Gravură

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigation Jump to search

Tehnica gravurii.
Ilustraţie din Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers.

Gravura reprezintă un gen al artelor vizuale ale cărei tehnici constau în săparea, incizarea,
perforarea sau obturarea prin diverse procedee fizice ori chimice a unei suprafețe de regulă
plane, fie în vederea imprimării și multiplicării ulterioare a imaginii, fie pentru obținerea unui
obiect artistic de sine stătător. Artistul care se ocupă cu practicarea acestui gen de artă poartă
numele de gravor.

În cazul gravurii destinate imprimării, gravarea se face pe un suport numit clișeu, confecționat
din metal, lemn, linoleum sau alte materiale. Clișeul reprezintă negativul gravurii, pe acesta
aplicându-se cerneala ce urmează a fi imprimată. Peste clișeul cerneluit se aplică o foaie de hârtie
iar apoi sunt trecute printr-o presă tipografică. Cerneala reținută de clișeu este transferată pe
coala de hârtie ca urmare a aplicării presiunii. Imaginea imprimată constituie pozitivul gravurii.
Termenul „gravură” este folosit deopotrivă pentru a desemna negativul (clișeul) și pozitivul
(imaginea imprimată). Acest imprimeu obținut prin tehnica gravurii reprezintă un tip de stampă.
Totalitatea exemplarelor obținute cu un anumit clișeu constituie un tiraj.

În mod normal, gravura destinată imprimării se realizează fie prin metoda tiparului adânc
(gravură în adâncime) fie prin cea a tiparului înalt (gravură în relief sau în înălțime). Însă, ca
urmare a faptului că denumirea de „gravură” a fost aplicată și imaginii imprimate, acest termen a
ajuns să fie extins și generalizat și stampelor obținute prin tehnici care nu implică vreo operație
de gravare în adevăratul sens al cuvântului. Astfel, tehnici ale tiparului plan (litografia,
monotipia) sau alte tipuri (serigrafia), au fost incluse în familia gravurii (gravură în plan).

În cazul gravurii de sine stătătoare, aceasta are scopul inscripționării sau ornamentării diverselor
obiecte cu figuri sau motive decorative. Atunci când acestea sunt gravate pe materiale prețioase,
semiprețioase ori mulaje pentru monede sau medalii, aparțin artei glipticii. În calitate de
meșteșug, aceasta este identificată prin denumirea mai modestă de „cioplitorie”.

Procesul

Uneltele pentru tipar înalt sunt de regulă ace sau alte instrumente ascuțite, de metal cu ajutorul
cărora se zgârie suprafața netedă a plăcii (din metal moale precum cupru ori zinc). Odată zgâriat
desenul este acoperit cu un strat fin de cerneală tipografică. Cu ajutorul unei pânze apretate se
elimină cerneala în surplus și se acoperă cu o hârtie (de regulă umedă), iar apoi prin presare se
transferă desenul de pe placă pe hârtie. Astfel procesul poate fi repetat, teoretic fără a avea
diferențe între exemplare.

Placa, piatra în cazul litografiei sau sita în cazul serigrafiei este suprafața supusă alterării fizice
sau chimice ce permite prin aplicarea cernelei de gravură și reproducerea unui număr (tiraj) de
exemplare identice sau aproape identice.

Chiuveta este urma lăsată de grosimea plăcii pe hârtie. Ea este o adâncitură de obicei
dreptunghiulară ce înconjoară suprafața imprimată.

Notarea tirajului se face pe fiecare exemplar în parte în ordinea în care au fost imprimate. Mai
întâi se notează numărul curent al exemplarului, iar apoi numărul total de exemplare imprimate.
De asemenea pe fiecare exemplar se mai scriu titlul lucrării, tehnica (de ex. litografie,
xilogravură 2 plăci), anul și semnătura artistului. În cazurile în care gravura este imprimată la un
atelier specializate de gravură, alături de semnătura artistuluiapare și semnătura gravorului sau a
imprimeurului. Notările se fac în partea de jos sub chiuvetă, de obicei cu creionul.

