Radioactivitatea

Radioactivitatea este un fenomen fizic prin care nucleul unui atom instabil, numit și radioizotop,

se transformă spontan (se dezintegrează), degajând energie sub formă de radiații diverse
(alfa, beta sau gama), într-un atom mai stabil. Prin dezintegrare atomul pierde și o parte din
masă. Termenul de radioactivitate a fost folosit pentru prima dată de Marie Curie.

Pentru a se înțelege fenomenul de radioactivitate trebuie pornit de la structura atomului, care are

în centru un nucleu în jurul căruia orbitează electronii. Nucleul este format din particule
încărcate pozitiv protoni și particule neutre neutroni, denumite generic nucleoni. Toți atomii
unui element chimic au același număr de protoni (număr atomic), dar pot avea numere diferite de
neutroni. În funcție de numărul de nucleoni, elementul chimic are mai multe specii
numite izotopi.

În interiorul nucleului acționează două tipuri de forțe: forța de respingere dintre protoni (de
natură electrică) și forța de atracție dintre nucleoni (de natură nucleară). Când cele două forțe
sunt în echilibru izotopul este stabil. Pentru nucleele care conțin neutroni în exces cele două forțe
nu mai sunt în echilibru, iar izotopul este instabil și se dezintegrează spontan prin emisie de
radiații.

Istoric

Radioactivitatea naturală a fost descoperită în 1896 de Henri Becquerel, pe când

studia luminescența unor săruri ale uraniului.[1]

În 1898, soții Marie și Pierre Curie au descoperit poloniul și radiul, două elemente cu

radioactivitate mult mai puternică decât a uraniului.

Radioactivitatea artificială a fost descoperită de soții Irène și Frédéric Joliot-Curie în 1934.

Legile generale ale radioactivității au fost elaborate de către Ernest Rutherford și Frederick

Soddy în 1903.

Dezintegrarea radioactivă
Dezintegrarea radioactivă este fenomenul spontan prin care nucleul unui izotop radioactiv
instabil emite radiații nucleare. În funcție de radiația emisă putem avea dezintegrare alfa, beta
sau gama. Transformarea unui element radioactiv în alt element prin dezintegrare se mai numește
și transmutație nucleară naturală.

Procesul nu depinde de temperatură, presiune sau de combinația chimică în care apare atomul al

cărui nucleu suferă dezintegrarea. Pe de altă parte, dezintegrarea este un fenomen aleator: nu se
poate determina când se va dezintegra un anumit nucleu atomic, deși pentru o populație mare de
nuclee de un anumit tip se poate estima câte nuclee vor suferi dezintegrarea într-un anumit
interval de timp.

De remarcat că asta înseamnă că prin dezintegrare radioactivă o substanță radioactivă nu dispare

niciodată complet. Practic, după 100-200 de perioade de înjumătățire dintr-o cantitate egală cu
masa Pământului ar rămâne un singur atom. Timpul de înjumătățire variază în limite foarte largi,
de la fracțiuni de secundă până la miliarde de ani.

Tipuri de dezintegrare

Există următoarele forme de dezintegrare:

Dezintegrare spontană

Dezintegrarea spontană este un fenomen de transformare a atomilor grei prin procese

radioactive. Nucleul atomic se va despica în două sau mai multe fragmente, respectând regula
prin care două fragmente rezultate vor avea totdeauna dimensiuni egale. Suma masei
fragmentelor rezultate fiind egală cu masa nucleului inițial.

Emisie spontană de nucleon

Acest fenomen are loc la nucleii cu un număr mic de protoni. 5He → 4He + 1n
9
B → 8Be + 1p

Dezintegrarea prin doi protoni

Acest fenomen are loc în cazul unei emisiuni intense de protoni, ca de exemplu în
cazul 45Fe când doi protoni colidează simultan cu nucleul, fiind posibilă chiar emisiunea
simultană a 2 protoni.45Fe → 43Cr + 2 1p.
Clasificarea istorică a dezintegrării radioactive

Dezintegrarea alfa este procesul prin care din nucleul atomic se emite o particulă alfa (doi
protoni și doi neutroni), cu apariția unui atom având numărul atomic diminuat cu 2 și
numărul de masă diminuat cu 4.
92
238 U →23490Th + 42He

Dezintegrarea beta este procesul prin care nucleul atomic emite particule beta
(electron sau pozitron) pentru a obține număul optim de protoni și neutroni. Există două
tipuri de dezintegrare beta: beta minus (β-) când se emite un electron și beta plus (β+) când
se emite un pozitron. La dezintegrarea beta minus se mai emite ș o particulă antineutrino în
timp ce la dezintegrarea beta plus se emite o particulă neutrino
55
137 Cs →13756Ba + -e + antineutrino
11
22 Na →2210Ne + +e + neutrino

