face parte din fami-
lia canidelor, precum vulpea şi lupul, şi
locuieşte în nordul Africii, în sud-estul şi
centrul Europei, dar şi în Asia. Şacalii au
38—50 cm înălţime până la umăr şi în-
tre 74—106 cm lungime, cântărind între
7—15 kg, fiind mult mai mici decât lupul.
— Dar cum a ajuns el în părţile noas-
tre?
— De neînchipuit: la început, prin tre-
cătoarea maritimă, ei au trecut din Asia
Mică în Grecia, cu numeroasele ei insule,
mai apoi au pornit-o spre nord. Mai apoi,
haitele de şacali s-au deplasat din Grecia,
Bulgaria, spre nord, au ajuns în delta Du-
nării.
— Care a fost cauza răspândirii aces-
tui animal tot mai spre noi?
— Dr. Dumitru Murariu, directo-
rul Muzeului Naţional Grigore Antipa, a
declarat că şacalul a venit spre nord din
cauza modificării habitatelor din Grecia,
cel mai probabil, unde există semnale că
acolo ar fi dispărut, în urma schimbărilor
climatice. Dar trebuie de înţeles că distan-
ţa de 150 — 200 km până la hotarul pla-
iului nostru aceste animale au parcurs-o
îndelung, primii şacali fiind observaţi în
rezervaţia „Prutul de Jos“. Mai apoi ei au
fost depistaţi şi pe malurile Nistrului, căci
obişnuitul traseu de mişcare al lor trecea
4 | Vânătorul şi Pescarul Moldovei / Nr. 4 • 2015 /
pe lângă apele curgătoare. Ei se deplasea-
ză repede, lumea nici nu bănuia apariţia
şacalilor la noi dar, când-colo, cinegetici-
enii noştri i-au observat acum opt ani în
lunca Talmazei.
— Se spune că aceste animale se ţin
mai mult de zonele riviere. E aşa?
— Da, pentru că mai mult acolo vânea-
ză. E interesant, că se împacă bine cu apa.
Ei preferă să-şi petreacă ziua în zone mlăş-
tinoase, pentru a ieşi noaptea la vânat prin
curţile oamenilor, înfruptându-se chiar şi
din legume, mai cu seamă din harbuji.
— Bănuiesc că nu-i atât de uşor să
stabilească cineva la ochi care-i diferen-
ţa dintre şacal şi lup.
— Undeva prin 2007, un cinegeti-
cian din sudul republicii m-a chemat să
văd doi lupi, ucişi de în cioban ce ţinea în
jurul Cahulului câteva stâne de oi. Când
am ajuns să-i examinez, am văzut că un
animal avea blana de culoare neagră şi ni-
cidecum nu semăna a lup, pe când celălalt
avea culoarea nisipului cu pete întunecate
mai spre gât. Atunci m-a trăsnit ideea că
ar putea fi şacal. Însă cei care i-au împuş-
cat susţineau că-s lupi. După o examinare
mai serioasă, s-a dovedit că nici unul, nici
altul nu puteau fi lup, deoarece acest ani-
mal are un fel de creastă la mijlocul cra-
niului, pe care alte canine n-o au. Eu cred
şi acum că al doilea, totuşi, era şacal.
— N-ar fi de crezut că şacalii, de cum
au ajuns într-o zonă a republicii, acolo
s-au şi permanentizat.
— După un timp oarecare, şacalii au
fost observaţi înaintând pe Prut în sus.
Se zice că au fost văzuţi chiar la Ungheni.
Cică, mulţi au urcat şi pe malul Nistru-
lui la deal. Însă nu avem dovezi serioase.
Dacă, totuşi, sunt, vânătorii de pe loc ar
trebui să semnaleze.
— Dar cum se împacă şacalii cu lu-
pii?
— Acolo unde sunt lupii, şacalul nu
are ce căuta. El este marginalizat de lupi.
O informaţie despre modul de viaţă al şa-
calilor rar cine o poate prezenta. Da, ei
se aud urlând, lătrând gălăgios, începând
din amurg; despre aceasta mi-au poves-
tit vânătorii din zona Talmazei. Şacalii
se înmulţesc şi la noi, îşi fac vizuini, fac
pui… Spre deosebire de lupi, ei sunt mai
sociali. Anume acest factor le permite să
se adapteze repede la noi condiţii de vie-
ţuire. De câte ori se reproduc — cred că
tot aşa ca orice canin, fie câine, fie lup, o
dată pe an.
Informaţia pe care o am e puţină…
Şacalii nu îndrăznesc să se apropie de lup.
Lupul, chiar dacă vede câini, îi papă. Da-
rămite pe nişte şacali mărunţei… În ge-
nere, lupul cu lupoaica în doi fac prăpăd
în şacali. Dar mai este ceva de spus, iar
asta trebuie să ne pună pe gânduri. Chiar
foarte serios. Acolo, unde a dispărut de
pe teritoriu lupul, zona e ocupată imediat
de şacali. Asta-i, dacă e să vorbim despre
menţinerea echilibrului în natură.
Nota redacţiei: Dacă observaţi prin
împrejurimile localităţii dumneavoastră
animale răpitoare asemănătoare cu şacalii,
vă rugăm să ne daţi de ştire.
Interviu realizat de Igor Grosu
de noroc să nu te plângi

O vânătoare în beneficiul…
vulpilor
Câteva zile la rând, Alexei Lui, codoasa, intrând în volie- învăţ că vânătoarea este atât cu putere, înnegrind pomii din
Bagrin, mai-marele grupului ră, i-a ucis optzeci de pui. pasiune, cât şi ştiinţă, cerând nucetul din preajmă şi făcând
de vânători sălcuţeni din raio- — Să-mi facă una ca asta o disciplină de fier, responsa- scrum din poame şi măceş.
nul Căuşeni, şi-a îndemnat or- mie, care-s vânător de vreo do- bilitate şi nu în ultimul rând, Faptul că ard cuiburile păsări-
tacii să iasă „la ultima vulpe“. uăzeci şi cinci de ani? se căina el. sacrificiu. lor, că nu vor mai avea unde a
Evident, nu este cazul să se — Cred că a fost o vulpe Descindem pentru început se ascunde fazanii, căprioarele
creadă că pe câmpiile largi de neinformată, glumesc ceilalţi. pe locul numit Casai. Hăţişu- şi alte vietăţi, pe ei nu-i inte-
la „nordul sudului“, cum este Gata, pornirea! Tremuraţi, rile sunt cercetate minuţios de resează. Unul dintre vânători
numit de localnici Căuşeniul, roşcatelor! Vânătorii vin peste ochii vânătorilor, dar şi de trei sună la pompierii din satul
a rămas o singură vulpe. La voi, iar cu ei merg şi eu, cu puş- căţeluşe învăţate — Irma, Alma învecinat, Taraclia, şi peste 10
Sălcuţa este greu să găseşti o ca mea de luat vederi! şi Lera. Durează vreo jumătate minute aceştia sosesc şi sting
familie care nu a avut de sufe- Trebuie să vă spun că eu, de oră, dar căutările sunt za- focul. De data aceasta, proba-
rit din cauza atacurilor tot mai chiar dacă am făcut o ţâră de darnice. Vulpile parcă ar fi mu- bil, din contul făptaşilor.
obraznice în ultima vreme ale armată la aeropurtate şi am rit. Gavril şi Gheorghe Canţâr,
roşcatelor hoaţe. învăţat să ţin în mână o armă, cei mai experimentaţi din echi-
Cu o zi înainte de ieşirea la nu sunt vânător. Pentru mine pă, fac semn ca ceilalţi să co-
ultima vulpe, un om se plân- vânătoarea, până în această zi, boare la vale spre apa năpădită
gea vânătorilor că nemernice- era ca alaiul ţăranilor lui Sa- de stuf. Aici norocul îi zâmbeş-
le i-au dus din coteţ în pădure doveanu care, trăgând la teasc te lui Iurie Canţâr, şi el veteran
opt găini. Dintre vânători, cel ba la unul, ba la altul, gândeau în ale vânătorii. O vulpe mare
mai motivat să-i pună hoaţei că „hulpea trebuie pedepsită, de un roşu aprins ţâşneşte din
pielea la uscat era Petru Bacal. pentru că-i rea“. A trebuit să stufăriş şi o ia la goană pe ară- — Când s-a deschis sezonul
tură. Vânătorul o ajunge din de vânătoare la fazan şi raţă,
urmă cu o dublă (împuşcătu- noi nu am ieşit, îmi povestesc
ră din două ţevi). Vulpea este Ion Bacal şi Petru Ceban. Am
aruncată de puterea loviturii lăsat să se înmulţească, şi acum
la vreun metru înainte, dar se iată ce se întâmplă.
ridică şi din fierbinţeală conti- În felul acesta o vânătoare
nuă să fugă. A ales bine direc- de vulpi s-a transformat într-o
ţia. Din acel loc sunt doar vreo acţiune de protecţie a acesto-
două-trei sute de metri până la ra. Ca să depăşească atmosfe-
graniţa cu Ucraina. Vânătorii ra de jenă şi supărare, Alexei
cheamă câinii înapoi. Încălziţi Bagrin intră într-un hăţiş şi
de această primă escapadă, ei de acolo ieşi… cu un buchet
pornesc mai departe spre Otei. de viorele. Aţi putea crede că
Aici îi aşteaptă cea mai neplă- gestul e mai puţin tipic pentru
cută surpriză. Când, până la un vânător experimentat, dar
locul de destinaţie rămâne vre- dacă aţi şti ce fete frumoase îl
un kilometru, Alexei Bagrin şi aşteaptă acasă, alta v-ar fi pă-
Gheorghe Ciomârtan observa- rerea.
ră o dâră de fum ce se ridică Norocul vine uneori şi la
S-o ţinem tot aşa peste luncă. cei care-l caută. Când vânătorii
Întru reglarea numerică a răpitorilor, îndeosebi a vulpilor şi câinilor — Se pare că s-a încheiat veneau spre sat, în faţa maşinii
hoinari, la Căuşeni vânătorii au înregistrat anumite succese: în sezonul vânătoarea în acest loc. Vul- lui Petru Bacal sări pe neprins
de vânătoare 2014—2015 au recoltat 415 roşcate şi 87 câini hoinari, pea, dacă simte miros de fum, de veste un vulpoi mare. Cu o
dintre care 64 de vulpi şi 23 de câini vagabonzi — au fost recoltaţi de nu stă. mişcare fulger vânătorul încăr-
colectivul primar Pantelimon Erhan (nr. 16), al cărui preşedinte este dl Problema se dovedi a fi că puşca şi trase. Degrabă Irma
Petru Balan, membru de Onoare al SVPM, dimpreună cu colaboratorii serioasă. Degrabă vânătorii imobiliză animalul rănit. Ven-
ocolului silvic Căuşeni, care au creat o echipă comună, eficientă.
descoperiră doi uncheşi, fraţii deta pentru năpăstuiţii puişori
Printre ortaci s-a evidenţiat dl Vladislav Berlinschi. Vreau, şi prin
Peni, care au venit special în s-a produs.
intermediul revistei, să exprim sincere mulţumiri întregii echipe de
Otei să dea foc la iarba uscată Mie mi se părea că am de-
vânători, dar nu în ultimul rând maistrului silvic, dl Valeriu Buzulan.
„pentru ca să fie mai uşor de venit un pic vânător.
Nicolae Andrieş, preşedintele Consiliului şi managerul ST Căuşeni
cosit la vară“. Focul izbucneşte Vlad Sărătilă