Tehnici de gravură

Acvaforte

Acvaforte (din italiană acquaforte = apă tare) este un procedeu de gravură care constă în
corodarea unei plăci de cupru de zinc sau de fier (pe care în prealabil s-a trasat un desen) cu
ajutorul acidului azotic.
Artistul acoperă întâi o placă metalică cu o soluție alcătuită din solvenți și rășini naturale sau
artificiale, denumită vernis. După uscarea vernisului, artistul trasează desenul pe placă, printr-o
ușoară incizie cu un instrument ascuțit, special pentru gravură. După realizarea desenului dorit,
placa se introduce într-o baie de acid azotic, care corodează metalul doar în porțiunea liniei, unde
a fost îndepărtat vernisul.

Pentru a realiza o grosime mai mare a liniei, conform desenului original, se pot executa mai
multe etape de atacare a metalului cu acid. După ultima tratare cu acid, placa metalică se spală cu
un dizolvant al vernisului, devenind practic, un clișeu negativ.

Următoarea etapă este cea de realizare a imprimării imaginii gravate. Pentru imprimare, pe placă
se aplică o cerneală specială și peste ea se așază o foaie de hârtie de gravură, umezită în
prealabil. După aceasta, placa cu hârtia se trec pe sub cilindrul unei prese de gravură.

Hârtia de gravură cea mai cunoscută este cea japoneză, realizată manual din materiale vegetale și
în mod special, bumbac. Aceasta absoarbe cerneala care a aderat la liniile adâncite cu ajutorul
acidului, realizând un exemplar "în oglindă" al gravurii, adică imaginea pozitivă.

Procedura de imprimare se poate repeta, executându-se astfel o serie de imagini aproape identice.
Diferențele pot proveni din cantitatea sau nuanța de culoare a cernelii.

Imprimarea se poate realiza și color, însă în acest caz este necesară câte o placă gravată pentru
fiecare culoare, procedeu preluat ulterior de tipografii pentru imaginile color

Acvatintă

Acvatinta (din it. acquatinta) este o tehnică de gravură foarte asemănătoare cu acvaforte, cu
deosebirea că pe plăcuța de gravură înainte de scufundarea în acid se presară granule dintr-o
substanță rășinoasă, care apoi se încălzește la o flacără, topindu-le. Efectul va fi punctiform,
deoarece granulele sapă gropițe pe suport.

Acest tip de gravură e folosit mai ales pentru reprezentarea unor obiecte și suprafețe cu aspect
difuz sau pentru redarea atmosferei (cerul, norii).

De obicei, acvatinta se folosește împreună cu acvaforte datorită diferenței de claritate și

complementarității dintre ele.

Tiparul Inalt
A) Xilogravură

Xilogravura sau xilografia (din greacă xylon = lemn) reprezintă arta de a grava lemnul și
rezultatul ei, reprezentat de gravura în lemn.[1]
Aceeași denumire desemnează și tehnica de imprimare multiplicată cu matrițe din plăci de lemn
moale și dens (păr, merișor), care sunt săpate, scobite sau gravate. Pentru tipărire, cerneala
acoperă zonele rămase în relief, de unde este transpusă pe suportul final, de obicei hârtie sau
mătase.[1]

După cum a rezultat placa prin tăierea (longitudinală sau transversală) a lemnului, xilogravura
este de două categorii:[1]

 în fibră;
 în lemn vertical (ștraif).

Primele stampe au fost xilogravuri. În Europa, primele xilogravuri au fost semnalate documentar
în secolul al XII-lea, dar în China imprimarea cu plăci gravate în lemn era practicată încă din
Antichitate

B) Linogravură

Linogravura este un procedeu de reproducere și multiplicare pe hârtie a unui desen săpat într-o
placă de linoleum.

3 Linogravura este o tehnică grafică în care modelul se sapă cu dăltița în linoleum, se acoperă cu
cerneală tipografică și apoi se trece prin presa de grafică pentru a imprima modelul pe hârtie.
Fiecare piesă este realizată manual și notată: tiraj (marcajul “EA” semnifică seria de autor, o
serie restrânsă, cu anumite particularități), anul, titlul, tehnica, semnătura autorului. Deși parte a
unei serii, fiecare lucrare este unică prin diferențele de culoare, imprimare, notare, hârtie, și prin
combinarea modelelor decorative.