Dezintegrarea gama numită și tranzție izomerică este procesul prin care nucleul având o stare
excitată metastabilă (izomer) emite radiație gama pentru a reveni la starea stabilă cu energie
mai scăzută. Starea izomeră poate apărea în urma dezintegrării alfa sau beta sau prin alte
reacții nucleare. Cel mai stabil nucleu izomer este 180m 73Ta care are o abundență de 1/8300 și
un timp de înjumătățire de 10 15 ani, sensibil mai mare decât vârsta universului.

Familii radioactive

Uraniul 238 (23892U, cel mai greu dintre izotopii naturali), se dezintegrează foarte încet (timp
de înjumătățire 4,5 miliarde ani) prin emisie de raze α. Pierzând astfel 4 unități din numărul
său de masă și două unități din numărul său atomic, uraniul se transformă în nucleul
de thoriu 234 (23490Th); elementul uraniu se transformă în elementul thoriu. Acesta din urmă
este și el radioactiv, nucleul său emite o particulă β și se transmută în nucleul de 23491Pa
(protactiniu); acesta tot prin emisie de raze β se transmută în mai departe în nucleul de 23492U,
luând naștere un alt izotop al uraniului, decât cel de la începutul seriei căruia i se dă numele
de Uraniu II, fiind radioactiv prin emisie de raze α. Acesta se transmută mai departe
în 23090Th, adică un nou izotop thoriu căruia i se dă numele special de Ioniu. Ioniul se
dezintegrează tot prin emisie de raze α și dă naștere izotopului 22688Ra, adică radiul descoperit
de soții Curie. Mai departe, radiul dezintegrându-se prin raze α, dă naștere izotopului
radioactiv 22286Rn (radon), care este un gaz inert asemănător din punct de vedere chimic
cu heliul, neonul, etc. Cascada aceasta de dezintegrări succesive se continuă mai departe
până ce se ajunge la izotopul 21084Po, adică poloniul descoperit de soții Curie. Poloniul se
transmută mai departe în 20682Pb, adică un izotop al metalului plumb. Acesta este „stabil”
ceea ce înseamnă că prin nici unul din mijloacele cunoscute în prezent nu putem constata o
eventuală dezintegrare a lui. Astfel succesiunea de dezintegrări în cascadă se oprește practic
aici și putem vedea că a luat naștere o adevărată „familie” radioactivă, al cărei strămoș
comun este uraniul. Familia pe care tocmai am descris-o se numește familia „radiu-uraniu”.
În natură mai există încă două familii radioactive: una dintre ele, începe cu 23592U(numit și
actino-uraniu) și se termină cu un alt izotop de plumb( 20782Pb). Cea de-a treia familie este cea
a thoriului, care începe cu 23290Th și se termină iarăși cu un izotop de plumb(20882Pb).
[Sanielevici Alexandru - Radioactivitatea, editura Tehnică – București]

Radioactivitatea în natura

În natură radioactivitatea a fost prezentă de la început. Cei peste 60 radionuclizi prezenți în

natură se clasifică în trei categorii: 1. Primordiali – prezenți de la formarea Pământului; 2.
Cosmogenici – formați în urma interacției cu radiația cosmică; 3. Produși sau potențați de
om – formați prin activități umane. Radionuclizii se găsesc în roci, aer, apă, sol și în
organismele vii, inclusiv cel uman.

Radionuclizii primordiali

Radionuclizii primordiali au timpi de înjumătățire de ordinul sutelor de milioane de ani.

Dintre cei mai cunoscuți menționăm : U-235, U-238, Th232, Ra-226, Rn-222, K-40.

Radionuclizii primordiali au un rol foarte important în viața planetei Terra care funcționează
ca o mașină termică bazată pe radioactivitate. Terrestrial Radioactivity Se estimează că
dezintegrarea radioactivă a Uraniului 238 și a Thoriului 232 generează aproximativ 20 TW
în timp ce Potasiul 40 generează circa 4TW.