/ Nr. 4 • 2015 / Vânătorul şi Pescarul Moldovei | 5

Fauna protejată
Imperativul
vremii: păstrarea
genofondului
Nu vom vorbi despre pisicile de casă, dragi multora din
copilărie, pe care le visam, le mângâiam. Nu. În centrul
atenţiei noastre de această dată se află pisica sălbatică
(Felis silvestris), care este inclusă în Cartea Roşie
a Republicii Moldova.
La noi, ea populează pădu-
rile din zona centrală a codrilor
şi din zona de nord, din cur-
surile inferioare ale Prutului
şi Nistrului. Este răspândită în
Ucraina de Vest, Caucaz, Euro-
pa Atlantică şi Centrală, Asia
Mică. Trăieşte în păduri şi bălţi.
În calitate de adăpost foloseşte
vizuinile vulpilor şi ale bursu-
cilor, spaţiile goale de la rădăci-
nile arborilor şi scorburile lor,
grămezile de vreascuri. În bălţi
se adăposteşte în stufărişuri pă-
tulite. Este animal carnasier.
Am citit undeva că această
micuţă pisică sălbatică euro-
peană, care trăieşte şi pe la noi,
este aidoma unui respectabil
tigru! Aceleaşi instincte ascuţi-
te, acelaşi tip de comportament
prădător, precum şi multe alte
puncte comune care o apro-
pie de cea mai mare felină din
lume, în ciuda taliei sale mai
mult decât modeste.
Pisica sălbatică europeană,
pe care unii specialişti o văd
strămoaşa directă din care au
evoluat în urma procesului
de domesticire unele rase de
pisici actuale, este o specie cu
trecut îndelungat pe Bătrânul
Continent. Pe baza fosilelor
descoperite, cercetătorii suţin
că pisica noastră sălbatică (Fe-
lis silvestris silvestris) descinde
direct din pisica lui Martelli
(Felis silvestris lunensis), astăzi
dispărută, dar care trăia în Eu-
ropa în urmă cu aproximativ
250.000 ani.
6 | Vânătorul şi Pescarul Moldovei / Nr. 4 • 2015 /
Pisicile noastre domestice
au o vechime de 4000—8000
de ani şi se pare că provin din
cele sălbatice africane, ceea ce
face ca, atât o parte din rasele
pisicilor domestice, cât şi cele
sălbatice africane, să se tragă
direct din pisica sălbatică pe
care o putem observa şi azi
(cu mult noroc, evident) prin
pădurile şi crângurile noastre.
Numită popular de români,
mâţă sălbatică, motan sălbatic
sau cotoi sălbatic, această feli-
nă prezintă nu doar deosebiri,
dar şi multe asemănări cu su-
ratele ei domestice.
Având din start această
informaţie, mi-am făcut cale
la Institutul de Zoologie al
Academiei de Ştiinţe pentru a
afla cât mai multe despre acest
animal interesant, ocrotit la
noi de stat. Cunoscutul savant,
profesorul Andrei Munteanu,
a dezvăluit nişte aspecte aparte
ce ţin de existenţa şi modul de
trai al pisicilor sălbatice la noi:
— Dacă e să vorbim des-
pre factorii negativi care in-
fluenţează asupra gradului de
protecţie a pisicii sălbatice în
natură, trebuie să ne referim
la încrucişarea ei cu pisica
domestică sălbătăcită, pentru
că pisica sălbatică nu apare pe
lângă casele oamenilor, însă
masculii pisicii sălbatice se îm-
perechează cu pisica domestică
sălbătăcită şi atunci apar nişte
hibrizi şi mai sălbatici, şi una
e că aduc daune serioase fau-
nei sălbatice, şi alta e că şi mai
departe continuă să impurifice
genofondul speciei respective.
Cu atât mai mult când ea, pisi-
ca sălbatică, în natură este într-
un număr redus şi de aceea ea
e inclusă în Cartea Roşie a RM,
şi nu numai. În genere, ea mai
mult populează zonele împă-
durite. Însă, în situaţii de criză
de hrană, ea poate să se apro-
pie de gospodăriile oamenilor
şi să le aducă prejudicii păsăre-
tului. Fenomenul negativ ţine
de atitudinea oamenilor faţă
de animalele domestice. Con-
cluzia principală care-i? Noi
nu trebuie să alungăm pisicile
domestice de acasă. Da, pisici-
le sălbatice au fost prinse şi în
coteţele de găini, au fost cazuri.
Dar din punctul de vedere al
protecţiei genofondului lumii
animale, pisicile sălbatice au o
problemă serioasă, mai ales că
sunt rare şi pe cale de dispari-
ţie. Dar rolul ei, în genere, este
pozitiv, pentru că în condiţiile
naturale hrana de bază a lor
sunt rozătoarele. Într-adevăr,
ele pot aduce daune unor gru-
puri de animale, cum ar fi puii
de mistreţ sau chiar de căprior,
însă fiind într-un număr efectiv
relativ scăzut: undeva la 6000
ha se găsesc 10—12 perechi, nu
pot aduce mari pagube. Dar ele
se hrănesc cu rozătoare, care
sunt multe şi, deci, mai mare e
folosul acestor pisici, decât pa-
guba adusă. Aici apare o pro-
blemă cu două faţete — şi totul
începe de la atitudinea omului
faţă de animalele domestice, în
cazul dat faţă de pisică. Aceeaşi
poveste e şi cu câinii sălbătă-
ciţi, deoarece apar hibrizi din-
tre câini şi lupi, pentru că lupul
mascul, când femela e pe punct
de a făta, poate să se apropie
de căţelele domestice sălbătă-
cite. Astfel apar hibrizi, poate
că mai periculoşi pentru noi.
Lupul întotdeauna se ţine la
distanţă de om, însă dacă omul
a cam îndesit-o să umble prin
pădure, de ce a dispărut lupul
la noi? Prin anii 60 ai secolu-
lui trecut, din cauza frecvenţei
exagerate a omului în păduri,
au apărut probleme în repro-
ducere, deranjuri puternice
ale omului în viaţa lupului. Şi
aceasta nu se referă numai la
lup. El e un animal ascuns, de
aceea atunci când îşi face vizu-
ina şi simte că pe acolo au fost
 Calendarul lunii
pentru pescari
aprilie
lu 6 13 20
ma 7 14 21
mi 1 8 15 22
jo 2 9 16 23
vi 3 10 17 24
sâ 4 11 18 25
du 5 12 19 26
fir întins perfect
fir întins bine
lună plină
oameni, lupul, dar şi pisica săl-
batică, îşi schimbă locul, vizui-
nile săpându-le în locurile cele
mai ascunse. Însă după ce s-au
deprins cu o asemenea situaţie,
animalele se reproduc: şi lupii,
şi pisicile sălbatice. Pisicile-hi-
brizi sunt mari, poate că nu le
întrec pe cele sălbatice, dar le
depăşesc pe cele domestice. Eu
am văzut asemenea exemplare,
ele sunt foarte măşcate.
Pisicile sălbatice sunt in-
cluse în Cartea Roşie, dar exis-
tă şi hibrizii, şi cine poate să-i
deosebească de adevăratele pi-
sici sălbatice? În primul rând,
omul cu arma. El trebuie să le
ştie şi uite aici am o atenţiona-
re în adresa vânătorilor: dese-
ori se întâmplă că ei împuşcă
pisica sălbatică şi atunci apare
un dezechilibru în perechi-
le naturale, şi astfel masculul
sălbatic e nevoit să-şi găsească
perechea printre pisicile do-
mestice sălbătăcite. Iată unde
se resimte influenţa omului,
şi dacă vorbim despre revista
VPM, cred că aici trebuie de
atenţionat şi vânătorii, pentru
ca ei să fie foarte prudenţi, să
deosebească animalele, deoa-
mai
27 4 11 18 25
28 5 12 19 26
29 6 13 20 27
30 7 14 21 28
1 8 15 22 29
2 9 16 23 30
3 10 17 24 31
fir slab
peştele nu trage la nadă
rece au fost cazuri, şi nu numai
unul, când ei împuşcau pisicile
sălbatice, fără a le deranja pe
cele de casă, sălbătăcite.
Diferenţele fiziologice pot
fi observate la o analiză puţin
mai atentă care ne ajută să di-
ferenţiem la sigur orice pisică
domestică de surata ei sălba-
tică. Astfel, pisica sălbatică are
coada groasă în mod egal pe
toată lungimea. Inclusiv vârful
este gros şi rotunjit. Acesta are
întotdeauna o zonă de culoare
neagră de 4-5 centimetri lungi-
me, urmată de câteva inele, de
asemenea negre, bine contura-
te şi distincte, urmate de alte
câteva inele închise la culoare,
dar mai slab conturate.
În fine, i-am mulţumit
domnului profesor pentru
cele relatate şi, ieşind apoi
din clădirea institutului, mi-a
trecut drumul un pisoi mări-
cel cu coada groasă. Hai că-i
sălbatic?! mi-am zis. Bine că
nu aveam armă. Credeţi-mă,
domnul Munteanu are drep-
tate: în pădure trebuie să fim
atenţi, cu pisica sălbatică nu e
de glumă!
Consemnare: Igor Grosu
Aprilie
Vânătoare
Continuă vânătoarea la vul-
pe, cu câini înregistraţi la
SVPM.
Activităţi biotehnice
Precizarea şi corectarea
datelor privind amplasarea
sectoarelor de reproducere,
a construcţiilor cinegetice,
vizuinilor de vulpe popu-
late în fondurile de vână-
toare, distribuite CPV, starea
acestora şi specificarea pe
hărţile-schemă în fiecare
fond de vânătoare;
Reparaţia jaloanelor vechi şi
construcţia altor noi pentru
marcarea hotarelor terenu-
rilor de vânătoare şi zonelor
de reproducere;
Organizarea şi desfăşurarea
evidenţei animalelor de inte-
res cinegetic, în fondurile de
vânătoare, distribuite CPV;
Aratul şi semănatul pe su-
prafeţele furajere recolta-
bile şi nerecoltabile pentru
asigurarea regimului trofic
al animalelor sălbatice; în-
grijirea sectoarelor;
Renovarea sau amenajarea
prundişurilor şi scăldătorilor
pentru fazan şi potârniche;
Curăţarea sau amenajarea
adăpătorilor pentru anima-
le de interes cinegetic;
Construcţia continuă a să-
răriilor pentru animale şi re-
novarea lor. Achiziţionarea
drobului de sare şi distribui-
rea lui în sărării;
Desfăşurarea activităţilor
profilactice în vederea pre-
venirii maladiilor la anima-
lele de interes cinegetic;
Alegerea locurilor de lansa-
re a puietului de fazan, cu
participarea specialiştilor
de la Institutul de Zoologie
al AŞM şi specialiştilor de la
Inspectoratul ecologic de
stat;
Realizarea controlului
asupra lucrărilor agricole
(specializate) în vederea
prevenirii pieirii animalelor
sălbatice în perioada de
primăvară – vară (semăna-
tul, introducerea îngrăşă-
mintelor chimice, aplicarea
tehnicii agricole, dotate cu
/ Nr. 4 • 2015 / Vânătorul şi Pescarul Moldovei | 7
sperietori ce previn nimi-
cirea şi calicirea animalelor
sălbatice, arderea stratului
de iarbă şi a miriştii). Desfă-
şurarea campaniilor instruc-
tive în rândul populaţiei pe
tematica respectării tehno-
logiilor lucrărilor agricole.
Sunt efectuate raizii pentru
paza animalelor de interes
cinegetic.
Lucrul în colectivele primare
de vânători
Sunt organizate şi desfăşu-
rate seminare cu preşedin-
ţii colectivelor primare de
vânători ale SVPM privind
ordinea efectuării eviden-
ţei componenţei numerice
a animalelor sălbatice şi
amenajarea construcţiilor
biotehnice;
Sunt desfăşurate adunări
în colectivele primare de
vânători privind rezultatele
îndeplinirii sarcinilor eco-
nomico-cinegetice planice
pentru I trimestru;
Sunt desfăşurate activităţi
biotehnice şi cinegetice pe
terenurile gestionate de
CPV în corespundere cu
planul de lucru în fondurile
cinegetice în trimestrul II;
Activează comisiile de exa-
minare a membrilor SVPM
în cadrul colectivelor pri-
mare la bazele cunoştinţe-
lor cinegetice.
Lucrul la bazinele acvatice,
gestionate de SVPM
Desfăşurarea cercetărilor şti-
inţifico-practice în comun
cu ICȘ al GP privind starea
ihtiofaunei în bazinele ac-
vatice (analiza biochimică a
apei şi pescuitul de testare)
ce permit stabilirea stării
efective a rezervelor pisci-
cole şi gradului de pregătire
a bazinelor pentru activităţi
economico-piscicole;
Este efectuată achiziţiona-
rea puietului de peşte de
diferite specii şi popularea
bazinelor;
Amenajarea liniei de ţărm
a bazinelor şi zonelor de
odihnă, înnoirea locurilor
pentru pescuitul sportiv şi
de amatori.
evaluare
La încheierea fiecărui sezon de vânătoare, ortacii oneşti îşi pun, de obicei, întrebarea: cât am vânat şi ce a mai
rămas? Grija faţă de vânat îi scoate dis-de-dimineaţă din case, o perioadă în primăvară, alta — în toamnă şi îi
poartă prin coclaurile terenurilor vânătoreşti la număratul animalelor şi păsărilor care se vânează.
Cu abacul la vânat
La seminarul republican
cu genericul „Metodele de
efectuare a evaluării vâna-
tului“, la care au participat
managerii din subdiviziunile
teritoriale, dl Anatol Savin,
şeful secţiei cinegetică a In-
stitutului de Zoologie al AŞM,
a vorbit pe larg despre numă-
ratul vânatului şi importanţa
acestei acţiuni pentru menţi-
nerea şi dezvoltarea populaţiei
animalelor de vânat. Copleşit
de atâta informaţie, am decis
să văd aievea cum se realizea-
ză numărătoarea pe teren.
Într-o dimineaţă de du-
minică, la marginea comunei
Coloniţa din preajma Chişină-
ului, Ion Bâzgu, conducătorul
vânătorilor de aici şi-a aliniat
cei 19 ortaci prezenţi, iar dl
Anatol Savin a făcut o instruc-
ţiune prealabilă. Şi, imediat
după aceasta, vânătorii s-au
pus pe treabă. Iată şi rezulta-
tele: au fost ridicate 2 vulpi, 7
iepuri, 8 potârnichi, 15 fazani,
12 porumbei. E mult sau pu-
ţin? am hotărât să aflu chiar de
la dl Savin şi l-am mai rugat să
ne spună cum se înfăptuieşte
evaluarea păsărilor care îşi
fac cuiburile pe la mijlocul lui
aprilie.
— Când vorbim despre
evaluarea în interes cinegetic
a speciilor de păsări în pri-
măvară, trebuie de menţionat
că obişnuim s-o organizăm
în două cicluri: la păsările de
câmpie — prepeliţa, potârni-
chea, fazanul, şi bineînţeles,
la porumbei, pe care îi putem
atribui la păsările de câmpie,
cu toate că sunt specii care se
8 | Vânătorul şi Pescarul Moldovei / Nr. 4 • 2015 /
oploşesc pe lângă localităţi,
în zona de ecoton a satelor. Şi
avem speciile de păsări acva-
palustre, aşa-numitele păsări
de baltă. Deci, metodologia
evaluării efectivelor de primă-
vară diferă: pentru păsările de
luncă sunt două tipuri de eva-
luare: unul se referă la speciile
care sunt distribuite uniform
în câmpie, în agrocenoză, cum
ar fi potârnichea şi prepeliţa.
Potârnichea e o specie care nu
migrează, evaluarea ei se face
precum la iepuri, deoarece ea
vieţuieşte în aceleaşi tipuri de
biotopuri, ca şi iepurele, apli-
când metoda parcelelor de
probă. Acestea se aleg cu aten-
ţie, deoarece vor reprezenta
fondul de vânătoare în între-
gime. Deci, se iau parcelele
care caracterizează fondul în
genere cu o suprafaţă nu mai
mică de 20 procente din fond,
de la 30 până la 100 de hectare,
în funcţie de structura acestui
fond, iar pentru ca ele să fie cât
mai veridice, se foloseşte me-
toda parcelelor reprezentative,
adică mersul cu numărători
la distanţă de 20—25 metri,
iar în capăt se află numără-
torii care vor evalua numărul
iepurilor sau păsărilor ce nu
sunt în vizorul gonaşilor. În
perioada de primăvară potâr-
nichea, care este specie autoh-
tonă şi rămâne aici la noi, am
putea-o evalua în primele zile
ale lui martie — păsările deja
sunt divizate în perechi, deci
se numără perechile care se
ridică. În unele cazuri ele se
ridică în trei. Având practica
mai multor ani de evaluări
în această perioadă, noi ob-
servăm că uneori, în afară de
masculul cu femela, se mai ri-
dică încă o pasăre: acesta este
încă un mascul care şade în
preajma perechii şi caută şi el
să se împărecheze. Evaluând
pe o anumită suprafaţă pere-
chile care se ridică, vom avea
informaţia despre numărul de
potârnichi care populează un
anumit fond de vânătoare.
Reieşind din bonitatea
terenurilor noastre de vână-
toare, ar fi optimal să avem
180—200 de păsări, având în
vedere că sporul către toamnă
poate fi de trei-patru ori mai
mare faţă de numărul în pri-
măvară, deoarece o pereche în
toamnă poate avea un stol de
şapte-opt păsări. Deci, dacă
numărăm 20 de perechi la o
mie de hectare în primăvară,
către toamnă vom avea opti-
mul acestei specii. Iată chiar
acuma au demarat evaluările,
în două din opt fonduri de
vânătoare am găsit un efectiv
de aproximativ zece perechi
la o mie de hectare. Adică de
două ori mai mic decât ar fi
posibil. Asta în cele mai bune
fonduri.
Pentru prepeliţă metodo-
logia este puţin altfel. Deci,
prepeliţa la noi vine mai târ-
ziu, în aprilie, când de acum
se începe cuibăritul, aici e bine
de făcut evaluarea pe trasee,
deoarece masculii în această
perioadă sonorizează. Astfel,
se alege un traseu care repre-
zintă localitatea, bonitatea,
ecosistemul în care această
specie e caracteristică.
Şi la fazan în aceste tipuri
de ecosisteme se face evalua-
rea pe trasee, adică se alege un
traseu de aproximativ 1 km —
2 km. Un numărător va avea
o lăţime de evaluare de circa
600  m. Deci, dacă sunt mai
mulţi vânători şi acest teren
este mai lat de 600  m, atunci
doi evaluatori numără fazanii
care cântă pe acest traseu. Se
cunoaşte că un mascul cântăreţ
are în jurul său trei — patru fe-
mele. La masculul cântător în
această grupare mai este şi un
fazan care nu cântă. Din litera-
tura de specialitate se ştie că la
un fazan cântător revin 0,8 ne-
cântători. Facem calculele re-
spective şi obţinem rezultatul.
Iar dacă avem zece cântători,
e lesne de făcut bilanţul, adică
efectivul de primăvară al faza-
nului pe porţiunea dată. Aceste
numărări se fac de dimineaţă
până seara, dar mai bine e ca
pe acelaşi teren de ieşit de do-
uă-trei ori. După aceea se iau
în calcul cifrele maximale, adi-
că dacă prima dată s-au ridicat
20 de fazani, a doua 25, se ia
cifra 25.
Cât priveşte porumbeii,
evaluarea trebuie s-o divi-
zăm în două părţi, pentru că
din speciile de porumbei care
vieţuiesc la noi mai frecvent,
şi sunt vânate, predomină
guguştiucul, care, de obicei,
cuibăreşte în localităţi sau în
nemijlocita apropiere, şi tur-
turica, o specie sălbatică de
porumbel. Ea cuibăreşte în
liziera pădurilor, în partea de
ecoton a lor, adică la margi-
nea, sau în fâşiile de protec-
 Dicţionar

