Ion Barbu

Ion Barbu (născut Dan Barbilian; n. 19 martie 1895, Câmpulung, Județul Argeș, România – d. 11

august 1961,[2][3][4] București, România) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este
cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici,
reprezentant al modernismului literar românesc.

Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care și-a latinizat numele de familie inițial
„Barbu”) și al Smarandei, născută Șoiculescu.

Pregătire, educație

Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică remarcabile
contribuții în revista Gazeta matematică. În tot acest timp, Barbilian își dezvoltă și pasiunea pentru
poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de Științe din București, studiile fiindu-i
întrerupte de perioada în care își satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial.

I-a avut ca profesori pe Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel, Traian Lalescu și Anton

Davidoglu.

În perioada 1921 -1924, și-a continuat studiile la Göttingen, Tübingen și Berlin. A avut ca prieteni, între
alții, pe matematicienii: Wilhelm Blaschke, Heinrich Grell, Helmut Hasse, Emil Artin și alții.

Cariera matematică continuă cu susținerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu participă la diferite
conferințe internaționale de matematică, cum ar fi Congresele Internaționale de Matematică
la Hamburg (1936), Göttingen și Viena (1938), Oslo (1936), Praga (1934).

Contribuții

În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Științe din București. Publică diferite
articole în reviste matematice. De deosebită importanță sunt două dintre contribuțiile lui: o scurtă
lucrare de două pagini apărută în Casopis Matematiky a Fysiky (1934-1935), în care definește o
procedură de metrizare care va fi numită de Leonard M. Blumenthal „spații Barbilian”, și două lucrări
în Jber. Deutsch. Math. Verein., apărute în 1940 și respectiv în 1941, intitulate Zur Axiomatik der
Projectiven ebenen Ringgeometrien, și care au inspirat o direcție de cercetare în geometria inelelor,
direcție asociată azi în literatura de specialitate cu numele său, al lui Hjelmslev și al lui Klingenberg.
După 1933, Barbilian s-a manifestat în domeniul matematicii în special ca geometru, reprezentant al
programului de la Erlangen al lui Felix Klein și astfel au trecut la fondarea axiomatică a geometriei
algebrice și a mecanicii clasice.

Dan Barbilian s-a mai ocupat și de teoriile algebrei moderne (1946 - 1951), de teoria algebrică a
numerelor (1951 - 1957), de teoria determinismului și deține prioritatea mondială în precizarea unei
clase largi de funcții distanță.

În 1938 devine membru al asociației Deutsche Mathematische Vereinigung (Uniunea matematică

germană).

A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 20 decembrie 1936.

Scrieri științifice

Teoria spațiilor Barbilian a fost amplu dezvoltată în patru lucrări:

 Asupra unui principiu de metrizare, Stud. Cercet. Mat. 10 (1959), 68-116,

 Fundamentele metricilor abstracte ale lui  Poincaré  și  Carathéodory  ca aplicație a unui principiu
general de metrizare (lucrare prezentată la Institutul de matematică în data de 4 iunie 1959),
apărut în Studii și cercetări matematice, vol. 10 (1959), 273-306;

 J-metricile naturale finsleriene, apărută în aceeași revistă în vol. 11 (1960), 7-44;

 J-metricile naturale finsleriene și funcția de reprezentare a lui  Riemann,lucrare scrisă împreună

cu Nicolae Radu și apărută postum, publicată tot în Studii și cercetări matematice, vol. 12 (1962),
21-36.

Ultima lucrare a fost depusă la redacție de Nicolae Radu pe 20 octombrie 1961; Barbilian se stinsese
pe 11 august, în același an. Originalitatea ideii matematice a lui Barbilian constă în reexaminarea
modelului Poincaré al geometriei neeuclidiene a lui Lobacevski. Acest model generează în mod natural o
distanță care poate fi reprezentată ca oscilație logaritmică.

