Cursul nr.

INTRODUCERE

Ramurile fundamentale ale ştiințelor naturii sunt chimia, fizica, biologia.

Cea mai generală definiţie a chimiei este: chimia este ştiinţa substanţelor. Dezvoltând, putem
spune că chimia studiaza:
1. COMPOZIȚIA substanțelor (natura particulelor simple componente),
2. STRUCTURA substanțelor (modul de orânduire a prticulelor componente),
3. PROPRIETATILE FIZICE ale substanțelor (ȋnsuşiri măsurabile şi exprimabile prin valori
numerice ce deosebesc substanțele ȋntre ele),
4. PRPRIETATILE CHIMICE sau reacțiile substanțelor (transformarea substanțelor ȋn alte
substanțe).
Chimia se suprapune în multe domenii cu alte ştiinţe, cum ar fi studiul materialelor de
construcţie, care constau, în cea mai mare parte, din amestecuri de substanţe chimice. De aceea este
absolut necesar ca şi inginerii constructori să deţină unele cunoştinţe de bază din chimie.
In cadrul prezentului material vor fi prezentate unele noţiuni referitoare la structura atomului,
legături chimice, structura moleculelor, forme de agregare ale materiei, fenomene de interfaţă, sisteme
disperse, compuşi organici şi anorganici, reacţii chimice.
A fost nevoie de o astfel de prezentare a noţiunilor de mai sus, pentru a crea premizele unei mai
bune înţelegeri a proprietăţilor şi comportamentului diferitelor materiale de constructii, cunoştinţe pe
care trebuie să şi le însuşească fiecare viitor inginer constructor.

1. STRUCTURA ATOMULUI

1.1. Probleme generale. Definiţii

Substanţa este o porţiune de materie care are aceeaşi compoziţie şi aceleaşi proprietăţi în
toată masa sa. Compoziție constantă inseamnă ca particulele componente se află ȋn acelaşi raport
ȋntre ele (de exemplu apa va avea ȋntotdeauna raportul atomilor hidrogen : oxigen = 2:1). Aceleaşi

1
proprietăți ȋn toata masa (omogenitatea) se referă la faptul ca ȋn orice porțiune a substanței se
regăsesc aceleaşi proprietăți. Pentru a defini o substață, trebuie ȋndeplinite ambele condiții,
compoziție constantă şi omogenitate, ȋn acelaşi timp. De exemplu: benzina este omogenă dar nu are o
compoziție constantă şi, ca urmare, nu este o substanță ci un amestec de substanțe.

Substanţele alcătuite din acelaşi fel de atomi se numesc elemente chimice, până în prezent
fiind cunoscute 118 elemente, prezentate în tabelul lui Mendeleev, grupate, în funcţie de proprietăţile
lor, în 8 grupe şi 7 perioade.

Dacă substanţa este alcătuită din diferite tipuri de atomi, este vorba de o combinaţie chimică.

Atomul reprezintă unitatea fundamentală a unui element. Unitatea fundamentală a unei

combinaţii chimice o constituie molecula. O situaţie aparte o constituie compuşii ionici care sunt
constituiţi din ioni încărcaţi pozitiv (cationi) şi ioni încărcaţi negativ (anioni), constituiţi din unul sau
mai mulţi atomi.

Fiecare atom este alcătuit dintr-un nucleu şi un înveliş de electroni.

Nucleul atomic este sferic şi conţine protoni şi neutroni.
Protonii şi neutronii se numesc nucleoni, protonul (p sau p+) având masa unitară (1 u.a.m.) şi
sarcina electrică +1, iar neutronul (n) masa unitară (1 u.a.m.) şi sarcina electrică zero (unitatea
12
atomică de masă, 1 u.a.m. = 1/12 din masa unui atom de carbon 6C şi are valoarea de 1,6710-24 g,
reprezentând 1/NA. NA = nr. lui Avogadro = 6,0231023 mol-1). Masa totală a acestor particole
corespunde aproximativ masei atomice. Diametrul nucleului măsoară aprox. 10-14 m. Aproape
întreaga masă a atomului este conţinută în nucleu, astfel că acesta are o densitate neobişnuit de mare;
ea are o valoarea de ordinul a 1014 t/m3.
In jurul nucleului se găseşte învelişul de electroni, de asemenea sferic, conţinând un singur tip
de particule, electronul (e– sau e). Electronul are masa foarte mică, aprox. 1/1840 din masa
protonului sau neutronului, are o sarcină electrică negativă (-1) ce corespunde ca mărime sarcinii
pozitive a protonului.