ţie din salcâmi, care se află în

agrocenoză.
neaţa la ochiul de apă, spre
stufărişuri, numai că acest lu-
în majoritatea fondurilor care
au fost evaluate, un efectiv de Cuvinte
Evaluările la porumbei se
fac în sat, în locurile unde cui-
cru se efectuează în perioada
de până la reproducere, adică
două ori mai mare îl avem în
fondurile pe care le ştim tradi- şi expresii
băresc guguştiucii, şi se află
cam care este densitatea în
până la 15 aprilie, deoarece,
după aceea, păsările se aşea-
ţional ca bune, e vorba despre
Coloniţa, unde au fost eva-
vânătoreşti
localitate. Această numărare, ză pe cuiburi şi astfel nu vom luate 45 de iepuri la 1000 ha,
Continuare din nr. 3, 2015
de asemenea, se face pe trasee, putea număra efectivul real de şi tot aici avem şi o densitate
la margini de pădure, şi-i de- lişiţe şi raţe. La raţă e simplu: destul de bunişoară de potâr- Han, pl. hanuri. Local cu
pistăm uşor, pentru că hulubii trebuie urmărite atunci când nichi. La cele 160 ha evaluate, ospătărie unde se adăposteau
sonorizează foarte bine în pe- zboară sau se aşează pe lac. au fost ridicate 4 perechi de în trecut, pe timp de noapte,
rioada când cuibăresc. Având suprafaţa iazurilor, se potârnichi şi circa 18 fazani. călăraşii de poştă, drumeţii,
Pentru păsările acvapalus- poate determina numărul pe- Cunosc părerea multor vână- vânătorii. Lazăr Condurache,
tre metodologia este destul de rechilor de raţe sau lişiţe. De tori, care consideră că fazanul căpetenia vânâtorilor de ocol,
simplă. În fiecare fond de vâ- obicei, se calculează la 100 ha face concurenţă potârnichii şi se înţelese cu toţi ai săi să mâie
nătoare este un iaz, o baltă, un de teren acvapalustru. Aceste în acele locuri numărul potâr- peste noapte la hanul din
loc mlăştinos, unde, de obicei, date trebuie colectate până la 1 nichii este mai mic. Iată că la marginea satului (M. Sadovea-
nu).
Hăţaş, pl. hăţaşuri. 1. Drum
îngust de pădure. 2. Cărare
făcută de animalele sălbatice
prin pădure. Pornirăm cu tot
alaiul pe un hăţaş ce ducea
spre pârâul din poiană, unde
îşi aveau adăpătoare căprioa-
rele şi toate vieţuitoarele pădu-
rii (A. Vlahuţă).
Hârlău, pl. hârlăie. 1. Vale
adâncă şi râpoasă. 2. Adânci-
tură de teren săpată de apele
provenite din ploi; râpă. Casa
pădurarului stătea sprijinită
în nişte stejari viguroşi de pe
vin la cuibărit păsările acva- mai, pentru a le prezenta cine- Coloniţa aceste temeri nu se malul stâncos al unui hârlău
tice, în marea majoritate raţa geticianului raional. Bineînţe- confirmă. prăpăstios (C. Hogaş).
mare şi lişiţa, două specii mai les, aceste evaluări sunt relati- Asta-i povestea. Dacă do- Heleşteu, pl. heleşteie.
frecvente. Ar trebui să le luăm ve, însă greşeala nu va depăşi reşti să savurezi din plin plă- 1. Lac natural de luncă. 2. Lac
la evidenţă în perioada de cui- 10—15 procente. cerea vânătorii, mai lasă puşca mic pentru creşterea peştelui.
bărit şi să le ştim numărul lor Datele referitoare la evalu- acasă şi ieşi în câmp cu abacul Ştefan Vodă făcu danie mă-
pentru a plănui cotele de ex- ările în fondul de vânătoare al la număratul vânatului. E ga- năstirii Putna părţi din moşiile
sale de peste Prut, cu toate băl-
tragere pentru speciile acvapa- municipiului Chişinău ne vor- ranţia viitoarelor plăceri ale
ţile, gârlele şi hleşteiele (B.P.
lustre. Pentru a număra lişiţele besc despre un efectiv de apro- vânătorii corecte.
Hasdeu).
sau raţele se cere a ieşi dimi- ximativ 20 de iepuri la 100 ha, Ion Groza
Holm, pl. holmuri. 1. Deal
mic izolat. 2. Ridicătură de teren
cu vârful rotunjit. Vânatul lor e
Abonarea 2015 vânatul de prin văi şi vâlcele,
de prin hârtoape şi hârtopele,
Dragi cititori ai revistei Vânătorul şi Pescarul de prin holmuri şi holmure-
Moldovei, abonarea pentru anul 2015 continuă! le (Folclor din câmpia Bălţilor,
1995). M-am înfrăţit cu stepele
Dacă vreţi să fiţi siguri că nu rataţi niciun eveni- sudice şi cu potolitele holmuri
ment important în domeniul cinegetic, abonaţi-vă. podgorene (P. Boţu).
Doar cel care este la curent cu toate noutăţile în domeniu, îşi poate asuma anumite Horă, în expr. hora vână-
responsabilităţi, fiind interesat atât de prezentul, cât şi de viitorul faunei cinegetice. torilor. Petrecere cu dansuri
Un om informat este un om puternic! populare de Ziua vânătorilor
(20 septembrie). În trecut, pe
Revista Vânătorul şi Pescarul Moldovei apare lunar. Preţul unui abonament ră-
când se juca hora vânătorilor,
mâne neschimbat — 12,5 lei pentru o lună. dansatorii aruncau în sus Buz-
Indicele publicaţiei: duganul, încercau să-l prindă
în limba română — PM 32876; la cădere, apoi se avântau pe
în limba rusă — PM 31876. rând în hora vânătorilor
Abonamentul la revista VPM poate fi perfectat la orice oficiu poştal. (T. Colac).
Dr. hab. Anatol Eremia

/ Nr. 4 • 2015 / Vânătorul şi Pescarul Moldovei | 9

preocupări
Un optimism ce generează activitate
Subdiviziunea Teritorială Călăraşi a Societăţii Vânătorilor şi Pescarilor din Republica Moldova are în gestiune un
fond de vânătoare de circa 55 mii ha. De aproape 20 de ani această subdiviziune e condusă de Gheorghe Elisei.
— Domnule Elisei, aşa s-a întâmplat
că ne-am fixat întâlnire la un început de
primăvară, timp potrivit de a medita şi
asupra rezultatelor sezonului de vână-
toare 2014—2015…
— Conform „contabilităţii” făcute în
teritoriu, vânătoarea a decurs bine la fa-
zan, prepeliţă, turturică… A lăsat de dorit
vânatul la iepure. Prima zi din sezon a fost
întâmpinată chiar cu o doză de scepticism,
deoarece recoltele din ultimii ani erau mo-
deste. Și nu că puţin s-ar fi „spetit” la vână-
toare ţintaşii, ci că nu mai sunt urecheaţi.
E un lucru straniu: avem păduri, nu ne-a
obijduit Domnul nici de câmpii comode,
dar iepurii lipsesc… Sezonul 2013—2014
a fost o perioadă cu un minim de popula-
ţie. Mulţi dintre camarazii noştri s-au în-
tors acasă cu câte un iepure, nu pe partida,
dar pe sezon… Şi vina n-o poartă puşcaşii,
recoltând fără noimă, de n-au mai rămas
urecheaţi.
Orice subdiviziune, precum suntem şi
noi, îşi are limita de recoltare. Călaraşul
a avut următoarea normă: fazani — 350,
prepeliţe — 400, turturele — 1100, iepuri
de câmp — 250 .
Consultându-ne cu membrii colecti-
velor primare, am hotărât să ne mai pu-
nem pofta-n cui şi „de facto” să vânăm
mai puţin.
Dar nici aceasta n-a rezolvat problema.
Din spusele vânătorilor mai vârstnici, pe
timpuri, unde se făcea „bătaia” mai tare, în
acele locuri reproducerea era mai înaltă.
Acum avem alte timpuri: sezonul
2013—2014 ne-a marcat destul de clar
problema: populaţia iepurilor, potârnichii,
păsărilor acvatice este în scădere şi e nevo-
ie urgentă de ajutorul savanţilor, ecologiş-
tilor, şi a lucrului de evidenţă din partea
vânătorilor.
— Și cum se va acţiona?
— Pentru început se vor crea zonele
de linişte, va fi asigurat vânatul cu hrana
complementară necesară. Apoi, cunos-
când impactul modernizării agriculturii
asupra vânatului şi problemele ce le avem
de pe urma monoculturilor de proporţii, a
folosirii pesticidelor, defrişării arborilor şi
arbuştilor, vom încerca prin măsuri ştiute
să îmbogăţim habitatul păsărilor şi anima-
10 | Vânătorul şi Pescarul Moldovei / Nr. 4 • 2015 /
lelor, creându-le confortul necesar pentru
trai, hrană şi reproducere.
După datele statistice din ţările Uniu-
nii Europene, circa 40 la sută din cuiburi-
le de potârniche sunt distruse în perioa-
da recoltării cerealelor, iar 80 la sută din
efectivul urecheaţilor se pierde din pricina
maşinilor agricole şi nicidecum a armelor
de vânătoare. Departamentele de Agricul-
tură dintr-un şir de ţări cum ar fi Franţa,
Statele Unite au mers şi mai departe. Ele
susţin financiar fermierii, care încearcă să
creeze habitate pentru avifauna sălbatică.
Tocmai declinul speciilor de vânătoare
şi determină iniţierea proiectelor de fi-
nanţare pentru crearea micro-habitatelor
sălbatice, program cu aport concret de
resălbătăcire a zeci de mii de hectare de
teren situate la marginile zonelor agricole.
Analizând mişcările acestora, şi fără mul-
tă minte te dumireşti că habitatul creat în
aşa mod e benefic pentru fazan, prepeliţă,
turturică…
— Dar, care-i poziţia fermierilor faţă
de această problemă în Republica Mol-
dova?
— Pe lângă conflictele de ani la rând
dintre Societatea Vânătorilor şi Pescarilor
din Moldova şi Agenţia „Moldsilva” pe
problema gestionării vânatului, pare-se
că ia naştere un alt tămbălău, cel iniţiat
de fermieri. Devenind proprietari de mo-
şii, aceştia s-au făcut stăpâni şi pe vânatul
oploşit pe teritoriul privat. Montând pe
dealuri fel de fel de “chichineţe” pentru
pază, înmulţindu-şi totodată şi câinii, pro-
prietarii de teren interzic accesul puşca-
şilor în zonele de vânătoare, motivând cu
obrăznicie că tot ce se mişcă pe moşie le
aparţine. Mare pericol vine şi din partea
maidanezilor ce hăituiesc liber pe terito-
riul fondului de vânătoare. Cred că anume
acum trebuie să cerem cu insistenţă impli-
carea statului în gestionarea conflictului.
La moment, însă, interesul fermierilor
nu coincide cu cel al vânătorilor şi în re-
zultat avem ce avem. Dar, fiind o fire opti-
mistă, cred că implicându-ne în rezolvarea
problemei va sosi timpul, când şi moldo-
veanul va conştientiza nevoia de coopera-
re şi exploatare durabilă a mediului în care
trăieşte.
— Sunt întru totul de acord cu dum-
neavoastră când încercaţi să aruncaţi cu
piatra în ogorul agrarienilor. Dar oare
numai ei sar cu bâta asupra naturii?
— Evident că nu. Mai hăituiesc destul
pădurea şi câmpiile, braconierii. Și să ştiţi,
cu ei lupta e mult mai grea. Ies din cur-
ţile lor înarmaţi până în dinţi şi fără acte
la mână, tocmai persoanele ce trebuie să
apere legea. Credeţi-mă, o bună parte din
toţi acei, care practică braconajul sunt de
la interne, din corpul de pază, de la procu-
ratură şi judecătorii.
Iar de se mai gudură printre ei şi câte
unul din oamenii de rând, precis că le e
„ghidul”. Mi-e scârbă să dau nume ori să
vorbesc la ce se ajunge pentru a-şi amelio-
ra situaţia, când sunt luaţi în flagrant. Până
la urmă noi, vânătorii, devenim vinovaţii,
pentru că am avut tupeul să le stricăm
„odihna”… Dar de ce să vorbim în zadar:
priviţi ce sfârşit a avut farsa din „Pădurea
Domnească”.
Vorbind despre astfel de cazuri, să nu
se creadă că suntem deja puşi la perete,
deoarece teama nu ne este caracteristică.
Am pomenit despre contingentul cu care
ne confruntăm doar pentru a menţiona
cât de greu ne vine uneori să ţinem apă-
rare faunei nevinovate. Și declar: va veni
perioada legilor mai drastice şi la noi.
Dar până una-alta luptăm cum putem,
cu ce avem. În „palmaresul” anului 2014
avem şase vânători „exmatriculaţi”, doi cu
amenzi de peste 2000 lei, şi unul cu auto-
turismul confiscat. S-a conlucrat bine cu
organele de interne pentru care fapt ex-