Contribuția lui Dan Barbilian a fost de a analiza cât de generală e această procedură de a construi o
distanță și de a stabili o teorie a spațiilor metrice dotate cu această distanță. În lucrarea din 1934, a
definit o metrică în interiorul unei regiuni planare oarecare, generalizând astfel ideea modelului
Poincaré, care este definit doar în interiorul discului unitate. Cu acea metrică, interiorul mulțimii
devenea un model de geometrie neeuclidiană.
Alte scrieri:

 Curs de matematici generale (1937 - 1940)

 Teoria lui Galois a ecuațiilor în axiomatizarea lui Steinitz

 Axiomatizarea mecanicii clasice (1943)

 Curs de algebră axiomatică (1944, 1947, 1950)

 Teoria aritmetică a idealelor în inelele necomutative (1956)

 Grupuri cu operatori (teoremele de descompunere ale algebrei) (1960)

Poetul Ion Barbu

În anul 1919, Dan Barbilian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la sugestia
lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului, ca pseudonim numele bunicului său, Ion Barbu. În timpul liceului
îl cunoaște pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat prin una din cele mai lungi și mai
frumoase prietenii literare.

Debutul său artistic a fost declanșat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecați într-o excursie la Giurgiu în
timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de poezii, argumentând că
spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan Barbilian își descoperă talentul și iubirea față de
poezie. Dan Barbilian spunea că poezia și geometria sunt complementare în viața sa : acolo unde
geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaștere și imaginație.

Criticul și prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi una dintre cele mai
complete până în ziua de azi. Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, După melci, apare în 1921 în
revista Viața Românească. Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania) pentru a-și continua studiile.
După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania, ducând o viață boemă, se întoarce în țară.

Scurtă prezentare a spațiilor poeziei lui Ion Barbu[modificare | modificare sursă]

Fenomenul artistic barbian s-a născut în punctul de interferență al Poeziei cu Matematica, de aceea
poezia lui este cu mult deosebită de cea a lui Arghezi și Blaga, mai ales din pricina caracterului ei
ermetic. Mai exact spus, înțelegerea poetului asupra a ceea ce trebuie să fie poezia e mai aproape de
concepția unor poeți moderni și singulari ca Stephane Mallarmé sau Paul Valéry, decât de concepția mai
generală, impusă de romantism. Apoi nu trebuie uitat că poetul a fost dublat de un matematician și că
modul lui de a gândi în spiritul abstract al matematicii s-a impus și în planul reprezentărilor poetice. Ion
Barbu însuși afirmă: "Ca și în geometrie, înțeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea
formelor posibile de existență… Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, așa că, rămânând
poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei."[necesită  citare]

Într-un interviu acordat lui Felix Aderca, din 1927, creația lui Ion Barbu era împărțită de acesta în patru
etape: parnasiană, antonpanescă, expresionistă și șaradistă.[necesită  citare] În studiul din 1935, Introducere în
poezia lui Ion Barbu, Tudor Vianu reducea această clasificare la doar trei etape: parnasiană, baladică-
orientală și ermetică.[necesită  citare] Această din urmă împărțire a devenit clasică.

Etapa parnasiană

Prima etapă este cea a versurilor publicate între 1919 - 1920 în revista Sburătorul, perioadă numită
convențional de unii critici "parnasiană", deși lirica barbiană din faza debutului depățește cadrul limitat
al parnasianismului, întrunind caracteristici ale poeziei pure dublate de un nestăvilit elan romantic.
Dintre ele amintim: Lava, Munții, Copacul, Banchizele, Pentru Marile
Eleusinii, Panteism, Arca, Pytagora, Râul, Umanizare ș.a.m.d.

Scurte și riguroase ca formă - câteva sunt sonete -, poeziile propun un univers tematic divers. Barbu
descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului și ale florei , evocă zeități mitologice sau surprinde
procese de conștiință, cum ar fi solemnul legământ al lepădării de păcatul contemplației abstracte în
favoarea voinței de a trăi cu frenezie, într-o totală consonanță cu ritmurile vii ale naturii.

