Calea Lactee

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigare Sari la căutare
Galaxia Calea Lactee

Centrul Galactic al Căii Lactee pe cerul nopții deasupra Observatorului Paranal, Chile
Date de observație
Tip galaxie spirală barată
Locație Grupul Local
Vârsta 13,7 miliarde de ani
Diametru 150.000-200.000 ani-lumină
Grosime disc ≈2000 ani-lumină[1][2]
Nr.stele 100–400 miliarde[3]
Masă 0,8–1,5×1012   M☉[4][5][6][7]
Moment cinetic ≈1×1067 J s[8]
Dist.Soare-centru galactic 26.400±1000 ani-lumină[9][10][11]
Per.rotație a Soarelui 240 milioane de ani[12]
Per.rotație spirală 220–360 milioane de an[13]
Per.rotație bară 100–120 milioane de ani[13]
Viteza relativă la CMB 552,2 ± 5,5 km/s[14]
Vezi și: Galaxie, Listă de galaxii

Calea Lactee[a], rar cu denumirea Calea Laptelui, este galaxie spirală barată din care face parte Sistemul Solar. Văzută de pe
Pământ, apare ca o bandă strălucitoare și difuză vizibilă pe cerul nopții format din stele, care nu pot fi distinse în mod
individual de către ochiul liber. Termenul Calea Lactee este o traducere a latinescului via lactea, din greaca veche γαλαξίας
κύκλος (galaxías kýklos, „cerc lăptos”).[15][16][17] De pe Pământ, Calea Lactee apare ca o bandă, deoarece structura sa în formă
de disc este privită din interior.

Vârsta sa estimată este mai mare de treisprezece miliarde de ani, perioadă în care a trecut prin mai multe faze evolutive până
la atingerea formei sale actuale. Este o galaxie spirală barată cu un diametru între 150.000 și 200.000 de ani-lumină,[18][19][20][21]
formată din 100-400 miliarde de stele[22][23] și peste 100 de miliarde de planete.[24][25] Sistemul solar este situat pe o rază de
aproximativ 27.000 de ani-lumină de Centrul Galactic,[11] pe marginea interioară a brațului Orion și face o rotație completă a
galaxiei în aproximativ 240 de milioane de ani.[12] În bara centrală a galaxiei, care are o formă alungită, există o concentrație
mare de stele, iar centrul galactic este o sursă radio intensă cunoscută sub numele de Săgetătorul A*, presupusă a fi o gaură
neagră supermasivă.

Stelele și gazele aflate la o distanță mare de centrul său galactic se deplasează cu aproximativ 220 km/s față de acest centru.
Legile lui Kepler nu pot explica viteza de rotație constantă și s-a sugerat că o mare parte (aproximativ 90%) [26][27] din masa
galaxiei este invizibilă pentru telescoape, care nici nu emite și nici nu absoarbe radiații electromagnetice. Această masă
conjecturală a fost denumită „materie întunecată”.[28] Calea Lactee în ansamblu se deplasează cu o viteză de aproximativ 600
km/s în raport cu cadrele de referință extragalactice.

Calea Lactee are mai multe galaxii satelit și face parte din Grupul Local de galaxii, care la rândul lui face parte din Super-
roiul de galaxii din Fecioara, care este o componentă a Super-roiului Laniakea.[29][30]

Cuprins
 1 Etimologie și istoria numelui
 2 Observații și descoperiri
 3 Aspect
 4 Dimensiune și masă
 5 Conținut
 6 Structură
o 6.1 Cadrane galactice
o 6.2 Centrul galactic
o 6.3 Brațe spiralate
o 6.4 Halou
 6.4.1 Halou gazos
o 6.5 Poziția și vecinătatea Soarelui
 7 Formare
o 7.1 Vârsta și istoria cosmologică
 8 Mediu
 9 Viteza
 10 Note
 11 Referințe
 12 Legături externe

Etimologie și istoria numelui

Originea Căii Lactee, pictură de Tintoretto, 1575.