prim şi pe această cale mulţumiri şefu-
lui de poliţie Călăraşi şi colaboratoarei
noastre, căpitanului, Marina Stăvilă.
Ne înţelegem de minune şi cu eco-
logiştii locali. Iar cel mai mare lucru,
totuşi, îl fac vânătorii. Ei sunt, când e
nevoie, în teren şi despre orice încălca-
re suntem anunţaţi, chemaţi în ajutor.
Odată ce i-aţi pomenit cu vorbe
calde pe membrii Subdiviziunii Teri-
toriale Călăraşi, suntem curioşi să ştim
şi despre alte activităţi ale celor 356 de
vânători din raion. Știut lucru, fiecare
membru al Societăţii Vânătorilor şi Pes-
carilor din Moldova nu este omul care
îşi achită conştiincios cotizaţia, pe mai
departe ţinându-se doar de vânătoare
ori pescuit. Conform statutului, el are şi
o normă de prestare a muncii, activitate
îndreptată spre amenajarea şi îngrijirea
adăpătorilor, construirea sărăriilor şi
aprovizionarea cu produse, construcţia
de platouri pentru hrănirea zburătoare-
lor, amenajarea de hrănitori pentru ie-
purii de câmp, colectarea furajelor, co-
situl fânului ş.a. Majoritatea vânătorilor
sunt conştiincioşi şi responsabili faţă de
sarcinile puse în faţa lor. La momentul
când armele s-au pus la păstrare, co-
lectivele primare sunt ocupate tocmai
de cele amintite. Tot în grija lor este şi
paza fondului de vânătoare.
Cu o deosebită plăcere amintesc
numele vânătorilor Timofei Ghindă
din Bravicea, al lui Grigore Vornic din
Onişcani, Vasile Ciobanu din Sadova,
Tudor Druţă din Țibirica, Vasile Ma-
nuil din Hârjauca, adevăraţi gospodari
în terenurile de vânătoare.
— Observ că sunteţi plin de un
optimism de invidiat. Poate spuneţi
şi cititorilor noştri ce mai zămisliţi pe
viitor?
— Recunosc: nu-mi pot explica de
ce prefer fazanul — şi ca pasăre, şi ca
„obiect” de vânătoare. De aceea, cât voi
fi în funcţia de manager, atâta timp voi
munci în direcţia populării cu fazan a
terenurilor noastre de vânătoare.
Fazanul, dintr-un vânat „domnesc”,
transformat în vânătoare colectivă. Cu
un habitat prielnic, pasărea şi-a găsit
confortul şi se reproduce de minune.
Luând în considerare acest lucru, ur-
măresc un scop bine determinat: să fac
posibilul şi imposibilul ca să transfor-
măm cea mai benefică zonă de habitat a
fazanului într-un paradis de vânătoare
la această pasăre-minune.
— Să vă ajute Bunul Dumnezeu!
Interviu realizat de
Stanislav Duduciuc
membru de onoare al Svpm
Pasiune venită din poveşti
A trecut de 83 de ani, dar vârsta nu-l
poate impune să renunţe la marea sa pasiune
— vânătoarea. Şi nu se ţine de ea, pentru că
ar fi un pofticios de carne de sălbătăciune.
Orfan la treisprezece ani, s-a ţinut mai
aproape de adevăraţii bărbaţi ai satului,
şi toţi erau vânători. Luat ca gonaş, iar cu
timpul descoperind în el un băiat cu intu-
iţie şi har de vânător, după şaptesprezece
ani împliniţi ,ţintaşii l-au sfătuit să se „în-
armeze”, prorocindu-i şi mare carieră în
vânătorie... I-a ascultat. Şi nu că arma era
tocmai lucrul ce-l ademenea mai mult:
— Mai că flecăreala lângă focul ma-
gic, poveştile şi basmele spuse la ceaun, de
vârstnici, au şi fost mierea ce m-a atras mai
aproape de puşcaşi. Tot ele au fost şi “uni-
versităţile” mele...
Prima armă „Tula”, procurată cu asis-
tenţa nemijlocită a vecinilor, era de cali-
brul 16. De altfel, cum şi toate armele din
Țibirica. De ce s-au oprit sătenii la acest
calibru, nimeni nu-şi poate explica:
— Ne-am obişnuit cu „16” şi basta! —
zâmbeşte vânătorul.
Îngrijită ca un copil, „Tulka”, cum o
dezmiardă el, împuşcă şi azi, de se miră şi
cei de la testarea armelor…
Despre vremurile demult trecute vor-
beşte cu nostalgie. Şi nu de aceea că atunci
era mai tânăr, mai sprinten, mai neobosit.
Tânjeşte omul după vânatul puzderie.
— Erau zile când din pragul casei luai
iepurele… Am văzut la vremea mea şi lupi,
şi capre, şi mistreţi destui. Lipsa de ome-
nie şi grija doar pentru ziua de azi a pustiit
pădurea.
Îi ascult atent destăinuirea şi pricep în-
cotro bate. După gândirea lui, să fii puşcaş
e lucru mare.
/ Nr. 4 • 2015 / Vânătorul şi Pescarul Moldovei | 11
— Țin minte că pe timpurile noastre
vânătorii se gândeau mult înainte de a apă-
sa pe trăgaci. Azi, însă, se ţinteşte în tot ce
mişcă şi cel mai rău e că braconierii vânea-
ză anul împrejur. Nu mai au bietele anima-
le parte de linişte, pentru a se drăgosti şi a
creşte puii. De fapt, despre ce omenie vor-
bim, când vânătorii se împuşcă ei înde ei?
Pomenind despre astfel de cazuri, ob-
serv cum ţintaşul, parcă pierdea din pu-
terea vorbei. Îl doare, şi observ cum caută
capăt de vorbă despre altceva…
Copiii, nepoţii sunt tocmai „calmantul”
ce-l linişteşte şi îl întoarce pe unda veselă.
Dar altfel nici că se putea. Tot ce a făcut, a
făcut pentru copii. Pornit de la paznic în
gospodărie şi terminând cu postul de agro-
nom, a trecut prin multe. Ajuns la banul
câştigat de el, a ştiut cum să agonisească şi
să investească în copii. Pe toţi i-a şcolit, pe
toţi i-a îndrumat pe calea cea dreaptă, iar
acum… mult se bucură de ei.
— Cum muzicanţii trag, de obicei, la
„turtă”, oploşindu-şi odraslele în orchestră,
aşa şi eu. Pe toţi i-am făcut vânători.
Observându-mi uimirea şi pentru a mă
da gata cu totul, prinde a-i enumera:
— Călin, Tudor, Severin, Mihai, Oc-
tavian, Cătălin. Şase la număr. Şi toţi cu
carnet de membru al Societăţii Vânătorilor
şi Pescarilor din republică. Doar că vână-
torul s-a greşit puţin. Cei şase sunt, de fapt,
şapte, căci din modestie nea Alexei nu s-a
menţionat pe sine.
Membru de Onoare al SVPM, Alexei
Druţă din Țibirica, raionul Călăraşi, este
tocmai capul dinastiei, omul cu care am
dialogat şi care mi-a lăsat impresii plăcute
pentru multă vreme…
st. Vâlcu
exigenţe
Cerinţe faţă de alegerea armei
Centrul de greutate al armei trebuie
să fie situat la mijloc, aproximativ pe osia
articulaţiei care frânge ţevile puştii. Dacă
greutatea ţevilor trage arma înainte, alicele
vor zbura sub ţintă. Dacă patul armei va fi
mai greu, tirul va fi deasupra ţintei.
La armele standard de serie centrul
de greutate este situat la distanţa de 45—
65 mm de la secţiunea camerei cartuşului.
La armele de clasă înaltă — 42—50 mm.
Dacă această distanţă este mai mare de
70—80  mm, apoi este greu să tragi din
asemenea puşcă în ţinte zburătoare şi ar-
mele cu greutate mai mare din partea ţevi-
lor par mai grele decât sunt de fapt.
Armele trebuie alese în aşa fel, ca după
toate caracteristicile să corespundă viito-
rului stăpân — după masă şi capacităţile
fizice.
Greutatea armei trebuie să fie de 22 de
ori mai mică, decât masa proprietarului
acesteia. Iar încărcătura de alice nu trebuie
să depăşească 1/100, deci să fie de 100 de
ori mai uşoară decât greutatea armei.
Cel mai important este, în măsura în
care se poate, să tragem câteva focuri cu
acea armă pentru a vedea cum ni se po-
triveşte, deoarece sunt multe cazuri în
care patul puştii nu ne vine cum trebuie,
conform proverbului „ţeava puştii condu-
ce alicele, dar cel care face să nimerească
ţinta este patul“.
În majoritatea cazurilor epolarea tre-
buie să fie una instinctivă fără a avea ne-
voie de alte ajustări ale poziţiei armei. În-
tr-un cuvânt este foarte important să poţi
duce puşca la ochi într-o clipă, iar acest lu-
cru nu se poate face decât în momentul în
care patul puştii ni se potriveşte. De aceea,
la cumpărarea unei puşti trebuie acordată
mare atenţie patului acesteia.
Există formule de calcul a lungimii
optime a patului în funcţie de talia trăgă-
torului.
Cel mai bun test care se poate face
este să alegem un punct fix situat la cca
5 m de noi, închidem ochii şi ducem
arma la ochi ca şi cum am vrea să tragem,
apoi fără să ne mişcăm deschidem ochii,
iar dacă ţeava este îndreptată în direcţia
punctului ochit înseamnă că arma ni se
potriveşte.
Este la fel de important ca în momen-
tul în care epolăm să vedem cătarea şi şina
pe toată lungimea ei.
12 | Vânătorul şi Pescarul Moldovei / Nr. 4 • 2015 /
Un alt test uşor de realizat pentru a
vedea dacă o armă vi se potriveşte este
următorul: aşezaţi talpa patului în sco-
bitura cotului şi duceţi degetul arătător
(indexul) pe trăgaci. Dacă arma are două
trăgace — cum au cele mai vechi — pri-
mul trăgaci (sau singurul în cazul armelor
cu un singur trăgaci) trebuie să se poziţi-
oneze perfect între primele două falange
ale degetului arătător. În caz contrar, patul
este prea lung sau prea scurt şi arma nu e
potrivită trăgătorului. În acest caz, cea mai
simplă şi mai sigură variantă este să alegeţi
o altă armă care vi se potriveşte perfect sau
măcar satisfăcător (diferenţa neglijabilă).
Există desigur şi varianta ajustării patului
de către un armurier, dar e destul de costi-
sitoare şi delicată datorită numărului mic
de adevăraţi specialişti în stare să facă bine
această operaţiune. În cele mai multe ca-
zuri, exceptând pe acela în care de armă se
ocupă cine trebuie, vă veţi alege cu o armă
de lungimea potrivită, dar dezechilibrată
(raportul greutăţii între pat şi armă în şine
e foarte important) care va trage aiurea
sau va „lovi în obraz“ la fiecare foc, astfel
că după fiecare ieşire în teren veţi arăta ca
după un meci de box.
În funcţie de bugetul pe care îl avem
pentru achiziţionarea unei arme, putem
alege varianta unei arme noi sau uneia
deja folosite. În cazul achiziţionării unei
arme deja folosite recomandăm de ase-
menea consilierea unui armurier autorizat
care să poată da verdictul asupra armei.
Pe scurt, ca un rezumat, încercaţi să
alegeţi o armă care să vi se potrivească şi
în acelaşi timp să corespunda din punct de
vedere al siguranţei, fiabilităţii, bugetului
şi staturii.
O puşcă de vânătoare nu este un obiect
pe care să-l schimbăm la câţiva ani pe mo-
tiv că s-a uzat fizic sau moral, iar în con-
diţiile în care ea este bine întreţinută îşi
poate păstra sau spori valoarea odată cu
trecerea timpului.
Vânătorul cu experienţă va tinde în-
totdeauna să aleagă o armă cu două ţevi,
pentru că e clasică, elegantă şi etică. Dar
în anumite condiţii (de ex., vânătoarea de
raţă şi gâscă la pasaj) poate opta şi pentru
o semiautomată.
De asemenea, la mulţi vânători s-a
constatat nevoia unei a doua sau chiar a
treia arme, de tipuri şi calibre diferite, fie-
care cu destinaţia ei precisă. Tirul la fieca-
re specie de vânat are particularităţile lui şi
pentru fiecare caz în parte o armă anume
are plusuri şi minusuri.
De regulă, pentru un începător e sufici-
entă o armă cu două ţevi, dintre care prima
trage mai dispersat şi a doua mai concen-
trat, în funcţie de forajul choke. Choke-
urile pot fi interschimbabile la majoritatea
mărcilor şi modelelor noi, utilizarea lor de
la caz la caz pregătind practic arma pentru
orice situaţie întâlnită în teren. Astfel, la
vânătoarea de câmp, la picior sau cu câinele
de aret, primul foc e bine să fie mai disper-
sat, pentru că, de regulă, distanţa de tragere
e relativ mică. În cazul unei ratări şi impli-
cit a distanţării vânatului faţă de trăgător,
choke-ul mai „strâns“ al ţevii a doua îşi va
arăta utilitatea. De asemenea, unii vânători
optează pentru dimensiuni diferite ale ali-
celor pentru cele două ţevi, din acelaşi con-
siderent. În cazul unei vânători în care tirul
se desfăşoară la o distanţă relativ constantă
(raţa şi gâsca la pasaj, de exemplu) poate fi
mai utilă o semiautomată cu dispersie con-
stantă a alicelor şi putere de foc sporită. Ca
începători, e bine să nu folosiţi mai mult
de două cartuşe, în primul rând din con-
siderente etice şi în al doilea rând pentru
a deprinde o tehnică a tirului bună. Buni-
cii noşti recomandau începătorilor armele
basculante cu o ţeavă, pentru a trage atent
şi etic, ştiind că dispun de un singur foc.
Poate că nu era o practică rea…
V. Sugrobov

Arma este prietena,
dar şi duşmanul vânătorului
Răsfoind revista „Vânătorul şi Pescarul Moldovei“, aflu din ea multe lucruri interesante, actuale şi necesare.
Bunăoară, în nr. 2 din februarie 2015, m-a intrigat editorialul „Arma nu-i o jucărie“, semnat de Ionel Căpiţă.
În această ordine de idei, aş dori să continui discuţia pe paginile revistei, la tema securitatea la vânătoare.
E frumos spus că, vezi
Doamne, toţi au grijă de res-
pectarea tehnicii securităţii…
Dar atunci de ce nu trece ni-
ciun sezon de vânătoare, fără
accidente? Aici e problema: de
ce? Eu aş îndrăzni să răspund la
această întrebare astfel: pentru
că nivelul de pregătire al vână-
torilor, în plan teoretic, lasă de
dorit. Se observă lucrul acesta
la partidele de vânătoare, mai
ales unde participă ortaci din
diferite colective, zone.
Să recunoaştem, majorita-
tea vânătorilor au o atitudine
neglijentă faţă de „Regulamen-
tul de securitate la vânătoare
în RM“. Este o broşură unică,
dar foarte necesară. Ar fi bine
ca fiecare dintre noi, înainte de
a ne porni la vânătoare, cu arma
în mână, să răsfoim o dată în
plus această „carte de căpătâi“.
În Regulamentul dat sunt reda-
te clar compartimentele obliga-
torii pentru fiecare vânător.
I. Reguli generale.
1. Condiţia principală a se-
curităţii la folosirea armei este
cunoaşterea perfectă şi respec-
tarea cu stricteţe a regulilor de
utilizare a ei, precum şi respec-
tarea strictă a disciplinei de că-
tre toţi vânătorii.
(Oare nu aceasta trebuiau
să cunoască la perfecţie şi aşa-
numiţii vânători de la „Pădu-
rea Domnească“, şi acei de la
Băcioi, Leova, Floreşti, Sireţi,
Teleneşti? Atunci, cu siguranţă,
rămâneau în viaţă nevinovaţii
oameni…)
II. Achiziţionarea armelor
de foc, a muniţiilor şi înregis-
trarea lor.
III. Păstrarea, transpor-
tarea şi folosirea armelor şi a
muniţiilor.
IV. Drepturile şi obligaţi-
ile conducătorilor echipelor
de vânătoare.
V. Regulile de securitate
în timpul organizării şi desfă-
şurării vânătorii cu gonaşi.
Verificarea cunoştinţelor
VI. Regulile securităţii la
vânătoarea de păsări de baltă
şi de porumbei.
VII. Instructajul vânăto-
rilor referitor la regulile de
securitate la vânătoare.
VIII. Răspunderea pentru
încălcarea regulilor de secu-
ritate la vânătoare.
Aceste compartimente
sunt expuse numai pe 16 pa-
gini, adică Regulamentul nu
este voluminos, astfel că fiecare
vânător poate oricând să-l mai
citească o dată, pentru ca mai
apoi, în practică, să procedeze
corect.
Aş vrea să cred că nu sunt
vânători care nu cunosc Regu-
lamentul dat, însă, cu părere
de rău, realitatea ne vorbeşte
despre altceva.
Conform statutului SVPM,
fiecare vânător este obligat să
demonstreze, o dată în 4 ani, că
posedă minimum de cunoştin-
ţe cinegetice, ceea ce e corect.
Am avut fericirea sau nefe-
ricirea să fiu membru al Comi-
siei de evaluare a cunoştinţelor
la vânătorii din Subdiviziunea
Teritorială Criuleni. M-a ui-
mit mult atitudinea lor faţă de
obligaţiile vânătoreşti. De la
început s-a iscat o revoltă, adi-
că la ce-ar mai trebui şi această
„evaluare a cunoştinţelor“, însă,
până la urmă, n-au avut înco-
tro şi s-au mai liniştit. Când?
După ce fiecare dintre ei a pri-
mit câte un test ce includea 10
întrebări şi câte trei răspunsuri
la ele, dintre care doar unul era
/ Nr. 4 • 2015 / Vânătorul şi Pescarul Moldovei | 13
Discutăm tema
corect. Din partea chestionatu-
lui se cerea o maximă concen-
trare pentru a marca răspunsul
corect. Pare simplu, însă mulţi
nu au avut parte de „noroc“.
Unii au răspuns ca la carte abia
la a doua încercare, alţii — la a
treia. Aşa s-au testat vânătorii
din S.T. Criuleni, care, în pre-
alabil, au mai răsfoit Regula-
mentul, şi-au mai împrospătat
cunoştinţele…
Problema securităţii vână-
toreşti este una permanent ac-
tuală şi stringentă. Sper ca tema
„securitatea vânătorească“ să
fie oglindită, pe paginile revis-
tei noastre, mai frecvent, mai
pe larg, cu analize profunde, de
care vor beneficia vânătorii.
Aş dori să invit mai mul-
ţi colegi vânători, din diferite
zone, să continuăm discuţia
la tema „Securitatea vânăto-
rească“, şi multe altele, prin
intermediul revistei noastre. Şi
încă ceva: propun ca la fiecare
început de sezon de vânătoare,
ortacii să susţină un mic exa-
men şi să răspundă măcar la 5
întrebări din „Regulamentul
de securitate la vânătoare în
RM“. Numai după aceasta să
primească fişa de recoltare. În
aşa mod, sper să nu mai avem
parte de acele tragedii, întâm-
plate în rândul vânătorilor.
Să luăm aminte: Arma este
şi prietena, şi duşmanul vână-
torului — o dată în an împuşcă
singură!
Cineva nu-i de acord cu
mine?
Boris Pleşca,
membru de Onoare al SVPM,
preşedintele colectivului primar de
vânători din com. Ciorescu
revelaţie
Două săptămâni de fericire
Ce sunt două săptămâni? Doar pais-
prezece zile, patru dintre care — rezer-
vate pentru odihnă. Însă, când te afli în
aşteptarea unui eveniment marcant, ele se
transformă într-o veşnicie. În schimb două
săptămâni petrecute la vânătoare se scurg
ca o singură zi.
În acel an am aşteptat nerăbdător
când vor trece cele două săptămâni, pe
care le-am consacrat diferitor coordonări,
pregătiri, elaborării itinerarului viitoarei
mele aventuri. Între timp, primăvara se
afirma tot mai ofensiv în drepturile sale…
De pe acoperişuri picura zăpada topită,
se dezgoleau insuliţe de pământ negru în
parcurile orăşeneşti, la fundul băltoacelor
provenite din zăpadă topită putea fi obser-
vat stratul de frunze căzute de pe copaci în
toamna trecută. În cele din urmă, a sosit
şi ziua plecării. Am încărcat în transport
momâile de gâşti şi de raţe, corturile şi toate
cele necesare. Câinele meu Atos umbla
după mine, urmărind cu atenţie la cele ce
fac, verificând dacă nu cumva am
uitat ceva din cele cu trebuinţă.
Aşadar, plecăm în sfârşit!
Iată ajunşi la destinaţie! Am
golit portbagajul lângă o căpiţă
de fân de la marginea limanu-
lui. Însera. E timpul să purce-
dem la vânătoare! Atos scheaună
nerăbdător, dar intenţionez să
stau în apă, drept care îl las în
maşină. Iau momâile, arma, îm-
brac vesta cu cartuşiere şi intru în
apă. Alegând un loc mai potriv-
it, instalez momâile pe apă, în
stufăriş îmi amenajez un loc co-
mod de pândă.
Deasupra limanului trec în zbor
perechi de păsări. Iată că din amurgul care
pune treptat stăpânire asupra firii se aude
chemarea caracteristică şi inconfundabilă
a răţoiului. Răspund din ţiuitoare şi iată că
răţoiul cu capul verde aterizează pe apă în
spatele momâilor sub peretele de stuf. Mă
ridic în ascunzişul meu, ţintesc frumuseţea
de răţoi. Acesta m-a observat, dar deja am
apăsat pe trăgaci şi imediat după bubuitu-
ra puştii undeva alături în stuf s-a auzit şi
plescăitul apei, provocată de căderea raţei.
S-a întunecat de-a binelea. Mă
pregăteam să plec în lagăr, când am auzit
gâgâitul gâştelor şi la vreo douăzeci de
metri de mine a apărut o gârliţă. N-am
pregetat să trag. Gâsca tocmai ateriza în
direcţia malului şi după împuşcătură a
14 | Vânătorul şi Pescarul Moldovei / Nr. 4 • 2015 /
dispărut după stufării. Am căutat prin în-
tuneric răţoiul, nu l-am găsit şi am plecat
spre tabără după câine.
I-am dat drumul lui Atos din maşină, şi
el s-a aruncat în direcţia în care i-am făcut
semn cu mâna. Nu mai mult decât peste
un minut acesta a apărut din stufărişul de
lângă mal cu gâsca în dinţi.
Plescăitul prin apă pentru un timp
s-a întrerupt, apoi iar s-au auzit sunete de
foială în stuf şi Toşca al meu a apărut cu
răţoiul în gură, s-a apropiat ca întotdeauna
din spate şi m-a împins uşor cu botul sub
genunchi…
Îmi amintesc, cum câţiva ani în urmă,
am dat întâmplător în stepă de acest liman,
foarte comod pentru vânătoare. Aproape
peste tot poţi merge în ciubote de cauciuc.
Chiar şi primăvara aici nu este prea adânc.
Toamna însă acest loc este pur şi simplu
admirabil. Deseori deasupra trec în valuri
necontenite stoluri de raţă mare. Au fost
cazuri când cu câinele la picior, împuşcam
din mers toate cartuşele timp de o jumătate
de oră…
Dimineaţa n-am fost în stare să mă
trezesc la timp. După dejun, am luat bin-
oclul, am urcat în scârtă şi am cercetat îm-
prejurimile. La vreo doi kilometri de liman
am observat un câmp unde s-au adunat
multe gâşte. Însă locul era deschis, deci,
nu voi reuşi să mă apropii pe neobservate
de el. În schimb pe itinerarul zborului am
observat un lac micuţ, format din zăpadă
topită, la marginea căruia se afla o scârtă
de fân. Am şi pus la cale planul de ame-
najare a ascunzişului. Seara am aşteptat
pasajul raţelor şi am dobândit răţoiul meu
tradiţional. Luând cu mine momâile de
gâscă, m-am îndreptat în direcţia lacului.
Este puţin spus că pasajul a fost anevoios!
Aceşti 1,5 kilometri i-am parcurs doar spre
ora 11. Aranjând în lacul neadânc profi-
lurile, am procedat la amenajarea ambus-
cadei în scârtă…
La est se lumina de ziuă, firea promitea
o zi caldă şi însorită. Deasupra câmpiei
treceau în zbor stoluri de gâşte. Iată că unul
dintre ele a început să coboare spre locul
în care mă aflam eu. Am auzit de îndată
gâgâitul vesel al stolului. Gâştile vii au aco-
perit din toate părţile lacul cu momâi. Am
ridicat arma. Bubuitura din ambele ţevi a
rupt tăcerea. Păsările îngrozite, aidoma
unui nor enorm s-au ridicat în cer. În apă
băteau din aripi trei păsări frumoase. Le-
am pus în tolbă. Acum nu mai avea sens
să mă ascund. Erau gâşte de semănătură.
La una dintre păsări am observat un inel
la picior. Pentru prima dată am dobândit o
pasăre inelată!
Următoarea săptămână a început cu
o ploaie torenţială care continua aproape
două zile. Noi cu Atos ne ascundeam de
intemperie sub cort. În a treia
zi s-a instalat un timp frumos.
Ciripeau păsărelele, malul li-
manului era colorat în verdele
ierbii de primăvară, spălat de
ploaie. A devenit mai cald.
Orizontul a fost încununat de
semicercul enorm al curcubeu-
lui, pământul aburea a pace şi
linişte. Păsări erau cu mult mai
puţine. La lacul meu gâştele
n-au mai venit, nu mi-a mai
rămas altceva, decât să vânez
raţe în continuare. Atos din
imprudenţă şi-a tăiat pernuţa
labei, călcând într-o cutie de
tinichea, aruncată în stepă…
Dimineaţa, în ziua plecării, stăteam
la măsuţă, ospătând din gâsca necoaptă
până la capăt. Deodată s-a auzit gâgâitul
cunoscut al păsărilor. Înşfăcând arma,
am reuşit s-o încarc cu un singur cartuş şi
doar după aceasta am aruncat privirea în
sus. Deasupra mea într-un triunghi ideal,
trecea în zbor la o înălţime de treizeci de
metri un stol de gâşte, cam douăzeci la
număr. Le-am lăsat să zboare peste mine,
am ochit prima pasăre şi am tras. Gâsca a
căzut greu pe linia dintre stuf şi mal. Atos,
uitând de rană, deja scotea trofeul din apă.
Asta mai înţeleg eu cadou la despărţire!
Două săptămâni de fericire s-au scurs în-
tr-o clipită.
Igor BORODAVKIN
 pasiunea vieţii