Evitând poezia - confesiune, exprimarea directă a năzuințelor sufletului său, Ion Barbu le transferă unor
elemente ale naturii: copacul, banchizele, munții, pământul ceea ce indică o tendință de a folosi
simboluri " obiective". Peisajele , pasteluri exotice și imaginare, închid în ele elanuri și încorsetări ale
ființei umane, aspirații patetice și încrâncenate refuzuri, ca în aceste solemne strofe din Copacul :

"Hipnotizat de - adânca și limpedea lumină

A bolților destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfărâme zenitul și - ncremenit să bea
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină"

sau din Banchizele:

"Din aspra contopire a gerului polar

Cu verzi și stătătoare pustietăți lichide,
Sinteze transparente , de străluciri avide,
Zbucnesc din somnorosul noian originar."

Poezia Umanizare scoate în evidență un conflict dramatic al ființei umane, care, în aspirația ei spre

absolut, trebuie să opteze între două principii: intelectual și senzual, între contemplația " apolinică" și
trăirea "dionisiacă". Poezia, declara Ion Barbu, le împacă pe amândouă într-un proces unic, într-o sinteză
în care Gândirea se transfigurează luând forme concrete de " sunet, linie, culoare ".

Ideea devine "muzică a formei în zbor, Euritmie", deci intuiție a esenței lumii. Aspirația spre cunoaștere
are, în prima perioadă, un caracter cam abstract, de unde și, frecvent, răceala versurilor. Încercarea de
concretizare se sprijină pe împrumuturi din mitologie, care lasă de obicei o impresie puternică de livresc.
Recurgerea la elemente mitologice grecești și preocuparea deosebită pentru expresie i-au făcut pe unii
cercetători (E. Lovinescu) să vorbească de un parnasianism al începuturilor literare ale lui Ion Barbu.

Dacă poezia parnasiană franceză, reprezentată prin Leconte de Lisle sau José Maria de Hérédia, era
fundamental decorativă și antiromantică în conținut neîngăduind elanuri sufletești, pe când la Ion Barbu,
sub împietrita și recea marmură a versului, se răsucesc pasiuni violente, neliniști și aspirații tulburi, ceea
ce denotă o structură romantică . Probabil că aceasta este și cauza pentru care și le-a refuzat mai târziu,
socotindu-le că " decurg printr-un principiu poetic elementar ". El tinde spre o altă formulă poetică,
depărtată de romantism, spre "un lirism omogen, instruind de lucrurile esențiale, delectând cu viziuni
paradisiace ", pe care a realizat-o în următoarele etape ale creației sale.

Etapa baladică-orientală

Aceasta indică orientarea spiritului poetului spre concretul lumii, cum și anunțase în Umanizare. Aici pot
fi integrate poeme ca: După melci, Riga Crypto și lapona Enigel, Domnișoara Hus, Isarlâk, Nastratin
Hogea la Isarlâk, publicate din a doua jumătate a lui 1921 până în 1925, în Viața
românească și Contimporanul lui Ion Vinea. Mai toate sunt lungi, datorită în mare măsură pasajelor
descriptive, consecință imediată a preocupării de concret; au un caracter narativ, "baladic" , pentru că în
ele "se zice" o poveste; în sfârșit evocă o lume pitorească, de inspirație autohtonă sau balcanică,
asemănătoare cu cea din viziunea lui Anton Pann. Excepțională este acum sugestia picturală. Expresia
este proaspătă și pregnantă dezvăluind în I. Barbu un poet al cuvântului , nu numai al ideii și viziunii,
cum îl cunoaștem la început. Descripția însă nu există exclusiv pictural, ci fixează o atmosferă adecvată.
Teoria baladescului avea să fie reluată în estetica Cercului literar de la Sibiu de poeți ai acestui curent
cum ar fi Radu Stanca și Ștefan Augustin Doinaș.
Isarlâk, (inima mea), spre exemplu, este o cetate ideală, "dată-n alb ca o raia" așezată "la mijloc de Rău
și Bun", populată cu oameni care trăiesc deopotrivă deliciile spiritului și pe cele ale vieții " într-o slavă
stătătoare": univers fabulos în care se echilibrează totul. De o deosebită forță de sugestie, sub raportul
invenției verbale, este Domnișoara Hus a cărei valoare stă aproape în întregime în expresie. Poezia
vorbește despre povestea unei iubiri pătimașe cândva și nefericite și a unei tragicomice eroine, cadână
"pezevenche" ce-și cheamă de pe lumea cealaltă, prin descântece, iubitul care a uitat-o.

