ECOTOXICOLOGIE

Curs 5. Substanţe chimice şi efectele lor

asupra orgamismelor [după DM , E&Mb]

Ecotoxicologii se confruntă cu o sarcină dificilă :

- de a separa efectele toxicilor de origine antropică de efectele toxicilor ce apar în mod normal
în mediu sau datoraţi unor evenimente naturale.
- ce parte a mediului ar trebui studiată? La nivel de indivizi vegetali sau animali, sau ca părţi
ale unor populaţii, comunităţi sau ecosisteme ? Pe măsură ce se trece de la un individ la o populaţie de
indivizi şi apoi la ecosistem, complexitatea creşte. În timp ce efectele substanţelor chimice asupra
indivizilor pot să indice o situaţie periculoasă, ele pot fi semne timpurii ale unor efecte mai serioase ce
pot apărea în viitor. Dacă sunt afectaţi suficienţi de mulţi indivizi, atunci impactul este asupra
populaţiei (v. şi Curs 2, efect de compensare). Orice efect asupra unei populaţii are o anumită
semnificaţie doar dacă populaţia este redusă în mare proporţie sau chiar distrusă. O astfel de evoluţie
afectează în mod serios şi relaţia dintre diferite populaţii într-un ecosistem.
Indicatorii degradării unei populaţii sunt mortalitatea, creşterea, dezvoltarea, reproducerea.
Numărul mare al substanţelor toxice face dificilă clasificarea acestora, iar orice astfel de
clasificare poate fi subiect de dezbatere.

Metale toxicologic reprezentative şi efectul lor toxic asupra organismelor

Metalele sunt prezente în natură aproape în orice biotop (v. curs precedent, factori chimici) şi când
concentraţiile lor sunt normale, atât ca valoare absolută cât şi ca valori relative (a unui metal faţă de
celelalte) prezenţa lor nu ridică probleme de natură toxicologică.
Activităţile antropice au condus la creşterea concentraţiei unor metale în mediu şi astfel acestea pot
deveni toxice pentru organismele vii.
Pentru ca metalul să îşi exercite efectul toxic e necesar ca acesta să străbată membranele
celulare şi să ajungă în celulă, “ţinta” acestor metale putând fi molecule cu rol funcţional sau cu rol
structural.
Metalele pot activa sau inhiba anumite enzime, prin reacţia cu gruparea tioalcool (sau sulfhidril, SH) a
acesteia având drept consecinţă inhibarea activităţii respectivei enzime. De exemplu Pb poate înlocui
Zn ca şi cofactor al unei enzime implicată în sinteza hemului (parte a hemoglobinei), având drept
consecinţă inhibarea activităţii acesteia.

ET / TPP / UPG Ploieşti 1

 Metalele în cantităţi foarte mici sunt necesare tuturor formelor vitale. Toate organismele vii
au nevoie de cationi metalici, care asigură derularea funcţiilor vitale:
- metale grele (uzual începând cu perioada a 4-a a tabelului periodic), cobalt, cupru,
magneziu, zinc, cantităţi mici de crom, vanadiu, nichel şi plumb (v. microelemente, Curs 4).
- metale uşoare în cantităţi mai mari (v. macroelemente), Ca, Mg, K, Na, Fe.
Metalele pătrund în celulă sub formă de cationi, dar înglobarea lor este strict reglată, în
schimb în cantităţi mari toate metalele devin toxice. De reţinut că diferenţa între concentraţiile în care
ele sunt folositoare şi în care sunt dăunătoare poate fi uneori foarte mică.
În procesul de preparare a hranei metalele nu se descompun, dimpotrivă concentraţia lor creşte.
Metalele posedă proprietatea de a se acumula în organismul uman, astfel ele formează sau
chiar blochează procesele biochimice intracelulare (v. bioacumulare, Curs 2). Metalele grele sunt greu
de eliminat din organism prin metabolism sau prin aparatul urinar sau prin excreţie.
Majoritatea posedă propietăţi mutagene şi cancerigene.