Am observat că hrănitorile sunt zi

de zi asigurate cu fân, porumb… Nu
m-a lăsat indiferent nici faptul că aceste
hrănitori se înscriu de minune în peisa-
jul silvic, la fel şi sărăriile confecţionate
din buturugi şi tulpini prăvălite. La tot
„meniul“ ce-l văzusem în „cantina“ im-
provizată, domnul Ion mai aduse cu sine
şi puţină hrană suculentă: cartofi, topi-
nambur.
Aşternu cu grijă hrana şi-mi povesti
cum în primăvară dăduse de culcuşul cu
şase aricei orbi şi fără ace. Nu fără umor
îmi vorbi şi de corbul hoţoman, ce-i cară
fără pic de ruşine ştiuleţii de cucuruz.
Ajunşi şi la capitolul „arme“, desprind că
vânătorul nu-i prea agreează pe şmecherii
dotaţi cu muniţii sofisticate şi înzorzona-
te cu tot felul de lunete:

Un romantic
— Poate şi greşesc, dar nu e omeneşte
să ţinteşti în fiară, fără să-i vezi ochii…
Se fereşte şi de discuţiile legate direct
de uciderea vânatului. În schimb e altul

pe poteci de vânătoare când e rugat să povestească despre modul

Pentru un necunoscător în ale vână-
torii, meseria aceasta e ca şi mersul la
piaţă: umbli o vreme pe coclauri, alegi
cel mai dolofan iepure ori fazan, iei linia
de ochire şi tragi…
Pentru Ion Moşneaga din Scoreni,
Străşeni, pasiunea de puşcaş poartă altă în-
cărcătură. În tagma vânătorilor a venit din
îndemnul sufletului răvăşit de povestirile
auzite în copilărie. Aventuri haioase, „con-
dimentate“ cu elemente de basm şi de po-
veste, toate spuse cu duh de unchiul său Va-
leriu Staver. Și odată ce a luat arma în mâini
dintr-o chemare lăuntrică, evident, are în
palmares şi o mulţime de abandonuri, ca-
zuri trecute cu vederea, şi toate din motivul
că n-a dorit să apese pe trăgaci. Farmecul
ciutelor, hârjoneala lipsită de orice vigilenţă
a vulpilor, bursucilor lângă vizuină îl ade-
meneau până într-atâta că, şocat, devenea
un simplu spectator. Admira, un timp, mi-
nunea, apoi pleca neobservat, fără să scape
un cuvânt despre întâlnirile de pe poteci.
Deşi au trecut ani mulţi de atunci, îşi
aminteşte şi azi prima sa partidă de vână-
toare, la potârnichi, când din prima împuş-
cătură căzu pasărea din zbor. A reuşit, de-
oarece procedase întocmai cum îl sfătuise
unchiul său:
— Când păsările se înalţă, trage în câte
una, că în tot stolul împuşcă numai neso-
cotiţii!
Reţine o dată pentru totdeauna: „nu
lua cu hapca, mai lasă vânat şi pe mâine!“
Ion Moşneaga i-a urmat poveţele… Îi
plăcea cum i le spunea: parcă pentru sine,
dar accentuat, ca să le ţină minte.
Însoţindu-l pe Ion Moşneaga spre ini-
ma Codrilor (e pădurar), am ajuns la locul
unde aveam să înţeleg că echipa de vână-
tori, în fruntea căreia se află, munceşte
pentru a avea vânat.
de viaţă a necuvântătoarelor. Cunoaşte
orice urmă, orice tril de pasăre. Se des-
curcă grozav şi în lumea vegetală:
— Cicoarea, cimbrişorul şi coada-ca-
lului sunt bune pentru colecistită. Bătă-
turile din palme le scoţi uşor cu păpădia,
frunza de măceş şi volbură. Pentru tuse
sunt tocmai folositoare pătlagina, mierea-
ursului, floarea de salcâm…
Domol la vorbă, dar destul de îndesat
la trup, vânătorul ţine calea înaintea mea.
Călcătură rară, concentrată… Încerc să
merg şi eu ca el. După felul cum mă pri-
veşte, pricep că sunt prea gălăgios pentru
astfel de meserie. Asta este! În schimb mă
bucur pentru acei ce-şi fac bine lucrul. Și
unul dintre ei, sută la sută, e Ion Moşnea-
ga din Scoreni. De fapt, mai cunosc şi pe
altul, dar care va veni mai târziu în rân-
durile vânătorilor. Vorbesc de Ionuţ Moş-
neaga, care are abia şapte anişori, dar se
vrea ca şi tăticul său, vânător vrednic şi
mare iubitor de natură.
Stanislav tudor

Înţelepciune — Îi duc Împăratului Ce- *** ***

Erau odată în rai doi îngeri.
Unul întotdeauna se odihnea
pe un nouraș, pe când celălalt
în permanență făcea naveta
între pământ și Dumnezeu.
Cel care se odihnea își întrebă
confratele:
— Ce te-a apucat de zbori
tura-vura în sus și în jos?
resc mesajele, care încep cu
Ajută-mă, Doamne. Și tu, de ce
te odihnești mereu?
— Eu trebuie să-i duc lui
Dumnezeu mesajele, care în-
cep cu Mulțumesc, Doamne.
***
Cu cât mai mică e pădurea,
cu atât mai mare pare iepurele.
Oamenii pot fi împărţiţi în
patru categorii: cei care citesc,
cei care scriu, cei care cugetă şi
cei care vânează vulpi.
William Shenstone
***
Milionarii vânează elefanţi,
săracii — purici.
Don Aminado
Cu arma poţi dobândi trupul
păsării, dar nicidecum pasărea.
***
În chestiunile amoroase
vânătorul e mai mult în rol de
pradă.
***
Vânătorul e omul care îşi
manifestă dragostea faţă de na-
tură cu arma în mână.

/ Nr. 4 • 2015 / Vânătorul şi Pescarul Moldovei | 15

mapamond

Vânătoarea în Polonia
Gospodăria cinegetică a Poloniei are tradiţii vechi, rădăcinile cărora se pierd în negura timpurilor. Primele documente normative
ce reglementează relaţiile în domeniul gospodăriei cinegetice datează din secolul al XIII-lea. În legătură cu evoluţiile social–eco-
nomice substanţiale în decursul ultimilor 20—30 de ani, legea vânătorii a fost modificată şi completată de cel puţin cinci ori.

Teritoriul Poloniei este pre- materialele cartografice şi in- ale, iar 25% — transferate Di- ta „Lowiec polski“, populară
ponderent unul de şes şi alcă- troduse în bazele de date ale recţiei principale a societăţii, printre vânători şi publicul larg
tuieşte 312 679 km2. Populaţia Sistemului Informaţional Ge- care formează fonduri specia- din ţară.
ţării este de 38,5 milioane de ografic, având o importanţă le pentru dezvoltarea culturii Componenţa numerică
oameni, inclusiv peste 100 mii substanţială în procesul dis- cinegetice, pentru colaborare şi volumele de dobândire la
de vânători. Suprafaţa totală a tribuţiei terenurilor spre utili- internaţională. majoritatea speciilor de ani-
terenurilor de vânătoare con- zare, pentru achitarea taxei de O importanţă majoră este male de interes cinegetic în
stituie 29 milioane ha, inclusiv stat etc. acordată asigurării vânătorilor. Polonia sunt în permanentă
terenurile silvice — 8 milioane Intrările pecuniare ale so- Societatea vânătorilor in- creştere. Excepţie fac speciile
ha (27,9%). cietăţii vânătorilor sporesc an clude 17 entităţi de creştere a aparte, spre exemplu, elanul,
Toţi vânătorii din ţară sunt de an şi, de regulă, alcătuiesc vânatului, la fel, o staţie de cer- efectivul căruia după Al Doi-
asociaţi în cadrul unei organi- peste 20 milioane de zloţi pe cetări ştiinţifice pentru proble- lea Război Mondial număra
zaţii publice. Societatea polo- an, inclusiv 68 la sută — în mele gospodăriei cinegetice, doar câteva zeci de exemplare.
neză a vânătorilor şi pescarilor urma activităţii economice şi care efectuează monitorizarea Actualmente în ţară sunt circa
include 49 de consilii distric- 32% din contul cotizaţiilor de stării fondului de vânătoare. 2 mii de elani, cu toate că în
tuale cu 4760 de colective pri- membru. Mărimea cotizaţi- Savanţii, în comun cu vânăto- anii ’90 din secolul trecut erau
mare (în poloneză Kulca) sau
gospodării cu suprafaţa totală
de aproape 26 milioane ha.
În componenţa terenurilor
de vânătoare ale societăţii pre-
domină pământurile agricole,
iar cota parte a celor silvice
alcătuieşte circa 27%. Cota to-
tală a terenurilor de vânătoare
oferite pentru utilizare Asocia-
ţiei publice a vânătorilor alcă-
tuieşte aproape 90 la sută. Este
substanţial faptul că în pofida
modificărilor social-economi-
ce importante în ţară, această
cotă în ultimii 20—30 de ani
efectiv nu a suferit schimbări.
Modificările neesenţiale care
au avut loc nu depăşesc 0,5—
1,5% şi ţin în bună parte de in-
ventarierea fondului funciar al
ţării. Pădurile de stat în Polonia
ocupă circa 7 la sută din tere-
nurile de vânătoare, în compo-
nenţa cărora partea mai mare
revine terenurilor agricole. În
cealaltă parte a terenurilor de ilor de membru este stabili- rii, au fondat peste 60 de poli- 5 mii, iar dobândirea anuală
vânătoare activităţile economi- tă pentru fiecare an, reieşind goane staţionare pentru moni- se cifra la 2 mii de exemplare.
ce le desfăşoară alţi utilizatori. din indicii devalorizării şi alţi torizarea faunei de vânătoare. Din anul 2001, vânătoarea la
Terenurile de vânătoare sunt factori. Spre exemplu, în 2007 În afară de evidenţele efectuate, elan în Polonia este interzisă,
strict separate pe gospodării, mărimea unei contribuţii specialiştii staţiei de cercetări însă aceasta nu s-a soldat cu o
ultimele fiind documentate cu scriptice alcătuia 210 zloţi, iar ştiinţifice analizează planurile creştere bruscă a componenţei
paşapoarte şi având o numero- a contribuţiei preferenţiale — de creştere şi dobândire a ani- numerice a acestui animal, iar
tare unică general-naţională. 105 zloţi. Din suma totală de malelor de interes cinegetic. moartea animalelor pe diferite
Hotarele acestora sunt sta- cotizaţii, 75 la sută sunt puse la Rezultatele monitorizării sunt cauze a sporit esenţial. Printre
bilite cu precizie, aplicate pe dispoziţia consiliilor districtu- publicate sistematic în revis- speciile de copitate, cea mai