Denumirea „Calea Lactee” este o traducere a latinescului via lactea, din grecescul γαλαξίας κύκλος/galaxías kýklos, care
înseamnă literalmente „cerc galactic”, „cerc lăptos”.[15][16][17] Este unul dintre cele unsprezece cercuri pe care grecii antici le-au
identificat pe cer: zodiacul, meridianul, orizontul, ecuatorul, tropicele Capricornului și Racului, cercul arctic, cercul antarctic
și cele două coluri care trec prin cei doi poli cerești.[31]
Această denumire își are originea în mitologia greacă: Zeus, dorind ca fiul său Heracle să devină nemuritor, îl pune să sugă
de la sânul Herei laptele nemuririi, când aceasta dormea. Trezindu-se, Hera, încearcă să-l smulgă pe Heracle de la sân, lăsând
stropi de lapte să se răspândească pe cer într-o dâră albicioasă, formând Calea Lactee. [32]

Cuvântul din greaca veche γαλαξίας/galaxías, format din rădăcina γαλακτ-, derivat din cuvântul γάλα („lapte”), și din sufixul
adjectival -ίας, este și rădăcina etimologică a „galaxiei”.[15][33][17]

Observații și descoperiri

Figura corpurilor cerești (1568). Ilustrație a concepției geocentrice a universului ptolemeic de către cosmograful și
cartograful portughez Bartolomeu Velho. Distanțele corpurilor cerești de centrul Pământului (stânga) sunt complementare cu
timpul lor de revoluție în ani (dreapta).

În Antichitate, primele observații ale cometelor au dat naștere multor mitologii ale Căii Lactee și apoi interpretărilor din
filosofia naturală greacă. Parmenide credea că Calea Lactee este un amestec de dens și rar din care s-au desprins Soarele, din
partea rară și fierbinte, și Luna, din cea densă și rece. [34] Pentru Anaxagora, stelele erau pietre rupte din Pământ și devenite
albe din cauza căldurii provocate de mișcarea lor, iar Soarele era o piatră incandescentă mai mare decât Peloponezul. Leucip
credea că aștrii cerești erau concentrații umede și noroioase de atomi mișcați de vârtejul universal în care erau prinși, care se
uscau pe măsură ce erau purtate în cerc, luând în final foc și formând substanța stelelor încinse datorită vitezei mișcării.
Aristotel este primul filosof care consideră cerul și astrele alcătuite din al cincilea element, eterul. În tratatul său De caelo
(„Despre cer”), Aristotel împarte cosmosul în lumea cerească, compusă din elemente sferice perfecte și lumea sublunară cu
obiectele sale imperfecte. În Meteorologicele, el consideră Calea Lactee ca un fenomen atmosferic situat în regiunea
sublunară mijlocie.[35] Potrivit lui Macrobius, Teofrast, un discipol al lui Aristotel, consideră Calea Lactee drept sutura celor
două emisfere care unește și formează sfera cerească; locul unde emisferele se întâlnesc, este, potrivit lui, mai luminos decât
în altă parte.[36] Dar Democrit și Anaxagoras, mult mai vechi, consideră că această luminozitate cerească trebuie să fie
produsă de o multitudine de stele, prea mici pentru a le distinge cu ochiul liber. [37] Această concepție stelară despre Calea
Lactee a apărut pentru prima dată în India.[38]

Ptolemeu sintetizează 500 de ani de observații în lucrarea sa Almageste scrisă în secolul al II-lea. El oferă un model
matematic în care Pământul este în centrul Universului (deci el spune viziunea filosofică a lui Aristotel), iar celelalte obiecte
cerești se învârt în jurul său pe căi circulare. Influența aristotelică, grație Almageste-lui, a rămas predominantă în Occident
până în secolul al XV-lea.[39] Cu toate acestea, filosoful neoplatonic Olimpiodorus cel Tânăr din secolul al VI-lea respinge
această concepție meteorologică prin două argumente principale: planetele trec uneori prin fața Căii Lactee și nu are nici un
efect asupra paralaxei.[40].