Dar farmecul ei nu stă în ineditul pitoresc al întâmplării ci în extraordinara incantație a versurilor și în

sugestia de fantastic a descântecului. Substratul simbolic al elementelor narative și descriptive din
poeziile etapei a doua poate fi întâlnit în După melci, poem lung în care se stilizează motive folclorice
pentru a se povesti o experiență de inițiere în tainele naturii, devenită dramă a cunoașterii sau în Riga
Crypto și lapona Enigel.

Etapa ermetică

Ultima etapă a poeziei lui Ion Barbu este una de încifrare a semnificațiilor, numită din această cauză
etapa ermetică. Dar mai întâi a existat un moment de tranziție, reprezentat de Oul dogmatic, Ritmuri
pentru nunțile necesare sau Uvedenrode, publicate între 1925 - 1926. În ele se păstrează încă legătura
cu etapa anterioară atât prin pasajele descriptive cât și prin cele narative, care fac poezia mai ușor de
înțeles și descifrat. George Călinescu susține că de fapt aici există ermetismul autentic al poeziilor lui Ion
Barbu, pentru că se bazează pe simboluri, cel din Joc secund nefiind decât un ermetism de " dificultate
filologică ", ținând de o sintaxă poetică dificila.

Poeziile amintite se învârtesc, metaforic vorbind, pe ideea " nunții " înțeleasă ca pătrundere în miracolul
creației universale. "Oul dogmatic" este chiar un simbol al misterului " nunții ", un soi de cosmoid,
pentru că în structura lui duală se reprezintă lumea dinaintea nuntirii, creația de dinaintea Genezei.
Banalul ou demonstrează că "mărunte lumi păstrează dogma", că macrocosmosul se repetă în
microcosmos. De aceea el este făcut să devină obiect de contemplație:

"E dat acestui trist norod Și oul sterp ca de mâncare, Dar viul ou la vârf cu plod Făcut e să-l privim la
soare!"

Văzut în lumina soarelui, oul relevă însăși esența universului, imaginea eternă a increatului.

În Ritmuri pentru nunțile necesare sunt evocate trei căi de cunoaștere: prin eros ( sau senzuală),
reprezentată astral prin Venus, prin rațiune, având simbol pe Mercur, și prin contemplație poetică, care
e tutelată de Soare. Fiecare experiență este o "nuntă", adică o comuniune cu esența lumii, dar prin
primele două contopirea nu este perfectă. Senzațiile permit numai un contact fulgerant , iar intelectul
ignoră, pentru a face operațiile proprii cunoașterii logice, condiția fundamentală a universului, care este
devenire continuă.