16 | Vânătorul şi Pescarul Moldovei / Nr. 4 • 2015 /

numeroasă este capra neagră
europeană. Printre speciile de
cervide destinate vânătorii, în
Polonia cea mai numeroasă
este capra neagră europeană,
numărul căreia depăşeşte 600
mii de exemplare.
Creşterea anuală a popu-
laţiei acestei specii de cervi-
de alcătuieşte 30—40 mii de
exemplare (5—10%). În multe
districte creşterea atinge 15—
25 la sută. Densitatea medie
a populaţiei constituie 23 de
exemplare la 1000 ha de tere-
nuri, iar în districtele cu cele
mai favorabile condiţii — până
la 40—50 de exemplare la 1000
de ha de terenuri. Moartea ac-
cidentală a caprei negre pe di-
ferite motive, nu rareori depă-
şeşte 10—15 mii de exemplare
în fiecare an. Volumul anual de
dobândire a acesteia se înca-
drează în limitele de 140—160
mii de exemplare. De regulă,
sunt dobândite 5—6 exempla-
re la 1000 de ha, iar în distric-
tele nord-vestice — 10—15 de
exemplare la 1000 ha. În ulti-
mii 25 de ani s-a profilat ten-
dinţa stabilă spre majorarea
componenţei numerice şi a vo-
lumelor de dobândire a anima-
lelor de această specie, inclusiv,
componenţa numerică a sporit
cu 30—40%, iar volumele de
dobândire cu 40—50%. Însă
planurile de dobândire a caprei
negre în Polonia din an în an
nu sunt îndeplinite cu 1—5
mii de capete. În ultimii ani,
vânătorii polonezi aplică mă-
suri pentru o posibilă reducere
a componenţei numerice a ca-
prei negre — sporesc efectivele
de dobândire a masculilor cu
reducerea concomitentă a do-
bândirii femelelor.
Cerbul este prezent în
2966 de gospodării din Polo-
nia. Indicele mediu la o gos-
podărie se cifrează la 34—45
de cerbi, iar în unele entităţi
sunt întreţinuţi peste 100 de
cerbi. Numărul total al popu-
laţiei depăşeşte 100 de mii de
exemplare. În medie, densita-
tea populaţiei de cerbi alcătu-
ieşte 13,7 de exemplare la 1000
ha de terenuri silvice. Cea mai
înaltă densitate a populaţiei de
cerbi este atestată în regiunile
nord–vestice, unde atinge co-
tele de 20—30 de exemplare
la 1000 ha de terenuri silvice.
Creşterea populaţiei cerbului
constituie 8—10% (7,4—9,5
mii de exemplare). Corapor-
tul în funcţie de sex este 1:1,4.
Moartea animalelor din dife-
rite cauze atinge cote mari de
2—3 mii de capete pe an.
În medie, în Polonia sunt
dobândite 30—40 mii de cerbi,
la o mie de ha sunt dobândiţi
4—5 animale mature. În une-
le gospodării aparte sunt do-
bândite de două ori mai multe
exemplare. Anual planurile de
dobândire sunt majorate cu 100
de capete, fiind luată în calcul
structura de sex şi de vărstă a
animalelor. Spre exemplu, în
planul anual de dobândire a
34  900 de cerbi se numărau
12  300 de masculi, 15  700 de
femele şi 6900 de viţei. Acest
plan anual este îndeplinit în
proporţie de 88,7%. Structura
populaţiei de cerbi în Polonia
trebuie să corespundă normei
stabilite: 35% de masculi, 45%
femele şi 20% de viţei. În unii
ani coraportul stabilit nu este
respectat.
Numărul total al mistre-
ţilor în Polonia este de 140—
150 mii de exemplare, de 2,5
mai mult, decât în anul 1983.
Densitatea populaţiei este de
12—15 de exemplare la 1000
ha de terenuri. Creşterea în
medie a populaţiei depăşeş-
te 30%. Sunt dobândiţi la fel
100—120 mii de mistreţi, deci,
de 1,5 ori mai mult, decât în
anul 1983. Anual volumele de
dobândire cresc cu 15—25%.
În gospodării aparte sunt do-
bândiţi 35—55 de mistreţi la
1000 ha de terenuri.
Numărul total de iepuri
de câmp în Polonia s-a redus
brusc de la 1 milion în anii
’90 ai secolului trecut, până
la 300—400 mii în prezent.
Densitatea medie a populaţiei
de iepuri alcătuieşte 10—11
exemplare la 1000 ha. Volu-
mele de dobândire a iepure-
lui constituie 60—70 mii de
exemplare, inclusiv 2—3 mii
de iepuri sunt prinşi de vii.
În ultimii 15 ani a sporit
numărul de vulpi — de la 50 de
mii până la 180 de mii. Anual
sunt dobândite până 120—130
mii de exemplare de vulpe.
Aripatele. Dobândirea gâş-
tei de vară în ultimii 15 ani a
sporit de la 2—4 mii până la
/ Nr. 4 • 2015 / Vânătorul şi Pescarul Moldovei | 17
14—20 de mii, a raţei mari s-a
redus de la 200—250 mii de
exemplare până la 100—150
mii de păsări. Numărul total al
fazanilor constituie 80—90 mii
de exemplare, iar dobândirea
acestei păsări este de 60—70
mii de exemplare. La 1000 de
hectare, în regiunile sud–esti-
ce sunt dobândiţi de la 20 la 45
de fazani. Dobândirea potârni-
chii în ultimii 15 ani s-a redus
de la 225 mii până la 15—25
mii. În medie sunt recoltate
3—10 exemplare la 1000 de ha
de terenuri favorabile pentru
habitatul acestei păsări.
Experienţa vânătorilor din
Polonia demonstrează că în
pofida modificărilor social–
economice substanţiale pen-
tru societate, graţie respectării
tradiţiilor, aplicării oportune
şi perfecţionării actelor nor-
mativ-juridice, ca efect al gri-
jii vânătorilor, în fondul de
vânătoare poate fi asigurată o
creştere substanţială a compo-
nenţei numerice şi efectivelor
de dobândire a pricipalelor
specii de animale de interes ci-
negetic. Într-un cuvânt, avem
ce împrumuta din experienţa
colegilor noştri polonezi.
Epitaf unui vânător
Stingher, uitat în colţ retras,
De ani şi ani îl ţine huma;
Doar iepurii în care-a tras
Sunt fericiţi. Trăiesc şi-acuma!
Nicolae Badea
Cultură cinegetică
Pe cuvânt de vânător…
La prima sa ediţie, Festi-
valul umorului vânătoresc de
la Cotiujenii Mari, Şoldăneşti,
a constituit un eveniment de
răsunet naţional. Cu repere
certe, logistice şi valorice, or-
ganizatorii — Consiliul raio-
nal Şoldăneşti, Secţia raională
cultură, tineret şi sport, Primă-
ria comunei Cotiujenii Mari,
în parteneriat cu Societatea
Vânătorilor şi Pescarilor din
Republica Moldova, Uniunea
Epigramiştilor din Moldova şi
revista Vânătorul şi Pescarul
Moldovei au reuşit atingerea
obiectivelor propuse. Geogra-
fia participanţilor cuprinde
subdiviziuni ale SVPM din
Şoldăneşti, Floreşti, Soroca,
Edineţ, Ştefan Vodă, Rezina,
18 | Vânătorul şi Pescarul Moldovei / Nr. 4 • 2015 /
Criuleni, Căuşeni, mun. Chişi-
nău şi Asociaţia judeţeană Bo-
toşani a vânătorilor şi pescari-
lor sportivi din România.
Fanfara reprezentativă din
Şoldăneşti (conducător artistic
şi dirijor Grigore Zănoagă) a
fost, prin nivelul interpretativ
profesionist, revirimentul aces-
tei sărbători, iar în recitaluri au
fost aplaudaţi îndelung Ghe-
orghe Bâlici, Ion Diviza, Igor
Grosu, Victor Cenac, Nicolae
Hodină, Vlad Sărătilă, Valentin
Delinschi, actor la Teatrul Sati-
ricus Ion Luca Caragiale, maes-
trul fiind şi moderator în scenă.
Participanţii la festival au exce-
lat în valorificarea unor specii
ale prozei populare reprezenta-
tive pentru categoria enunţată
în segmentul umorului. Printre
acestea vom remarca snoava,
povestea şi povestirea orală,
anecdota şi bancul, întâmplarea
cu haz din realitatea cinegetică,
pozna şi tradiţia, ghicitoarea,
pidosnicia, răspunsul isteţ, dar
şi legenda. Un compartiment
aparte îl constituie parodia lite-
rară şi cea muzicală, epigrama,
cântecul popular despre vână-
tori, pescari şi pădurari, cuple-
tele de autor şi strigătura, toate,
în ansamblu privite, profilând
un tablou complex al creativi-
tăţii într–un domeniu ce carac-
terizează spiritualitatea cinege-
tică. Echipele de la Şoldăneşti şi
Soroca au adus în scenă dansul
cu subiect tematic marcat de
parfumul umorului exprimat
plastic în mesaj, costum, ges-
tică, mimică (vânătoarea şi
pescuitul în epoca primitivă,
Scufiţa Roşie şi Lupul, Charles
Chaplin, mirele–vânător etc.)
în repertoriul interpreţilor de la
Cotiujenii Mari, Soroca, Şestaci
şi din alte localităţi unde acti-
vează formaţii teatrale. Gru-
purile de vânători au avut de
câştigat prin colaborarea cu in-
stituţiile de cultură din teritoriu
şi, în acest sens, performanţele
unor interpreţi din Rogojeni,
Dobruşa, Olişcani, Glinjeni,
Găuzeni, Cotiujenii Mari ş. a.
din raionul Şoldăneşti, selecţi-
onata de umor a Subdiviziunii
Teritoriale Criuleni a SVPM
(cu exponenţi din satele Bă-
lăbăneşti, Boşcana, Dubăsarii
Vechi, Cimişeni, Ciorescu şi
Măşcăuţi) a promovat în special
cântece despre vânători şi pes-
cari (Ion Mihailov) şi istorioare
vânătoreşti semnate de Gheor-
ghe Urschi (Boris Pleşca), la fel
şi grupul familial de vânători
Grigore Ivanes şi Olga Zabica
din Varvareuca, Floreşti. Un
colaj de bancuri despre vână-
tori şi pescari au înscenat cei de
la Sămăşcani, Şoldăneşti (Nico-
lae Gore şi Gheorghe Vezetiu)
şi vânătorii din ST Soroca (Va-
leriu Petcu, Vasile Ciobanu şi
Gheorghe Şevciuc).
Nu putem trece cu vede-
rea sprijinul unor sponsori
cu suflet mare, care a întregit
preaplinul satisfacţiei partici-
panţilor: Primăria locală, pri-
mar Petru Comendant, SRL
Unchiteşti, director Igor Olaru,
Uniunea transportatorilor din
Moldova, preşedinte Ion Mă-
măligă, agentul economic Va-
lentin Moldovanu, întreprin-
derea Fierarul din Chişinău,
director Luca Ursu, filiala Şol-
dăneşti Moldova–Gaz, director
Nicolae Dorogan.
O expoziţie de excepţie cu
trofee de vânat în holul Ca-
sei de cultură a bucurat văzul
spectatorilor (realizatori Petru
Potorac, pădurar la ocolul sil-
vic Cuhureştii de Sus, vânăto-
rii cuhureşteni Visarion Vicol
şi Oleg Semeniuc). Alte două
standuri au adus în prim plan
desene cu tematica adecvată
ale elevilor de la Centrul de
creaţie din Cotiujenii Mari şi
de la Şcoala de arte din Şoldă-
neşti.
…Dar parcă nu pluteşte în
aerul acestui post mare aroma
deliciului culinar stârnită de
Igor Olaru şi Valentin Emil din
Cuhureşti în cele două ceaune
a câte 50 de litri, dar şi de gră-
tarul şi frigarea încinse.
Dacă sunteţi curioşi să
aflaţi ceva despre menţiuni şi
premii, vă spunem în continu-
are.
Premii speciale: Vânăto-
rul cel mai mincinos a revenit
lui Nicolae Hodină (ST Ştefan
Vodă); Polonicul cel mai cel…
— familiei de vânători Ivanes
(s. Varvareuca, Floreşti), pre-
miul familiei Urschi — Boris
Pleşca (ST Criuleni, or. Ciores-
cu), set de dicţionare Cinegeti-
ca tuturor formaţiilor, premiul
SVPM — 140 (Secţia cultură,
tineret şi sport Şoldăneşti, şef
Gr. Zănoagă), premiu întitulat
Tradiţie şi continuitate.
Titlul de laureat a fost con-
ferit colectivelor de interpreţi
din Glinjeni, Olişcani, Dobruşa
şi Rogojeni. Premiul trei a fost
acordat grupului Datina din
Găuzeni şi familiei Ivanes din
s. Varvareuca, Floreşti; premiul
II — colectivului din ST Criu-
leni şi teatrului din Şestaci,
Şoldăneşti; premiul I — co-
lectivului din Cotiujenii Mari,
gazda festivităţii. Juriul a votat
unanim conferirea Premiului
Mare, Trofeului Festivalului,
/ Nr. 4 • 2015 / Vânătorul şi Pescarul Moldovei | 19
celor mai tineri şi talentaţi in-
terpreţi de la Colegiul de arte
Nicolae Botgros din Soroca
(idee şi concepţie regizorală —
Iurie Babii).
În finalul sărbătorii în sce-
nă au evoluat actorii Teatrului
Luceafărul cu spectacolul Tes-
tamentul de Gheorghe Urschi,
redacţie nouă.
P. S. Sincere sentimente de
recunoştinţă şi omagiu dlui
Alexandru Reliţchi, preşedin-
tele raionului, şi Svetlanei Ro-
tundu, vicepreşedinte, precum
şi membrilor familiei Urschi —
Liliana, Laura, Raisa şi Vlad.
P.P.S. În cadrul sărbătorii
a fost înmânată diploma de
conferire a titlului Cetăţean de
Onoare al raionului Şoldăneşti
maestrului Gheorghe Urschi.
De asemenea, strada centrală
din comună de azi înainte va
purta numele Gheorghe Urschi,
scriitor, actor, interpret şi vâ-
nător.
Dr. Tudor Colac
O vânătoare în Basarabia (II)
Scrumbiile şi chefalii marinaţi în sala-
mură se expediază înăuntrul imperiului.
Depozitul şi factoria peştelui de Dunăre
şi al celui din limanul Nistrului, apoi din
lacurile Salsic, Catlabuh, Cugurlui, Ialpug
şi al Mării Negre, se află la Bazargiuc, 18
kilometri de la Chilia Nouă. Venitul ce-l dă
acest ram de comerţ se urcă la sute de mii
de ruble pe an, iar venitul de pe sărături —
la două milioane.
Dintre toate aceste pescării, ce se fac
cu mrejele şi cu felurite alte unelte, cea
mai interesantă şi vrednică de văzut este
pescuirea morunilor, nisetri-
lor, somnilor şi cicigilor, pe
care nekrasovţii în timp de
primăvară îi prind la gurile
Dunării, unde apele râului se
întâlnesc cu apele Mării Ne-
gre. Atunci aceşti peşti colo-
sali ies din mare şi se suie în
contra curgerii Dunării, spre
a-şi depune pe malurile ei şi
prin stuf icrele. Atunci cete
nenumărate de aceşti peşti
foiesc bezmetici, adică amo-
rezaţi, căci Cupidon, cum se
vede, trage cu săgeţile şi în
peşti, ca şi în toate creaturile
pe pământ. Nekrasovţii, care
ştiu aceasta, se şi folosesc de ocazie şi, pân-
dindu-i pe la maluri cu luntrile, înfig cu o
deosebită dibăcie harpoanele în ei, de al că-
rora mănunchi sunt legate frânghii lungi.
Momentul cel mai interesant este acela,
când morunul, nisetrul sau somnul, sim-
ţindu-se dureros rănit, se smuceşte cu aşa
putere, că răstoarnă luntrea şi pescarii în
apă. Dar pescarii, deprinşi cu astfel de afa-
ceri, deşi se cufundă, imediat îi vezi iarăşi
plutind deasupra apei, ţinând necontenit
în mână capătul frânghiei de la harpon.
Monstrul, care nu rareori ajunge o lungime
de 4 1/2 metri, se zbuciumă în toate părţile,
trăgând după sine pe înotători; dar acesto-
ra le vin în ajutor alţi camarazi cu luntrile,
în care se suie şi acei din apă.
Și acuma începe cel mai ciudat sport pe
suprafaţa apei.
Pescarii îşi dau toate silinţele spre a
trage victima la mal. Lupta ce se-ncinge
acuma e nespus de interesantă: când pes-
carii câştigă distanţă, când monstrul, care
cu înnoite puteri se depărtează de la mal
20 | Vânătorul şi Pescarul Moldovei / Nr. 4 • 2015 /
Constantin Stamati-Ciurea
spre adâncime, trăgând luntrile după sine.
Evoluţiile aceste se prelungesc câteva ore.
Sportivii din Londra scump ar plăti să poa-
tă asista la aşa privelişte şi război, în care
este întrebuinţată toată puterea braţului şi
toată iscusinţa gimnasticii. Mai totdeauna
pescarii rămân biruitori; dar se întâmplă că
funiile harpoanelor se rup, atunci monstrul
se cufundă în adâncime şi scapă de prigo-
nire. Spectacolul se termină prin aceea că
victima, pierzând mult sânge şi slăbind în
mişcări, se lasă trasă la mal, unde prin câ-
teva lovituri cu vâslele peste cap, este ucisă
şi scoasă pe uscat, transportându-se apoi
la Bazargiuc. De este însă a se duce mai
departe, apoi n-o ucid, ci îi bagă în baftă