La începutul secolului al XI-lea, astronomul persan Al-Biruni descrie galaxia ca o colecție de multe stele nebuloase. Alhazen
respinge teoria lui Aristotel încercând să observe și să măsoare paralaxa [41] și astfel „a stabilit că, deoarece Calea Lactee nu
are paralax, este foarte departe de Pământ și nu aparține atmosferei sale”. [42] La începutul secolului al XII-lea, astronomul
andaluz Avempace consideră că Calea Lactee este făcută dintr-un număr mare de stele, dar că refracția atmosferei Pământului
îi conferă aspectul de „voal continuu”.[43]
Observarea Căii Lactee, cu ochiul liber, nu face decât să se distingă o parte foarte mică a stelelor din care este compusă. Cu
telescopul său astronomic, Galileo a descoperit în 1610 că Calea Lactee este un „grup de stele minuscule”,[44] dar în mod
greșit consideră că nu este alcătuit din gaze.[45][46]

În Opera philosophica & mineralia (1734), filosoful suedez Emanuel Swedenborg susține că galaxiile sunt insule-univers. [47]
În 1750, astronomul Thomas Wright, în cartea sa, „O teorie originală sau o nouă ipoteză a universului”, a studiat structura
galaxiei și și-a imaginat că aceasta formează un nor aplatizat, un disc împânzit cu stele printre care se află și Soarele. [48]
Aspectul Căii Lactee este „un efect optic datorat cufundării Pământului într-un strat plat format din stele cu lumină scăzută”,
scrie el.[49] Filosoful Johann Heinrich Lambert a ajuns la concluzii identice în 1761.[50][47] Într-un tratat din 1755, filosoful
Immanuel Kant, bazându-se pe opera lui Wright,[51] speculează corect că Calea Lactee ar putea fi un corp în rotație compus
dintr-un număr imens de stele reținute de gravitație, același mod în care Soarele păstrează planetele Sistemului Solar, dar la o
scară mult mai mare.[52] Discul de stele astfel format va fi observat ca o bandă pe cer de pe Pământ (care se află în interiorul
discului). De asemenea, el a presupus că nebuloasele, vizibile pe cerul nopții, ar fi „galaxii” similare cu a noastră. El descrie
Calea Lactee și „nebuloasele extragalactice” ca „insule-univers”. [53][54][55]

Galaxia noastră văzută de William Herschel în 1785. El presupune că Sistemul Solar este aproape de centru.

Prima încercare de a descrie forma Căii Lactee și poziția Soarelui în interiorul ei a fost făcută de William Herschel în 1785,
contorizând stelele din diferite regiuni ale cerului. El a construit o diagramă care pune Soarele aproape de centrul Căii Lactee.
[56]
Necunoscând distanța stelelor, pentru a-și susține modelul, el presupune cinci ipoteze de bază, dintre care câteva se vor
dovedi a fi false: toate stelele au aceeași luminozitate intrinsecă, distanța lor scade proporțional cu magnitudinea aparentă și
absența extincției interstelare.[38]

În 1845, William Parsons a construit un telescop mai puternic care a diferențiat galaxiile eliptice de galaxiile spiralate.
Instrumentul său face posibilă observarea surselor de lumină distincte în câteva nebuloase, ceea ce confirmă presupunerea lui
Kant.[57][58]

Fotografie (din 1899) a „Marii nebuloase Andromeda”, ulterior numită galaxia Andromeda.

În 1917, Heber Curtis a observat nova SN 1885A în „Marea nebuloasă Andromeda”. Analizând arhivele fotografice ale
Andromedei, el descoperă unsprezece nove și calculează că sunt, în medie, de 10 ori mai puțin luminoase decât cele ale Căii
Lactee. Curtis devine un susținător al teoriei insulelor-univers, care spune printre altele că nebuloasele în spirală sunt galaxii
independente.[59] În 1920, Harlow Shapley și Heber Curtis au lansat Marea Dezbatere, care privea natura Căii Lactee,
nebuloasele în spirală și dimensiunea Universului. Pentru a susține ipoteza că marea nebuloasă Andromeda este o galaxie
exterioară, Curtis remarcă prezența unor benzi întunecate care amintesc de norii de praf din Calea Lactee și un efect Doppler
mare.[60]
Secțiunea Căii Lactee cu poziția Soarelui.