Aspirația spre absolut se împlinește doar prin atingerea contemplației poetice, prin viziunea directă a
principiului universal când: "intrăm Să ospătăm În cămara Soarelui Marelui Nun și stea, Aburi verde să
ne dea, Din căldări de mări lactee, La surpări de curcubee, În Firida ce scântee / Etern" În termeni mai
simpli poezia pune problema raportului dintre cunoașterea logică și cea metaforică așa cum o pusese și
Blaga în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

În Uvedenrode pe aceeași temă a nunții e reluată într-un material poetic, ideea erosului ca încercare
eșuată de cunoaștere. Titlul, inventat de poet, definește un spațiu de coșmar, "o râpă a gasteropodelor
", reprezentare a purei vieți vegetative. Faza de tranziție este de o puternică originalitate, derutantă
pentru cititor, căruia i se solicită un efort mult mai mare decât de obicei pentru sesizarea semnificațiilor,
a viziunii ample închise în imaginile concrete ale poemului. Limbajul este dens, termenii neobișnuiți,
mulți neologistici sau rari. Este un ultim pas până la concentrarea extremă a expresiei din ciclul Joc
secund.

Opere

 După melci, Editura Luceafărul, 1921

 Joc secund, Editura Cultura Națională, 1930

Joc secund

Opera cea mai importantă a poetului Barbu o constituie volumul Joc secund, publicat în anul 1930. Se
pare că a publicat acest volum în urma unui pariu cu Tudor Vianu că poate scrie poezie (alte surse
povestesc despre o înțelegere: dacă Barbu reușea să publice poezii, Vianu trebuia să îi analizeze critic
creația). Poeziile sunt dificil de înțeles, fiind o lirică ermetică cu limbaj abstract, inspirată de poemele
lui Stephane Mallarmé. În unele poezii, autorul folosește concepții matematice, spre exemplu utilizează
noțiunea de grup (o mulțime cu structură matematică, ale cărei elemente se pot însuma conform unor
legi specifice).

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,

Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

În concepția lui Ion Barbu poezia are mult în comun cu geometria: există undeva, în domeniul înalt al
geometriei, un loc luminos unde aceasta se întâlnește cu poezia. [..] Ca și în geometrie înțeleg prin poezie
o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existență. Această poezie inițiatică este
un elogiu adus inteligenței ca valoare universală supremă. Proiecțiile astrale, călătoriile în timp, viziunile
celeste și criptografia ermetică sunt câteva dintre tehnicile folosite cu pricepere și har de poet. Abilitățile
profetice ale poetului sunt certificate de obiectivarea subtilelor concepte mentale utilizate.

Ciclul Joc secund a fost tradus în franceză și în maghiară. Există și traduceri ale unor poezii în limba
germană.

În seria de poezii din Joc secund, orientările fundamentale rămân cele două, mai mult întâlnite spre
prinderea sensului lumii ascuns de aparențe, de fenomene sau dimpotrivă, spre fenomenalitatea
imediată în care se intuiește esența lumii. Din această perspectivă ciclul are două texte care pot fi
socotite arte poetice: cel intitulat chiar Joc secund (sau Din ceas dedus) și Timbru.

Jocul secund impresionează mai întâi printr-o sonoritate impecabilă, adevărată "muzică a formelor în
zbor ", dar nu - și dezvăluie sensul de la prima lectură. După însăși mărturisirea poetului "poezia este
lumea purificată în oglindă (deci reflectare a figurii spiritului nostru) act clar de narcisism (de autoiubire
deci de autocunoaștere), semn al minții (deci act intelectual, un sentiment, afectivitate lirică) ". George
Călinescu sintetizează excelent interpretarea poemului: "Poezia ("adâncul acestei calme creste") este o
ieșire ("dedus") din contigent("din ceas") în pura gratuitate, mântuit azur, joc secund, ca imaginea cirezii
răsfirată în apă".

Ideea fundamentală din acestă poezie este că arta e un joc secund, mai pur, realitate sublimată, care
pornește din viață, dintr-o trăire, dar nu se confundă cu viața, constituindu-se ca un univers secund,
posibil. Acest univers se ridică pe anularea, pe "înecarea" celuilalt, nu e, cu alte cuvinte, o copie a lui, ci
are un sens propriu, intern, care-l justifică. Dacă lumea reală există sub zenit, în obiectivitate, poezia
trăiește sub semnul nadirului, în reflectare. Poetul transpune oglindirea din conștiința sa în melodia
cuvintelor, ascunzând în ele cântecul lui - creația, asemenea mării care își ascunde cântecul ei sub
clopotele verzi ale meduzelor.