un burete muiat în spirt care, ameţind-o,
îi paralizează mişcările convulsive, şi în
aşa hal se aduc morunii şi nisetrii până la
Chişinău.
Prin anii 1840, Bugeacul înfăţişa şesuri,
ce aveau asemănare cu preriile din Ame-
rica. Pe pământul ţelinos creştea păşune
îmbelşugată şi săţioasă, pe care păşteau
turme de oi de Spania şi herghelii de cai
de soiurile cele mai alese. Călătorind prin
Bugeac, nu o dată stăteam uimit, privind
cu admirare acele colosale cârduri de oi, în
turme de la 20 până la 30 de mii de capete,
iar caii până la o mie într-o herghelie.
Acum spune-mi, cititorule, oare n-am
dreptate a numi Bugeacul de atunci un
Eldorado în privinţa bogăţiilor ce le con-
ţinea, începând de la păsările zburătoare
de vânat, mistreţi, lupi, vulpi etc., până la
peştii Dunării şi ai lacurilor, şi de la peşti
până la hergheliile de cai şi turmele de oi,
ce păşteau în acele părţi ale Basarabiei, po-
doabe preţioase ale acestei ţări din centrul
Europei, podoabe ce se puteau afla şi vedea
numai în Africa sau America.
Dar, în scurt, — ce-i jumătate de secol
— toate s-au schimbat, s-au şters, au dispă-
rut, lăsând numai o priincioasă amintire în
cel ce le-a simţit. Păsările de vânat au zbu-
rat, s-au dus. Hergheliile de cai şi turmele
de oi, strâmtorite fiind în păşune, s-au ri-
dicat de pe acele locuri, unde acuma tot la
patru - cinci kilometri se vede brazda nea-
gră a plugului şi casele tupilate ale locui-
torilor nou-veniţi şi aşezaţi în
acele părţi.
Acuma, dimineaţa şi
seara, pe şesurile odinioară
împestriţate de flori, ce trimi-
teau călătorului prin adierea
zefirului îmbătătorul lor par-
fum, acum, pe acele şesuri se
întinde ca o ceaţă fumul suriu
de tizic. El iese din hornurile
ţărăneşti şi ogrăzile lor pline
de gunoaie.
Vânătorul nu mai aude
glasurile măgulitoare ale
păsărilor de vânat; numai
ciocârlia a mai rămas, legă-
nându-se în aer şi ciripind
cântecul ei, ce-ţi pare a povesti legenda
anilor trecuţi.
Într-o zi senină de toamnă a anului
1854, se adunară la locuinţa mea din Chi-
şinău o companie de nouă camarazi spre
a face o plimbare vânătorească prin Basa-
rabia meridională, începând de la Bugeac
până la gârlele Dunării.
La scară aşteptau patru furgoane înhă-
mate şi încărcate cu unelte de vânat, câini
prepelicari şi proviziuni de mâncare. În
sufrageria mea şedeau la dejun vânătorii,
gata de pornire.
Ar fi de prisos să fac descrierea ochi-
lor, a nasurilor şi a vârstei camarazilor mei;
astfel de detalii nu pot avea nicio legătură
cu ţinta expediţiei. Voi aminti numai pe
scurt, că toţi erau tineri, voioşi şi sănătoşi,
iar mai presus de toate vânători neobosiţi.
Cât pentru poziţia lor socială, toţi aparţi-
neau clasei nobile şi culte: unii funcţionari,
alţii proprietari în Basarabia, dar de diferi-
te naţionalităţi.
(va urma)
 Era la începutul lui septembrie, chiar a doua zi după ce ne
condusesem odraslele la şcoală, o sâmbătă însorită şi caldă. Zbo-
rul de seară fusese execrabil, raţele refuzau să zboare. Ocupasem
cu echipa un ghiol care ne bucura totdeauna, acum însă nu ne
rămânea decât să cinăm şi să ne culcăm, în aşteptarea dimineţii
care, se înţelege, va com-
pensa seara pierdută în
zadar.
Cina n-a fost tocmai
veselă. IK, mai trist ca
ceilalţi, şi-a reparat dis-
poziţia cu o doză dublă şi,
învelindu-se cu cojocul
Lipitorile
de care nu se despărţea
niciodată, ne ură la toţi
noapte bună. Curând am
făcut la fel. Nu înnopta-
sem niciodată în locul
acesta, ţânţarii nu erau
mai mulţi şi mai miloşi ca
în alte părţi; să fi bătut un vânt cât de puternic, n-am fi avut pro-
bleme — din toate părţile ne apăra un zid inexpugnabil de stuf
uriaş. Numai că puţin după miezul nopţii ne trezi pe toţi vânzo-
leala destul de zgomotoasă a regizorului:
— Fraţilor, se întâmplă ceva! Cred că-i de vină luna…
Într-adevăr, sus, deasupra bărcilor noastre, strălucea batjoco-
ritor de rece o lună imensă, cât un dovleac de plăcinte. Răsărise
după ce ne lăsasem în grija lui Morfeu.
— Băiatule, făcu supărat maestrul, dacă tu
eşti lunatic, lasă-ne barem pe noi să ne vedem de
somn.
Ne afundarăm mai adânc în sacii de dormit,
dar, ciudat lucru, era totuşi ceva, un „ce“ care nu
ne lăsa să revenim la visele noastre. Simţeam, au-
zeam cum se întorc toţi de pe o parte pe alta, cum
se clatină bărcile, uneori chiar ameninţător. Nu se
mai întâmplase aşa ceva, deşi mai dormiserăm şi în
trecut sub clar de lună…
— Fraţilor, răsună deodată urletul regizorului,
deşteptarea! Atac! Atacul lipitorilor!…
Am sărit cu toţii ca arşi: la lumina puternică a
lunii, regizorul întindea din regiunea gâtului un fel de şiret negru
care nu voia nicidecum să se desprindă. În câteva clipe eram toţi
goi, fiecare cu câte două-trei agresoare lipite de cele mai felurite
părţi ale corpului. Nu voiau nicidecum să se despartă de noi, stri-
găte de dezgust umplură noaptea.
— Sare! Scoateţi de undeva sarea ceea! urla maestrul. Trebuie
presărate cu sare şi cad singure!
Reţeta s-a dovedit a fi corectă. Sângele care continua să mus-
tească din micile răni în formă de steluţă fu oprit cu nişte plasture
bactericid (din farmacia regizorului), după care urmă evacuarea
din bărci a unei adevărate invazii de lipitori.
Abia într-un târziu, după ce presărasem cu restul de sare
bordurile bărcilor, singurul obstacol sigur contra scârboaselor
nevertebrate, cineva observă că IK sforăie de rupe pământul. N-
avea niciun rost să-l trezim:
— Lipitorilor nu le place sângele îndoit cu spirt, fu concluzia
la care ajunse Lunganul. (Ştia el ce ştia — îl atacase o singură
lipitoare!).
În zori însă, când eram gata să întâmpinăm raţele care nu mai
veneau, cineva observă că IK se scarpină foarte des, şi mai ales în
josul burţii. L-am obligat să scoată pantalonii şi am numărat vreo
cinci sugative — şi încă în ce locuri! — care l-ar fi putut lăsa fără
pic de sânge.
— N-are să mă ia nicio boală, se bucură IK. Iaca, la noi în
sat era o babă, Baba Marghioala. Toţi ziceau că-i vrăjitoare, dar
nu era, că era femeie necăjită, apoi ea numai cu lipitori lecuia
toate bolile. Odată, când
Colea al Mâcăi vărsa tot
ce mânca, apoi Baba Mar-
ghioala…
Dar maestrul îi în-
trerupse povestirea, nici
până azi nu mai ştie ni-
meni ce s-a întâmplat cu
bietul Colea al Mâcăi:
— Nicio raţă! S-a în-
tâmplat ceva în atmosfe-
ră… Poate ieşim la câmp?
La porumbei?
Nu puteam să nu-i
dăm dreptate. De obicei,
în primele zile ale lui septembrie imense stoluri de turturele se
adună pe malul Dunării, de unde îşi iau zborul mai departe, spre
ţări calde, şi în aceste şapte-zece zile, cât mai poposesc pe la noi,
pustiesc lanuri întregi de floarea-soarelui, mâncarea lor prefera-
tă.
Era vremea prânzului, vremea de odihnă şi a micilor hoaţe;
cu toate acestea, deasupra primului lan de răsărită întâlnit la ieşi-
rea din sat turturelele zburau ca muştele.
Trebuie să fii un trăgător bun dacă te duci la
vânătoare de porumbei. Păsările acestea zboară
rapid, desemnând în aer tot felul de zigzaguri, nu
degeaba pe vremuri, până la apariţia farfurioarelor
de argilă aruncate de maşini speciale, la concursu-
rile de tir ale vânătorilor se foloseau drept ţinte
porumbeii. Iar pentru vânatul lor încărcătura car-
tuşelor este de alice mărunte — aşa-zisa ploiţă.
Nu aveam cu noi aşa ceva, la vânătoarea de
raţe alicele sunt mult mai mari.
Numai că în uriaşa servietă a lui IK se găseau
întotdeauna cele mai neaşteptate lucruri. De data
aceasta, cartuşe încărcate cu ploiţă. Şi nu câteva, ci
două sute… Mai avea vreo douăzeci şi maestrul.
Generosul prozator ne dădu şi nouă câte douăzeci şi ne ură
succes. El rămase la începutul lanului situat pe o costişă, i-ar fi
fost greu să urce dealul, şi apoi porumbeii zburau peste tot în
cruce.
Cam într-o oră ne făcurăm cinstit datoria. În tolbele noas-
tre se aflau câte zece-cincisprezece porumbei, în timp ce în vale,
unde era IK, canonada vuia fără întrerupere. În cele din urmă,
încetă şi ea.
— A tras mult, observă regizorul în timp ce coboram spre
amicul nostru.
— O fi făcut treabă bună, îl completă Lunganul. Oricum, o
sută şi ceva de cartuşe… Eu am numărat până la şaptezeci, pe
urmă am scăpat şirul…
IK ne aştepta pe un morman de cartuşe trase. Avea fruntea
înnegrită de fum, şiroieşe de sudoare îi desemnau dungi albe pes-
te faţa radiind de satisfacţie.
— Ei, IK, se repezi maestrul, totdeauna gelos pe tovarăşii cu
mai mult noroc. Cu ce te lauzi, ne-ai pus capacul?
Faţa lui IK se lumină de un zâmbet şi mai larg:
— Am rănit un porumbel… Dar nu l-am găsit…
/ Nr. 4 • 2015 / Vânătorul şi Pescarul Moldovei | 21
ihtiofauna
Linul — obiect de perspectivă
în piscicultura autohtonă
Specie euro-asiatică, răspândită din
extremitatea vestică a Europei şi până în
Siberia. Este una din speciile care, în pofi-
da arealului larg ocupat (asemenea vădu-
viţei, cleanului, mihalţului, caracudei ş.a.),
în apele naturale ale Republicii Moldova
este foarte rar întâlnită, fiind preconizată
spre includere în ediţia a III-a a Cărţii Ro-
şii (statut de specie vulnerabilă).
Până la mij. sec. XX era obişnuit în
majoritatea lacurilor şi bălţilor luncilor in-
undabile din ţară, pescuindu-se industrial
până la 40 de tone anual în lacurile Beleu
şi Manta. În prezent, din cauza modifi-
cărilor suferite de habitatele acvatice ca-
racteristice (asanarea zonelor inundabile,
fragmentarea multiplă a hidrobiotopuri-
lor, poluare cu pisticide şi îngrăşăminte a
iazurilor, canalelor ş.a.) răspândirea taxo-
nului în aria republicii (ca şi în cazul ca-
racudei) s-a redus doar la câteva populaţii
mici. Mai poate fi capturat în lacul refrige-
rent Cuciurgan.
În mod obişnuit linul are aceleaşi ce-
rinţe faţă de mediu ca şi crapul. Maturita-
tea sexuală este atinsă la vârsta de 3—4 ani
(masculii la 2—3 ani), reproducerea are loc
la temperatura de 18—23°C, icrele fiind
depuse porţionat pe vegetaţie inundată.
Din cauza depunerii icrelor în mai multe
rate, procesul de reproducere se derulează
pe un interval lung de timp 1,5—2  luni.
De aceea, este mai simplă aplicarea repro-
ducerii natural-dirijate prin amenajarea
bazinelor pentru reproducători decât prin
stimulare cu extract hipofizar. Procedeul
de reproducere şi creştere se poate înfăptui
în două moduri (I. Bud, ş.a. 2010):
22 | Vânătorul şi Pescarul Moldovei / Nr. 4 • 2015 /
În heleşteie de reproducere cu suprafa-
ţa de 100—200 m2, lipsite complet de ve-
getaţie, se plasează 4—8 familii (o familie
este formată dintr-o femelă şi doi masculi,
de aceeaşi vârstă). Pentru depunerea icre-
lor se instalează cuiburi de reproducere,
confecţionate din plante acvatice, mustăţi
de salcie sau resturi de plasă pescărească
din capron. Pentru fiecare familie se in-
stalează 1—2 cuiburi. După reproducere,
cuiburile cu icre embrionate se mută în
heleşteul de creştere a puilor de lin în vara
I şi sunt înlocuite cu alte cuiburi pentru
depunerea porţiei ulterioare.
Pescuirea de toamnă a puie-
tului în vederea transferării
în bazinele de iernat se
face înainte de scăderea
temperaturii apei sub
10°C, deoarece acesta are
tendinţa de a se dispersa pe toată supra-
faţa bazinului şi de a se afunda în mâlul
de pe fundul bazinului. Din acest motiv
este recomandabil ca pescuitul linului să
se facă cel puţin cu două săptămâni mai
repede, comparativ cu celelalte specii şi
pe cât posibil noaptea, instalând afară la
canalul orizontal al călugărului lăzi de
prindere.
Procesul se petrece în heleşteie de
creştere a puietului, fiind cea mai simplă
şi eficientă metodă. Heleşteul trebuie să
îndeplinească o condiţie esenţială: pre-
gătirea corespunzătoare în vederea unui
pescuit eficient, fără pierderi mai mari de
puiet de lin (aceştia, când se simt în peri-
col, se îngroapă în sedimente). Platforma
heleşteului trebuie amenajată într-o pantă
accentuată spre un canal drenor care se
scurge total. Evacuarea apei, în vederea
pescuitului, se face într-o perioadă mare
de timp astfel încât puii să nu sesizeze scă-
derea nivelului apei şi să se concentreze
în drenor. Se recomandă instalarea unui
prinzător (capcană) la ieşirea din călugăr.
Pregătirea heleşteielor în vederea populă-
rii cu reproducători de lin constă în fer-
tilizarea cu îngrăşăminte organice mine-
ralizate complet (20—30 t/ha) asigurarea
unei suprafeţe înierbate (100—200) m2 şi
filtrarea riguroasă a apei de alimentare.
Heleşteul se populează cu cinci familii/
ha, fiecare familie fiind constituită dintr-o
femelă şi doi masculi de aceeaşi vârstă în
deplină maturitate biologică (5—10 ani).
Pregătirea heleşteului în vederea creşte-
rii puilor constă în: administrarea de fân
(200—400 kg/ha) imediat după inundare,
administrarea de drojdie de panificaţie
(0,2 g/ m3/ zi) timp de 15 zile după inun-
dare şi administrarea de făină de peşte (0,5
g /m3/zi) timp de 15 zile după eclozarea
pui lor. Se recomandă şi adminis-
trarea de culturi de zooplanc-
ton. În perioada iunie-iulie,
dacă stratul vege-
tal s - a deg radat,
s e recomandă confecţionarea
şi instalarea de cuiburi de reproducere
care să asigure suportul necesar depunerii
pontelor. În perioada de creştere, puii de
lin se furajează zilnic cu o raţie stabilită
la nivelul consumului maxim. Producţiile
realizate la creşterea în vara I în monocul-
tură pot fi de 40—60 mii ex./ha.
Creşterea linului în anul următor în
policultură cu crapul (şi alte ciprinide)
la densităţi de 100—200 ex/ha asigură un
spor de producţie de 12—24 kg/ha fără
costuri suplimentare, iar în monocultură
densitatea folosită este asemănătoare cu a
crapului.
Datorită sensibilităţii reproducăto-
rilor de lin faţă de manipulare şi efectele
stresului în perioada de reproducere în-
delungată, la care se mai adaugă dificul-
tăţile legate de pescuirea şi manipularea
puietului, este mai recomandabil pentru
„piscicultorii începători“ utilizarea acelu-
iaşi bazin în care se va petrece reprodu-
cerea, creşterea puietului de vara I şi apoi
iernatul (cu condiţia efectuării pregătiri-
lor necesare caracteristice fiecării etape).
Dacă aţi prins cumva linul în ecosiste-
mele acvatice naturale ale Republicii Mol-
dova — reîntoarceţi-l în apă în stare vie!
Dr. Dumitru Bulat,
Institutul de Zoologie al AȘM