Numărul protonilor din nucleu este egal cu numărul electronilor din învelişul electronic şi ca
urmare, atomul în ansamblu este neutru din punct de vedere electric.

2
 Diametrul învelişului sferic extranuclear este în jur de 10-10 m, de aproape 10.000 de ori mai
mare decât cel al nucleului. Din această cauză şi densitatea învelişului electronic este foarte mică în
raport cu cea a nucleului. Mărimea atomilor depinde aproape în întregime de volumul ocupat de
învelişul electronic.
Pentru a evidenția raportul dimensiunilor, ne imaginăm că nucleul ar avea un diametru de 1
cm. In acest caz, ȋnvelişul de electroni ar fi o sferă cu diametrul de 100 m (de 10.000 ori mai mare) ȋn
jurul nucleului, ca in figura de mai jos.

Simbolul, masa şi sarcina particulelor atomice menţionate mai sus sunt prezentate în tabelul
1.1.
Tab. 1.1. Sarcina, masa şi simbolul particulelor de bază ale atomului.
Particula proton neutron electron
Sarcina * +1 0 1
Masa în u.a.m. 1,00728 1,00867 0,000549
Simbol p, p+ sau +11p n sau 01n e, e sau -10e
* Unitatea de sarcină are în jur de 1,610-19 C, rezultând din raportul dintre constanta lui Faraday
(96500 C/mol) şi numărul lui Avogadro (F/NA).

Numărul atomic (numărul de ordine sau sarcina nucleară) Z este dat de numărul de
protoni din nucleu şi pentru ca atomul să fie neutru, acest număr este egal şi cu numărul de electroni
din atom. In starea normală este valabilă relaţia:

Z = număr de protoni = număr de electroni

Numărul de masă A dă suma protonilor şi neutronilor.

A=Z+N
unde N este numărul neutronilor.

3
 Numărul de ordine (Z) caracterizează un element; toţi atomii unui anumit element au acelaşi
număr de ordine. Fiecare element are, în comparaţie cu cel anterior din sistemul periodic,
suplimentar un proton respectiv un electron, numit electron distinctiv.

A
Un atom este complet reprezentat prin simbolul ZX, unde X reprezintă litera sau literele
derivate din denumirea elementului.

Atomii unui element pot avea diferite numere de masă fiind denumiţi izotopi ai aceluiaş
element. Izotopii sunt deci tipuri de atomi cu acelaşi număr atomic, Z (acelaşi număr de protoni), dar
cu un număr de masă, A, diferit (număr diferit de neutroni, N).
1
Cel mai simplu atom este atomul de hidrogen care are 3 izotopi, anume: 1H (hidrogen uşor,
2 3
protiu), 1H (hidrogen greu, deuteriu) şi 1H (hidrogen supragreu, tritiu). Toţi trei izotopii formează
acelaşi element (hidrogen) deoarece au aceeaşi sarcină nucleară (+1) şi au doar un singur electron în
atomul neutru.
Majoritatea elementelor chimice apar în natură sub formă de amestecuri de izotopi, în anumite
rapoarte. Pentru cei trei izotopi ai hidrogenului, raportul în procente este protiu / deuteriu / tritiu =
99,985 / 0,015 / 10-9. Tritiu este radioactiv cu un timp de ȋnjumătățire t1/2 = 12,32 ani.