În 1972 savanții francezi au descoperit că uraniul provenind de la o anumită mină din Oklo -
Gabon, era sărăcit în izotopul U-235. Explicația plauzibilă pentru aceste discrepanțe a fost
aceea că în acel zăcământ de uraniu au avut loc reacții de fisiune, iar primul reactor nuclear
de pe Terra a fost unul natural. Reactorul nuclear Oklo s-a format într-un mediu geologic
sedimentar saturat cu apă. Timp de 100 000 de ani zăcământul de uraniu a fisionat
intermitent, reacția de fisiune încetând când căldura rezultată vaporiza apa și repornind când
roca se satura din nou cu apă. OKLO Reactor

Există ipoteza că pe Pământ au funcționat la acel moment mult mai multe reactoare naturale.
Se estimează că radiațiile produse de aceste reactoare ar fi putut induce mutații accelerâd
evoluția organismelor vii. Geosociety

Există zone unde concentrația mare a mineralelor radioactive din scoarța terestră generează
un fond mare de radiații: Brazilia, India, China. Nivelul ridicat al fondului de radiații
conduce la apariția de aberații cromozomiale dar nu s-a putut proba creșterea frecvenței la
aceste populații.

Radionuclizii cosmogeni

Radionuclizii cosmogenici se formează prin interacția atomilor țintă cu radiația cosmică, în

atmosferă (C-14, Be-10) ori in situ în minerale sau în apropierea suprafeței terestre (Be-10,
Al-26, Ne-21). Acumularea radionuclizilor cosmogenici în minerale la /sau în apropierea
scoarței terestre oferă posibilitatea datării anumitor fenomene geologice. Radiocarbon Dating

O altă aplicație important a radionuclizilor cosmogenici este datarea cu radiocarbon

dezvoltată de Willard F. Libby pentru determinarea vârstei în arheologie, geologie, geofizică,
etc. Datarea cu radiocarbon folosește ca indicator cantitatea de C -14 din ființele vii. Toate
viețuitoarele păstrează conținutul de radiocarbon în echilibru cu cel prezent în atmosferă la
momentul morții. Când organismul moare inventarul de C-14 începe să se dezintegreze cu o
perioadă de înjumătățire de 5730 de ani. Comparând conținutul de radiocarbon din
organismul mort cu conținutul din atmosferă putem estima momentul morții. Calibrarea
datărilor cu radiocarbon se face prin compararea cu datările pe baza dendro-cronologiei
(inelele de creșere ale copacilor).

Radionuclizii antropogeni (produși sau potențați de către activitatea antropică)

Radionuclizii produși de om s-au adăugat inventarului natural în ultima sută de ani, având
totuși o contribuție minoră. Semnificație au radionuclizii produși din activități umane cu
timpi de înjumătățire mari : I 129 – 15,7 milioane ani, Tc 99 – 211 mii ani, Pu 239 – 24,1 mii
ani, Cs 137 – 30,17 ani, Sr 90 – 28,78 ani, H 3 – 12,3 ani.

Dacă radionuclizii cosmogenici, care sunt prezenți în mod natural în minereuri, sol, apă sau
alte materiale naturale, sunt concentrați sau expuși în mediu prin activități umane precum
exploatarea minieră sau tratarea apelor uzate, spunem că se generează materiale
TENORM (technologically enhanced naturally occurring radioactive
materials). TENORM Procesele prin care se generează materiale TENORM includ: extracția
uraniului, extracția și prelucrarea fosfaților, generarea de cenușă la arderea cărbunilor,
extragerea petrolului și gazelor, tratarea apelor reziduale, minele de metale, producerea
energiei geotermale. Principalii radionuclizi de interes în aceste procese sunt cei care aparțin
familiilor radioactive ale U-238, U-235 și Th – 232. Materialele TENORM pot duce la un
risc crescut de iradiere a publicului. Dintre radionuclizii primordiali potențați de om o
semnificație aparte o au izotopii radonului, toți radioactivi, dintre care cei mai importanți
sunt: Rn -222,

Rn -220 și Rn - 219. Ei apar ca produși intermediari în familiile radioactive naturale ale

uraniului și thoriului. Fiind un gaz nobil și neparticipând la reacții chimice, radonul este
prezent peste tot în roci, în soluri, în apele superficiale și de adâncime, se degajă din
materialele solide sau lichide, fiind prezent în aer, în atmosfera peșterilor și a minelor, în
atmosfera exterioară cât și în interiorul locuințelor. Sursele principale ale radonului din
locuințe sunt în ordinea importanței: exhalația de radon din sol, emanația din materialele de
construcție componente ale locuinței, apa folosită pentru spălat și gătit precum și gazul
utilizat în bucătării sau în sobe pentru încălzit.

Radonul este recunoscut în prezent drept a doua cauză de mortalitate prin cancer pulmonar,
după fumat. Radon