Procese chimice
a) Serigrafie

Serigrafia este un procedeu de imprimare pe suprafețe netede care constă în aplicarea pe

materialul pe care se imprimă a unui strat de cerneală printr-un șablon cu decupări acoperite cu o
sită fină. Imaginea realizată prin imprimarea serigrafică este formată dintr-un număr de puncte
care este dat de numărul de ochiuri al sitei din care se realizează masca.

Imprimarea se poate face pe materiale textile (tricouri, geci, sepci etc.) sau pe materiale solide
(autocolant, agende, calendare, cărți de vizită etc.)

Primele apariții ale procedeului au aparut în China antică aprox. 3000 de ani, dar de curând s-au
descoperit materiale textile imprimate de peste 4000 ani. Tehnologia de imprimare implică o
multitudine de operațiuni, începând de la pregătirea sitei serigrafice, prepararea cernelurilor,
pregătirea suportului, până la reglarea temperaturii de uscare (în cazul materialului textil). Sitele
serigrafice pot fi de la 30 de ochiuri pe cm pătrat până la 185-200. Cele mai rare se folosesc pe
material textil, iar cele cu densitate mai mare se folosesc pe material solid.
Sablonul- inceputurile Serigrafiei. Originea serigrafiei o găsim în istoria șablonului care
reprezintă o bucată de hîrtie sau metal la care se decupează anumite zone sau regiuni pentru a
putea obține o formă sau un simbol. Istoricii cred că oamenii primitivi acum 40mii - 60mii ani
foloseau palmele pentru semnăturile lor. Folosirea șabloanelor apare mai tîrziu la unele
personalități istorice importante care-și puneau semnăturile pe documenete speciale. acest
procedeu a fost utilizat de împărații romani, apoi de Carol în Franța. Șablonul se făcea din aur,
fildeș, cupru. În mănăstiri de curînd litere majuscule în manuscrise de pergamin se utilizează de
asemenea șabloane. Primele șabloane au fost confecționate din papirus

b) Fotogravură

Fotogravura reprezintă un procedeu de imprimare a unei imagini, fotografii prin tehnica

gravării pe o anumită suprafață. De regulă, acest lucru se obține prin folosirea de substanțe
chimice în scopul arderii/atacării suprafeței respective, rezultând o operațiune de durată.În
funcţie de material şi de aplicaţie, fotogravura poate fi realizată prin tehnologie laser sau
mecanică. Se realizează fotogravuri pe materiale diverse (hârtie, lemn, piele, răşină sintetică,
sticlă, cauciuc, metal etc.).

Cele mai vechi forme de fotogravură au fost dezvoltate de doi pionieri originali ai fotografiei, în
primul rând Nicéphore Niépce în Franța în anii 1820 și, ulterior, Henry Fox Talbot în Anglia. Niépce căuta
un mijloc de a crea imagini fotografice pe plăci care ar putea fi apoi gravate și utilizate pentru a face
imprimări pe hârtie cu o presă tradițională de tipărire. Imaginile timpurii ale lui Niépce se numărau
printre primele fotografii, daghereotipie pre-dating și procesul fotografic ulterior de collodie umedă.
Talbot, inventator al procesului negativ de hârtie de tip chicot, a vrut să facă amprente pe hârtie care nu
ar dispărea. El a lucrat la procesul său fotomecanic în anii 1850 și la brevetat în 1852 ("gravarea
fotografică") și 1858 ("gravarea fotoglifică").[1

c) Litografie

 Litografie (din greaca veche λίθος - litos, "piatră" + γράφω - grafein, "a scrie") este o
metodă de tipar utilizând o placă sau o piatră cu o suprafață perfect netedă. Prin contrast
cu litografierea, în intaglio placa sursă este gravată, corodată ori punctată pentru a realiza
cavitățile care rețin cerneala de tipar, respectiv în tipărirea cu blocuri de lemn sau în cazul
tiparului cu litere fixe cerneala este aplicată pe suprafețele ridicate pentru a crea litere,
semne și/sau imagini.