În poezia Timbru, privirea poetului e fixată pe suprafața lumii, nu dincolo de ea fascinat într-atât de

lucruri (de piatră, de humă, de unda mării), încât le atribuie o viață sufletească. Cum ele sunt mute,
poezia este aceea care ar trebui să le exprime, ceea ce presupune, pentru poet, o comunicare
simpatetică cu ele, identificarea (atitudinea e diametral opusă aceleia din Joc secund).

Poezia creată acum nu mai e concentrare de esențe ci "un cântec încăpător", capabil să cuprindă
diversitatea infinită a lucrurilor, un imn de laudă a creației cosmice asemănător aceluia pe care conform
tradiției biblice, l-ar fi intonat în paradis îngerii, când Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam.

Celelalte poezii din ciclu se așează sub una sau alta din cele două poetici, toate sunt în fond niște
descrieri diferențiate enorm de altele în limbaj.

Din cuprinsul volumului:

 [Din ceas, dedus...]

 Timbru

 înecatul

 Increat

 Lemn Sfânt

 Legendä

 Secol

 Suflet petrecut

 Oul dogmatic

 Falduri

 Riga Crypto și lapona Enigel

 Domnișoara Hus

 Nastratin Hogea la Isarlâk

 Isarlâk

 Uvedenrode

 In memoriam
Aforisme

 Operele matematice robesc și încântă tocmai ca operele pasiunii și imaginației

 Desenul corupe raționamentul

 În redactare nu are atâta preț poleirea frazelor, cât organizarea ideilor

Placă memorială montată pe Casa pe Str. Carol Davila nr. 8 (Casa Ion Barbu) București sect. 5

Criticii spun

Tudor Vianu spunea despre opera lui Ion Barbu astfel: „Cititorul care străbate paginile volumului Joc
secund, nu trebuie să uite niciodată că se găsește în fața unui poet matematician. Chiar o simplă
inventariere a vocabularului său arată cât datorește Ion Barbu astronomiei, mecanicii sau geometriei.
(…) Viziunea matematicianului este atât de puțin conexată cu activitatea simțurilor, atât de liberă de
contingențele care întinerează funcțiunea lor, încât lumea care i se relevează este resimțită de el ca
pură. Pe de altă parte, față de lumea experienței, aceea a matematicei este a doua lume, o
suprastructură ideală. Într-un asemenea univers ideal dorește să se situeze viziunea lui Ion Barbu și
acesta este înțelesul expresiei joc secund, care intitulează volumul său.”

Șerban Cioculescu spune despre el că „Ermetismul său i-a ucis orice spontaneitate și i-a secat vâna. De
vocație matematician, Ion Barbu s-a folosit pentru ermetizarea primelor redactări de procesul
matematic al substituirii. Se știe că în algebră, cifra cantitativă e înlocuită cu un simbol calitativ. Cuvântul
obscur la Ion Barbu este necunoascuta algebrică, prin care se substituie sensul clar, misterul.”

În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu spunea: „Din aceste experiențe
care irită curiozitatea ca niște ghicitori, făcând mai acut procesul rațional, se desprinde însă o suavă
poezie, remarcabilă pentru tristețea evenimentelor ce vor să se exprime, enunțate prin simple întrebări
și evaluări, de calitate pur emotivă, deci inefabilă.”

Basarab Nicolescu zicea în opera sa Ion Barbu. Cosmologia Joc secund că „Prin asocierea unui concept
originar matematic cu un cuvânt afectiv, Ion Barbu declanșează o mulțime de sugestii ce se adresează
atât intelectului, cât și sensibilității.”