SITUAȚIA ECONOMICĂ ȘI SOCIALĂ DIN ROMÂNIA

România a fost una dintre țările puternic afectate de criza economică. Expunerea mare pe
care a avut-o la speculațiile imobiliare, precum și dependența de capitalul băncilor străine au
condus la o cădere economică abruptă. La acestea s-a adăugat și contracția piețelor –
scăderea consumului intern și reducerea drastică a exporturilor. Ca și cum contextul
internațional profund defavorabil nu ar fi fost suficient, măsurile luate începând cu anul 2009
au dat dovadă de lipsă de inspirație. Debutul crizei a găsit România în stadiul de negare,
instituțiile abilitate au lansat teza potrivit căreia criza nu ne va afecta, iar atunci când a
devenit evident că acest lucru nu se va întâmpla nu exista o viziune unitară, un plan de
acțiuni pregătit pentru combaterea crizei. Ca rezultat, au fost adoptate haotic reglementări
care nu au reușit să impulsioneze piața muncii și nici să asigure o incluziune socială
adecvată. Orientarea a fost mai degrabă una axată pe obținerea cu orice preț a unui
echilibru macroeconomic fragil. De mai bine de 2 decenii, orientarea politicilor publice în
România a vizat stabilitatea macroeconomică pe termen scurt; acest deziderat a fost parțial
atins prin practicarea unor politici structurale dure și austere. Prețul plătit pentru stabilitatea
macroeconomică obținută a fost acela că s-a redus potențialul de creștere al PIB-ului,
creștere care să permită reducerea decalajelor față de statele membre ale Uniunii Europene.
Estimările realizate de analiști1 relevă faptul că, pentru a atinge 60% din media UE la
PIB/locuitor ajustat, România ar trebui să crească, timp de zece ani, cu 2% mai rapid decât
media UE. Accelerarea procesului de intrare în zona euro fără a deteriora echilibrele
macroeconomice presupune existența și promovarea unor politici publice adresate
economiei reale. Flexibilizarea forțată a pieței muncii nu poate fi benefică pentru angajați
câtă vreme nu se păstrează un echilibru între celelalte condiții structurale, astfel încât să
crească rata ocupării, să scadă inegalitatea și să existe mecanisme eficiente de protecție
socială în perioada de tranziție de la un loc de muncă la altul, de la activitate la inactivitate și
șomaj sau de la șomaj și inactivitate înapoi la activitate.

În 2009, România a ignorat semnele crizei financiare care se manifesta vădit în UE și în

America de Nord și a intrat în această criză nepregătită și mai târziu decât alte țări. De
aceea, efectele crizei nu au fost atenuate prin măsuri preventive și, nici măcar după intrarea
în criză, nu au fost întreprinse măsuri corective reale, cu excepția măsurilor de reducere a
cheltuielilor publice. Însă aceste măsuri nu au fost omogene în întregul sector al cheltuielilor
publice. Lipsa echilibrului și politicile fiscale și bugetare prociclice au constituit factori
agravanți, însă, în România, criza economică a fost provocată de consumul excesiv practicat
de sectorul privat și de deficitul de cont curent. Economia României continuă să fie
caracterizată de o forță de muncă cu calificări medii și scăzute și o utilizare redusă a
tehnologiilor, bazându-se în continuare pe industriile cu valoare adăugată scăzută.
Productivitatea este afectată iar modelele de afaceri utilizate permit creşterea productivităţii
doar prin intermediul reducerilor salariale, ceea ce, în esență, reprezintă o puternică sursă
suplimentară de stres. Structura ocupării forţei de muncă din România demonstrează că
aceasta se află mult în urma celorlalte țări europene în privința structurii economice, acest
lucru fiind una dintre cauzele productivităţii scăzute în general. În ciuda faptului că unele
decalaje au fost depășite, România continuă să fie țara din UE cu cea mai nefastă
repartizare a locurilor de muncă pe sectoare economice. Această structură afectează
capacitatea de convergență reală, necesară pentru a face parte din zona euro.