Roşioara: pasiune şi încântare
Roşioara, una dintre cele mai frumoase specii de peşti, având îmbinate cu mult farmec culoarea argintie a solzilor
şi roşul–sângeriu al aripilor şi cozii, şi–a asigurat în sufletul pescarilor amatori flacăra dragostei pentru ea,
nestinsa pasiune şi încântare fără de margini.
Fiinţă din salba de minuni
acvatice ale Naturii-mame, ro-
şioara, prin „caracter“ şi modul
de viaţă se aseamănă cu babuş-
ca, dar este mai elegantă, mai
„sclipitoare“ în toate privin-
ţele. Mică la trup, dar cu mult
foc de existenţă şi perpetuare a
speciei, ea poartă un sentiment
netrecător de „iubire“ pen-
tru locul de „baştină“, pentru
„pădurile“ de stuf şi papură,
de care de-a lungul vieţii nu se
mai desparte.
Pentru a nu încurca roşioa-
ra cu făptura babuşcăi, amintim
câteva dintre semnele ei distinc-
tive: ea este mult mai frumoasă,
cu un „vino încoace“ mai atră-
gător decât „concurenţa“ sa,
are gura arcuită în sus, o dungă
galbenă pe buze, ochii portoca-
lii, cu o picătură roşie în partea
superioară a lor, spinarea verde-
castanie. Exemplarele cele mai
mari, de 600—700 de grame,
întâlnite foarte rar, capătă o cu-
loare mai întunecată decât cea
de argint strălucitor pe care au
avut-o în „tinereţe“.
Iubitoare de apă caldă, de
multă lumină solară, ea evită
locurile umbroase şi reci, pe-
trecându-şi fericită zilele, din
primăvară şi până în toamnă,
în straturile de sus ale bazi-
nelor acvatice. În timpul verii
preferă chiar să se ridice la su-
prafaţă, să fie încălzită şi mân-
gâiată de razele cereşti.
Ca orice făptură, căreia
nu-i place apa rece, mai ales
cea curgătoare, această alintată
fiinţă acvatică îşi depune icre-
le mai târziu decât babuşca, la
sfârşitul lunii aprilie sau înce-
putul lunii mai, când undele
cristaline ale iazurilor şi lacu-
rilor se încălzesc de-a binelea,
atingând 15—17 grade. Grija
de perpetuarea speciei o mani-
festă cam în acelaşi timp cu bo-
iştea carasului, plăticăi şi altor
convieţuitori de ai ei.
„Grădina dragostei sacre
în numele viitorilor urmaşi ai
neamului o alcătuiesc fâşiile de
stuf, papură, rogoz, rădăcinile
altei vegetaţii acvatice de lângă
maluri. Săvârşirea „ritualului
de taină“ e încăpătoare — vâr-
furile plantelor, unde roşioare-
le aduc la îndeplinire această
datorie, vibrează fără încetare
deasupra leagănului de ape bi-
nefăcătoare.
După depunerea icrei în
viaţa roşioarei începe o nouă
perioadă, cu zile de activitate
sporită, hrănindu-se pe „să-
turate“ în desişurile de stuf şi
papură cu mlădiţe dulci şi mo-
meli delicioase. Pentru a vedea
cu ochii inimii steaua luminoa-
să a norocului avem nevoie de
o vargă telescopică uşoară cu
sau fără tronsoane, utilată cu
fir subţire 0,12–0,15 mm, plută
fixă sau culisantă din pană de
gâscă sau spicul coceanului de
porumb. De obicei, roşioara se
„plimbă“ în căutarea hranei la
o distanţă mică de la suprafaţă,
cam la 30—40 cm, mai rar se
află în „voiaj“ la mijlocul apei.
A încerca s-o găsim „cuibărită“
în substraturi lipsite de iarbă
este un lucru inutil, chiar dacă
uneori una sau două surate
„rătăcite“ aici dau de ştire că
„mor“ de foame.
Primăvara, când „codrii“
de stuf şi papură înverzesc, ro-
şioara se apropie de maluri şi
se prinde în substrat. La înce-
putul verii „cantina“ ei se află
aproape de suprafaţa apei sau
la mijlocul acesteia. Spre toam-
nă, Domnia sa îşi caută hrana
din nou pe fundul bazinelor
acvatice, în „împărăţiile“ de
vegetaţie. Când apa se răceşte,
ea se retrage în locuri adân-
ci şi liniştite, aşteptând acolo
cuminte clipele de respiraţie a
primăverii, prielnice revigoră-
rii şi hrănirii intense.
Momelile în faţa cărora ro-
şioarei „îi lasă gura apă“ sunt
larvele de ţânţar proaspete,
rubinii, muştele, caii-popii, râ-
mele roşii subţiri, furnicile şi
ouăle lor. Se poate cu succes să
„bucurăm“ roşioara şi cu mo-
meli naturale — aluat moale
preparat cu gălbenuş de ou şi
miere de albine, cocolaşe mi-
nuscule de mămăligă sau pâine
înnobilate cu uleiuri de anis,
mentă, din seminţe prăjite de
floarea-soarelui nerafinat şi
alte aromatizante.
În clipa când observăm în
„dansul“ plutei că „domniţa“
/ Nr. 4 • 2015 / Vânătorul şi Pescarul Moldovei | 23
acvatică înşfacă momeala, în-
ţepăm imediat cu o mişcare
scurtă, elegantă a vergii tele-
scopice. Simţind că fiinţa do-
rită se leagănă în scrânciobul
firului, o aducem la mal fără
grabă, cu mult respect, având
grijă ca nu cumva cârligul mic
şi subţire să-i taie pieliţa mu-
coasă din cerul gurii, foarte
fină, asigurându-i astfel eva-
darea „fericită“. Ridicată din
leagănul de apă, roşioara se
zbânţuie foarte energic, adesea
reuşind să-şi ducă „gândul“ de
salvare la bun sfârşit.
Pescuitul roşioarei, desigur,
se intensifică în bazinele de apă
unde populaţia ei este nume-
roasă, atrăgând mulţi doritori
să se „joace“ cu aceste „rându-
nele“ acvatice, capturând pe zi
sute de exemplare.
Calităţile gastronomice ale
roşioarei nu sunt dintre cele
mai delicioase, însă prăjită ea
nu este de aruncat, poate fi ser-
vită la orice masă din zi. Desi-
gur, fiartă roşioara nu produce
încântare, dar împreună cu
exemplare mici ale altor spe-
cii de peşti, mai ales cu biban
sau ghiborţ, poate fi folosită,
pentru a da gust zemei, în care,
după ce aceasta e strecurată, se
pun şi se fierb în continuare
peşti mai mari, precum sunt
crapul, şalăul, sângerul…
Uneori, când roşioarele
prinse sunt mai răsărite, se
poate pregăti din ele scrumbii.
Pescuitul roşioarei este un
izvor viu de mare pasiune a
multor pescari. E un dar cu lu-
mini de dragoste a Naturii-ma-
me ce înalţă în cerul de doruri
al sufletului frumosul curcubeu
de trăiri cu izbânzi pescăreşti.
Vladimir RUSNAC,
scriitor
Curiozităţi
Ştiaţi că...
…în pofida legilor gravitaţiei, o ase-
menea fiinţă nezburătoare cum este ne-
văstuica poate să zboare. Este rezultatul
ferocităţii sale ieşite din comun, pe de o
parte, şi setei de viaţă excepţionale a cio-
cănitorii, pe de altă parte. Nevăstuica este
capabilă să se caţăre pe copaci cu o abili-
tate excepţională, în căutare de ouă de pa-
săre şi puişori neputincioşi. Ea atacă orice
animal pe potriva constituţiei sale: şoareci,
iepuri, cârtiţe, găini, potârnichi, şerpi, in-
secte. Meniul ei este foarte variat. Uneori
nevăstuica atacă şi animale mature. Este
evident că de data aceasta ea a pretins la
existenţa unei păsări mature, dar a dat-o
niţel în bară — ciocănitoarea şi-a luat
zborul. Nu se ştie care ar fi fost soarta de
mai departe a păsării, dacă după aterizare
nevăstuica n-ar fi fost speriată de fotograf.
Bravo ciocănitorii!
Nevăstuica este cel mai mic mami-
fer prădător prin părţile noastre. Corpul
ei are în lungime doar 11—26 cm. Acest
animal simpatic este prezent în miturile şi
legendele multor popoare ale lumii, cum
ar fi vulpea la noi, bunăoară. Potrivit unor
legende foarte vechi, în chipul acestui ani-
mal graţios apare deseori o femeie (zână,
vrăjitoare sau seducătoare, mireasă sau fe-
24 | Vânătorul şi Pescarul Moldovei / Nr. 4 • 2015 /
meie tânără, în funcţie de circumstanţe).
Însăşi denumirea ei vorbeşte de la sine,
simbolizează farmecul feminin şi consec-
venţa în realizarea scopului urmărit. În
poveştile europene, femeia perfidă ia chi-
pul unei nevăstuici gingaşe care încearcă
să seducă sau să scape de vânătorul care o
urmăreşte.
În unele regiuni ale Europei aceste mi-
turi sunt într-atât de înrădăcinate, încât
se crede că muşcătura nevăstuicii are un
efect paralizant. O legendă grecească spu-
ne că în nevăstuică s-a transformat o fată
care iubea să toarcă.
În Franţa există convingerea că nevăs-
tuica este aducătoare de fericire în casă, iar
dacă este omorâtă, apoi progeniturile sale
vor roade toate cuşmele în casă şi vor otră-
vi merindele.
Dintre toate animalele, nimeni nu
omoară nevăstuica şi rândunica, spun gu-
ţulii. Sârbii consideră că dacă vânătorul va
trage în nevăstuică, apoi glontele va face
cale întoarsă şi va lovi vânătorul. La multe
popoare slavone nevăstuica este conside-
rată ocrotitoarea casei.
În Spania există o legendă că dacă ci-
neva care a dat ochii cu nevăstuica îi va
spune „eşti frumoasă“, ea se va transforma
în om.
Nevăstuica este animalul care are grijă
de cei distraţi, lipsiţi de emoţii puternice şi
cu reacţie întârziată. Ea este simbol al in-
tuiţiei, contribuie la identificarea adevăru-
lui, se descurcă în faptele oamenilor.
Este un înotător iscusit, se caţără pe
copaci, se pricepe să scotocească prin vi-
zuini, aleargă rapid. Ea este un duşman de
temut pentru animalele care locuiesc în
câmp, în lunci, lângă lacuri. Este un ani-
mal feroce, dar foarte folositor. Este cel
mai iscusit vânător de şoareci.
Trăieşte în câmp, în livezi, în fisurile
stâncilor, între pietre şi grămezi de lemne,
dar vânează şi noaptea, şi ziua. Dând ochii
cu omul, nu se sfieşte deloc şi se ridică sfi-
dător pe labele din urmă. Dacă încercăm
să ne apropiem de aceasta, apoi nevăstuica
se va arunca fără ezitare în luptă. În repe-
tate rânduri s-a întâmplat ca ea să atace
omul din proprie iniţiativă, şi nu este de-
loc uşor să scapi de dinţii ei ascuţiţi.
Nevăstuicile se domesticesc suficient
de uşor, mai cu seamă, dacă sunt prinse de
mici. Spre regret, majoritatea nevăstuici-
lor piere, dar s-a mai întâmplat să trăias-
că câte 4—6 ani. Nevăstuicile domesticite
sunt prieteni devotaţi. Ele dorm cu stăpâ-
nii, se joacă cu câinii şi pisicile, iar une-
le nu doresc nicidecum să se despartă de
stăpâni. Un britanic era nevoit să meargă
cu nevăstuica la serviciu, deoarece anima-
lul nu dorea să fie distanţat de stăpân nici
pentru un minut.
Sursa: http://liveinternet.ru;
http://selenaart.ru
 Vestigii europene
Muzeul cinegetic din Lesce, Slovenia
Din Europa ţărilor baltice, coborâm
spre sud, până ajungem în peninsula
Balcanică, unde ne şi vom opri pentru a
descoperi din muzeele cinegetice ale ţări-
lor pe care le cuprinde. Primul popas este
în Slovenia, o ţară frumoasă cu o natură
spectaculoasă.
Slovenia este o republică în Europa
Centrală care se învecinează cu Croaţia,
Ungaria, Austria şi Italia. Are ieşire şi la
Marea Adriatică. Capitala este Ljubljana.
Suprafaţa ţării este 20,273 km², iar popu-
laţia de 2.062.455 (estimare 2014). În Slo-
venia se întâlnesc mai multe regiuni geo-
grafice europene: Alpii Dinarici, Câmpia
Panoniei şi Marea Adriatică. Cel mai înalt
punct este Triglav (2.864 m); altitudinea
medie este de 557 de metri. Aproximativ
jumătate din suprafaţa ţării (10.124 km²)
este împădurită; după gradul de împădu-
rire Slovenia este a treia ţară din Europa
— după Finlanda şi Suedia. Având un pe-
isaj natural atât de divers cu câmpii, mare,
munţi şi râuri, vânătoarea a fost la ea aca-
să, în Slovenia, în ţară fiind mai multe mu-
zee cinegetice. Unul din ele este situat în
oraşul Lesce. Oraşul este milenar, prima
datare documenetară fiind din anul 1004.
Urba aparţine municipalităţii Radovljica
din regiunea Carniola Superioară din par-
tea nordică a Sloveniei.
Muzeul cinegetic din Lesce este unul
privat, dar deschis către public. colecţia
bine prezentată şi creată de proprietarii
Anton şi Antonija Torkar prezintă rodul
mai multor decenii de activitate de vână-
toare. În 2011, ei au aranjat muzeul care
se învecinează cu casa lor. În cazul în care
vizitatorii prezintă interes de a-l vizita, ei
sunt bineveniţi cu un aranjament preala-
bil. Proprietarii sunt fericiţi să răspundă la
întrebările vizitatorilor şi să le explica nu
doar importanţa vânătorii, dar de aseme-
nea, şi motivele pentru practicarea acestei
activităţi.
Colecţia transpune vizitatorii în lumea
diversă a faunei din pădurile şi munţii slo-
veni. Expoziţia este completată de animale
exotice din Africa şi urşi canadieni, pre-
cum şi o selecţie de arme de vânătoare.
La intrarea în muzeu este un monu-
ment pregătit din coarne de cerb şi capră
neagră. La hrănitoarele pentru păsări sunt
expuse specii de importanţă cinegetică
precum cocoşul de mesteacăn, fazanul şi
alte păsări de pădure. Sunt expuse, de ase-
menea, accesorii de epocă pentru vânătoa-
re în zăpadă, cum ar fi rachetele de zăpadă.
Expoziţia este continuată de un grup de
urşi bruni împăiaţi şi trofee de cranii tot
de urşi. Deliciul preferat al urşilor — mie-
rea — este reprezentat printr-un stup cu
un ceas vechi ce are un cuc. Grupul este
completat de ursul negru canadian şi lupul
polar, şi un elan cu coarne uriaşe.
O atracţie deosebită pentru vizitatori
este un grup de antilope africane, gira-
fe, zebre şi porci cu negi africani cu colţi
mari. Următoarea secţiune prezintă mis-
treţii. Datorită reproducerii lor rapide în
condiţii naturale bune, numărul lor în Slo-
venia a crescut, indivizii pot să apară pe
terenurile agricole şi să producă daune.
Expoziţia continuă cu prezentarea diver-
sităţii cerbilor cu coarne de cerb-lopătar,
mufloni, un grup de pârşi şi cormorani.
Prin afişarea carnivorelor mici cum ar
fi vulpea, jderul de piatră, bursucul şi pisi-
ca sălbatică este pus accentul pe importan-
ţa reducerii populaţiei lor, în scopul de a
proteja alt vânat. În acelaşi timp, vânătoa-
rea lor împiedică, de asemenea, răspândi-
rea bolilor infecţioase, cum ar fi rabia. Țin
să accentuez că ultimele 3 specii enume-
rate, la noi în republică sunt animale rare.
Cerbul, cel mai mare ierbivor a pădurilor
slovene, s-a extins puternic în toate pă-
durile ţării în ultimii 50 de ani. În muzeu
este arătată dezvoltarea lor prin expunerea
coarnelor de cerb de la un individ de un an
până la un adult de doisprezece ani.
Secţiunea finală a muzeului cuprinde
arme vechi de vânătoare şi cuţite, precum
şi mai multe obiecte în miniatură. Vizita-
torii pot să-şi lase impresiile în cartea pen-
tru oaspeţi a muzeului.
Selecţie: Cristina Ciobanu,
Institutul de Geografie şi Ecologie al AŞM
 Magazinele
de arme
ale SVPM

Adresele magazinelor SVPM:

mun. Chișinău, str. Șipotelor 2; tel.: (022) 24 32 04
or. Cahul, str. M. Eminescu 43/2; tel.: (0299) 22 132

Atelier de reparaţie şi testare a armelor

Tel. de contact:
022 24 20 53; 079054705

Stimate vânător!
Procurând arme
şi muniţii în magazi-
nele SVPM, banii dum-
neavoastră rămân în
societate, contribuind
astfel la dezvoltarea
vânatului în Moldova.