Surse, efecte toxice

1. Plumbul. Intoxicaţia cu plumb se face pe calea aerului (20%), apei sau prin alimente.
Principalalele surse sunt: aditivi folosiţi la carburanţi, în particular în ţările în care astfel de aditivi
sunt încă în uz, pigmenţi cu plumb din vopseluri, plumbul din bateriile electrice, cel de la ţevile
sanitare, substanţe folosite la emailarea cănilor şi a farfuriilor din ceramică. Absorbţia se face prin
epiteliul respirator, piele sau mucoasa tractului digestiv. Ajuns în organism el poate fi regăsit în sânge,
ficat şi rinichi (intoxicaţie acută), iar la expunere îndelungată 95% din cantitatea de plumb se va regăsi
în ţesutul osos.
Plumbul, pătrunzând în organism este absorbit de către eritrocite, ţesut osos şi nervos, rinichi.
Intoxicarea cronică cu plumb duce la dezvoltarea nefritei. Efectul biochimic constă în înăbuşirea
activităţii eritrocitelor şi creşterea cantităţii de plumb în sânge. Copiii sunt foarte sensibili. La o
expunere îndelungată şi în cantităţi mari, encefalopatia se poate manifesta şi la adulţi. Afectează şi
sistemul reproducător.
Organizaţia internaţională de ocrotirii a sănătăţii a stabilit concentraţiile limită admise (CLA). Astfel
în produsele alimentare CLA oscileză între 0,005 mg/kg în produsele lactate şi 1,0 mg/kg în peşte. Nu
numai oamenii pot fi afectaţi, ci în egală măsură şi plantele şi animalele.
2. Mercurul este unul din metalele fără de care nu este concepută civilizaţia actuală,
medicina, industria electronică. E bine cunoscut efectul toxic al mercurului şi totuşi acest metal este
încă găsit în fiecare casă, instituţie medicală (termometru, aparatură).
Vaporii de mercur şi compuşii lui sunt foarte periculoşi pentru viaţă.
Concentraţia limită adimisă (CLA) pentru aer în încăperile industriale este 0,01 mg/m3. CLA
pentru produsele alimentare variază de la 0,005 mg/kg în sucuri până la 0,5 mg/kg în peşte. Cele mai