După cum s-a menţionat, masa atomului corespunde aproximativ sumei maselor particulelor
elementare (protoni şi neutroni) din atomi (datorită energiei de legătură nucleare mari, masa atomilor
este totuşi puţin mai mică decât suma maselor particulelor elementare). Ordinul de mărime al maselor
atomilor se situează în domeniul 1,6710-24 g pentru hidrogen şi 39,5210-23 g pentru uraniu. Deoarece
aceste cifre sunt foarte mici şi incomod de folosit, s-a introdus o scală relativă a maselor atomilor, în
12
care izotopului 6C îi corespunde în mod arbitrar valoarea de 12,00. Unitatea acestei scale este 1
12
u.a.m. (unitate atomică de masă) şi corespunde la 1/12 din masa atomului 6C. Masele protonului şi
neutronului în această scală au fost prezentate în tabelul 1.1.

Masa atomică a unui element (aşa cum este prezentată în tabele) este stabilită cu ajutorul
maselor atomice ale izotopilor şi a ponderii acestora în natură, conform relaţiei (1.1):

M =  fiMi (1.1)

4
în care fi reprezintă proporţia izotopului considerat, iar Mi masa izotopului în conformitate cu scala
maselor atomice. Adesea, masa atomică se reprezintă cu A.
35 37
De exemplu, clorul are 2 izotopi: 17Cl şi 17Cl, masele relative şi proporţia în natură fiind
34,967 u.a.m. şi 75,5%, respectiv 36,966 u.a.m. şi 24,5 %. Conform acestor date, masa atomică a
clorului se calculează astfel: 0,75534,967 + 0,24536,966 = 35,456 u.a.m.

Un ion este un atom sau un grup de atomi cu o sarcină electrică pozitivă sau negativă. Sarcina
ionului rezultă prin cedare sau acceptare de electroni.
In cazul în care un atom cedează unul sau mai mulţi electroni, sarcina globală nu mai este
echilibrată (numărul protonilor devine mai mare decât numărul electronilor) şi se obţine un ion
încărcat pozitiv, numit cation.
Dacă, de exemplu, un atom de litiu (care conţine 3 protoni şi 3 electroni) cedează un electron,
se obţine cationul de Li+ :
Li  Li+ + e

In cazul în care un atom acceptă unul sau mai mulţi electroni, numărul de electroni devine mai
mare decât numărul de protoni rezultând un ion încărcat negativ, numit anion.
Dacă, de exemplu, un atom de fluor (care conţine 9 protoni şi 9 electroni) primeşte un
electron, se obţine anionul de F:
F + e  F

Denumirea unui cation (ion pozitiv) se face utilizând numele elementului. Dacă un element
are mai mulţi cationi, sarcina cationului se va preciza prin cifre romane, între paranteze. De exemplu,
Cu+ se reprezintă ca ion de Cu(I), iar Cu2+ ca ion de Cu(II). In trecut, s-a utilizat şi o altă
nomenclatură pentru a face distincţie între ionii cu cele două sarcini pozitive. La denumirea
elementului s-a utilizat sufixul “-os” pentru ionul cu valenţa mai mică şi sufixul “-ic” în cazul ionului
de valenţă mare. Astfel, ionul Cu+ se numeşte cupros, iar ionul Cu2+ cupric. Dezavantajul acestei
nomenclaturi constă în faptul că trebuie cunoscuţi ionii cu ambele sarcini pentru a-i putea denumi.
In cazul anionilor monoatomici se utilizează sufixul “-ură” la numele elementului, ca în
cazurile: Cl - clorură, S2 - sulfură, etc.

Denumirea de anion şi cation se datorează modului de deplasare a ionilor mobili ȋntr-un cămp
electric generat ȋntre doi electrozi, unul pozitiv (ANOD) şi unul negativ (CATOD). Ionii cu sarcină
5
pozitivă se vor deplasa ȋn sensul cămpului electric, sprea catod şi se numesc CATIONI, iar ionii cu
sarcină electrică negativă se vor deplasa ȋn sens contrar cămpului electric, spre anod şi se numesc
ANIONI.