 Litografia utilizează ulei sau grăsime, respectiv gumă arabică pentru a separa suprafața
fină în regiuni hidrofobe, care vor absorbi ulterior cerneala tipografică sau tușul, și
regiuni hidrofile, care prin refuzarea absorbției apei, și deci a cernelii, vor deveni fundalul
imaginii. Litografia, inventată de autorul bavarez austriac Alois Senefelder, în 1796,[1][2]
poate fi folosită pentru a imprima un text sau o lucrare artistică pe hârtie sau pe un alt
material potrivit. Cele mai multe cărți, întradevăr toate tipurile de text de volum mare,
sunt acum imprimate folosind litografia offset, cea mai uzuală formă de producție de
tipărituri. Cuvântul „litografie” se referă și la fotolitografie, o tehnică de microfabricare
 utilizată la construirea circuitelor integrate și a sistemelor microelectromecanice, cu toate
că acele tehnici au mai multe lucruri în comun cu gravarea, decât cu litografia.

Tehnici ce nu permit tirajul

a) Pirogravură

Pirogravura este arta de a grava desene pe diferite obiecte de lemn, de piele, de os etc. cu
ajutorul unui vârf de metal înroșit în foc sau cu un termocauter, precum și rezultatul

acestei activități .
Echipament

Pirogravura tradițională poate fi realizată folosind orice metal încălzit. Există mașini moderne
de pirogravat, și pot fi împărțite în trei categorii principale

Arzatoare solide cu puncte

Arzatoare solide cu puncte sunt similare cu designul unui ciocan de lipit. Au o bucată de alamă
masivă, care este încălzită cu un element electric, și funcționează la o temperatură fixă.

Arzatoare-sârmă peniță

Arzatoare-sârmă peniță pot avea control de temperatura variabilă. Penița de scris este încălzită de
un curent electric care trece direct prin ea. Unele modele au penițe ce pot fi schimbate pentru a
permite efecte diferite.[1]

Tăiere cu laser
Laserul poate fi setat pentru arderea materialului în loc de tăiere pe tot parcursul ei. Multe lasere
oferă facilități ca de exemplu software pentru a importa fișierele cu imagini să le transfere pe o foaie de
lemn. Unele sisteme laser sunt suficient de sensibile pentru a efectua pirogravura pe foi subțiri sau chiar
hârtie.

b) Gravură laser

Gravura laser este o procedură specială de inscripționare a obiectelor din metal, lemn, plastic
realizată cu ajutorul laserului. Funcționează similar cu o imprimantă cu jet de cerneală, jetul de
cerneală fiind înlocuit cu un fascicul de lumină trimis pe material.

Prin acest procedeu, o rază laser focalizată pe un material și deplasată pe acesta, urmând un
model realizat de un software specializat instalat pe un computer, are ca efect vaporizarea unui
strat superficial al acelui material. Prin reglarea parametrilor se poate obține o gravare
superficială sau mai profundă[1] care poate să varieze între 0,01 mm și 3 mm.
Procedura de inscripționare prin gravură laser poate fi deosebit de complexă și delicată, oferind
durabilitate în timp și acuratețe lucrărilor

Calitatea

Calitatea gravurii laser este de neegalat. Produce o imagine permanentă, extrem de detaliată și
fină, cu o rezoluție de până la 1200 dpi (puncte pe țol). Această rezoluție devine extrem de
importantă atunci când ne referim la fotogravură, reprezentarea detaliilor fine, gravură pe sticlă,
pe materiale nobile, sau într-unul dintre cele mai dure materiale, granitul. Un mare avantaj îl
oferă faptul că prin gravură și tăiere laser, materialul nu suferă deplasări pe masa de lucru, nu
necesită prinderi speciale.

Viteza

Laserul oferă cea mai rapidă metodă de taiere de pe piață pentru o gamă largă de materiale, oferă
produse competitive și de extremă calitate, incomparabile cu cele realizate prin tehnicile
tradiționale de tăiere. Echipamentul laser poate fi ajustat în așa fel încât să acopere toate nevoile,
fie că vorbim de unicate sau producție de masă, în orice mărime.

Protecția mediului

Gravura laser nu produce reziduuri și nici noxe, iar posibilitățile avansate de optimizare permit
gravarea chiar și pe materiale de foarte mici dimensiuni, astfel încât se pot recupera chiar și cele
mai mici resturi de materiale.