ET / TPP / UPG Ploieşti 2

grave accidente legate de intoxicaţia cu Hg s-au datorat consumului de cereale care fuseseră tratate cu
fungicide pe bază de Hg (în 1966 a fost descrisă o neobişnuită afecţiune a SNC, sistem nervos central,
asemănătoare cu encefalita).
În Japonia, 1950, apele uzate de la fabricile producătoare de mase plastice, contaminate cu Hg
au fost deversate în Golful Minamota. Sub acţiunea bacteriilor Hg anorganice a fost transformat în
metil mercur şi acesta s-a acumulat în peştii din crescătoriile aflate în regiune. Femeile care au
consumat peşte contaminat cu metil mercur au dat naştere la copii cu deficienţe mintale. Peştele care
conţine cele mai multe cantităţi de mercur este tonul (autorităţile au atras atenţia femeilor gravide să
evite complet tonul). Mercurul şi compuşii lui provoacă atrofia celulelor nervoase ale cerebelului şi
diferitelor porţiuni ale scoarţei cerebrale. Peste 1-2 luni de intoxicare cronică cu mercur la bolnavi se
ivesc simptome de amorţire a terminaţiilor, buzelor şi a limbii, purozitatea gingiilor, surzenie,
înrăutăţirea vederii, micşorarea câmpului de vedere, slăbirea memoriei.
În cazul sărurilor anorganice acestea au ca ţintă pentru manifestarea toxicităţii lor tubii renali
proximali, deci sunt nefrotoxice. Dacă în casă, întâmplător a fost stricat termometrul, este necesar să
se adune toate picăturile de mercur şi să se prelucreze porţiunea unde s-a imprăştiat mercur cu soluţie
de FeCl3 sau pudră de sulf pentru a neutraliza resturile de Hg.
3. Cadmiul. Sursa primară de cadmiu o reprezintă zăcămintele geologice (întâlnit alături de
Pb şi Zn). La nivel industrial este folosit la fabricarea pigmenţilor pentru vopseluri, mase plastice,
baterii electronice. Sursele de intoxicare cel mai frecvent sunt reprezentate de apele de adâncime
contaminate de către apele uzate miniere sau industriale.
În organismul uman, cadmiul lipseşte, dar se acumulează cu vârsta atingând maxim la 20-30
de ani. Conţinutul de cadmiu în organism este legat de pătrunderea lui în hrană, apă şi alte surse din
mediul ambiant. Intoxicaţia acută se manifestă prin ameţeală, vomă, dureri abdominale. Intoxicaţia
cronică este favorizată de faptul că eliminarea se face extrem de greu (timp de înjumătăţire circa 30 de
ani).
Cadmiul se acumulează preponderent în rinichi şi în cantităţi mici în ficat şi în alte organe.
Deci cadmiul este nefrotoxic, ţinta sa directă fiind tubii contorti proximali. Un doctor american a
depistat o dependenţă directă între conţinutul cadmiului în atmosferă şi frecvenţa mortalităţii din
cauza patologiilor cardiovasculare. CLA în folosirea peştelui este de minim 0,5 mg / kg masa uscată.
4. Cromul. În natură cromul se regăseşte în diverse stări de oxidare. Din punct de vedere
biologic, sunt importanţi cel trivalent, Cr(III) (Cr3+) şi cel hexavalent, Cr(VI) (Cr6+). Cr6+ se absoarbe
mult mai uşor, însă odată pătruns în organism este transformat în forma redusă Cr3+. Manifestările
toxicologice pot conduce la tumori, în special la nivel pulmonar.
5. Nichel. Cantităţi mari de nichel folosit în alimentarea animalelor duc la micşorarea
conţinutului de azot. Investigaţiile epidemiologice ale lucrătorilor, legate de producerea nichelului
rafinat, arată că el şi compuşii lui pot provoca boli ale cavităţii nazale, gâtului şi plămânilor

ET / TPP / UPG Ploieşti 3

(dezvoltarea lentă a formaţiunilor maligne). Experimental la mamiferele care au fost supuse influenţei
diferiţilor compuşi ai nichelului au apărut efecte teratogene ca: encefalita, fragilitatea coastelor şi
descompunerea palatului moale.
6. Zinc şi Cupru. Când se află în dozele normale, aceste două metale sunt de importanţă
vitală pentru creşterea şi dezvoltarea normală a omului, animalelor şi plantelor.
Conţinutul acestor metale este limitat în produsele alimentare şi apă. CLA pentru zinc variază
de la 5,0 mg/kg pentru produsele lactate la 40,0 mg/kg pentru peşte şi carne. Intoxicarea cu zinc şi
cupru poate provoca dezvoltarea hipertoniei (contuzie cerebrală, paralizie), asterosclerozei şi bolilor
de inimă.
7. Aluminiul. Cercetările au arătat că aluminiul este prezent la persoanele cu probleme la
nivelul SNC (lipsa de memorie, de logică), iar studii recente au arătat rolul excesului de Al3+ în
favorizarea bolii Alzheimer. În plus, acţiunea nocivă se reflectă în scăderea sistemului imunitar al
omului şi animalelor.

Alte metale grele dăunătoare organismului când se acumulează în organism în cantităţi mari
sunt: fierul, arsenic, mangan, molibden.
Bolile cauzate de acumulările de metale grele sunt:
- degradarea sistemului imunitar cu evoluţii ulterioare în diverse forme de afecţiuni ;
- boli cardiovasculare ;
- boli de vedere ;
- afecţiuni ale SNC ;
- afecţiuni la ficat, renale, pulmonare.

(mai 2020)

ET / TPP / UPG Ploieşti 4