În 1918, Harlow Shapley, studiind distribuția pe sfera cerească a roiurilor globulare, ajunge la imaginea conform căreia
galaxia noastră este o structură simetrică pe ambele părți ale discului său vizibil și că centrul ei este situat în direcția
constelației Săgetătorul. Astfel, s-a stabilit că Soarele nu poate fi situat în centrul Căii Lactee. [61] [62] Zece ani mai târziu, Bertil
Lindblad și Jan Oort au arătat în mod independent că stelele din Calea Lactee se rotesc în jurul centrului, dar într-o rotație
diferențială (adică perioada lor orbitală depinde de distanța lor față de centru), și că un roi globular și anumite stele nu se
rotesc la aceeași viteză cu discul, ceea ce sugerează puternic o structură în spirală. [63][64][65]

Utilizând telescopul Hooker de 2,5 metri al Observatorului Mount Wilson, astronomul Edwin Hubble produce fotografii
astronomice care arată stele individuale în părțile exterioare ale câtorva nebuloase spiralate. El descoperă, de asemenea,
câteva cefeide, inclusiv una din nebuloasa Andromeda (M31 din catalogul Messier), pe care o folosește ca reper pentru a
estima distanța până la nebuloasă; conform calculelor sale, este la 275 kpc de la Soare, prea departe pentru a face parte din
Calea Lactee.[66] Tot în anii 1920, a publicat articole care raportau existența altor galaxii. Opera sa pune capăt Marii dezbateri.
[67][68]

Una dintre consecințele Marii Dezbateri este încercarea de a determina natura eliptică sau în spirală a Căii Lactee, care este
apoi subiectul a aproximativ patruzeci de modele diferite. Jacobus Kapteyn, folosind un rafinament al metodei Herschel, a
propus un model în 1920 ca o galaxie eliptică mică, cu diametrul de 15 kpc, cu Soarele aproape de centru. Punerea în
evidență a fenomenului de rotație galactică de Jacobus Kapteyn în 1922 și extincția interstelară de Robert Jules Trumpler în
1930 a dus la dezvoltarea modelului actual de galaxie spirală barată.[38].

Aspect
O vedere a Căii Lactee spre constelația Săgetător (inclusiv Centrul galactic), așa cum se vede dintr-un loc întunecat, cu puțină
poluare luminoasă (deșertul Black Rock, Nevada), obiectul luminos din dreapta jos este Jupiter, chiar deasupra Antares

Calea Lactee este vizibilă de pe Pământ ca o bandă luminoasă, cu o lățime de aproximativ 30°, care se întinde pe cerul nopții.
[69]
Toate stelele care pot fi văzute cu ochiul liber fac parte din Calea Lactee. Regiunile întunecate din interiorul bandei, cum
ar fi Marele Rift și Nebuloasa Sacul cu Cărbuni, sunt zone în care lumina de la stele îndepărtate este absorbită de praful
cosmic. Zona cerului întunecat din Calea Lactee este denumită zona de evitare.

„Cele mai luminoase dintre galaxiile cunoscute sunt de aproximativ o sută de ori mai strălucitoare decât Calea Lactee, care în
sine strălucește ca zece miliarde de sori”.[70] Calea Lactee are o luminozitate relativ redusă. Vizibilitatea sa este redusă
semnificativ în prezența poluării luminoase sau când Luna luminează cerul. Pentru a putea fi observată galaxia, luminozitatea
cerului trebuie să fie mai mică de aproximativ 20,2 magnitudine pe secundă de arc pătrat. [71] În general, este vizibilă când
mărimea limită vizuală este în jur de +5,1 sau mai bună și prezintă o mulțime de detalii la +6,1. [72] Drept urmare, este dificil
de observat din zonele urbane luminate, dar relativ ușor de observat dintr-o zonă rurală, dacă Luna este sub orizont. [b] Hărțile
cu strălucire artificială a cerului nocturn arată că mai mult de o treime din populația Pământului nu poate vedea Calea Lactee
din casele lor din cauza poluării luminoase.[73]

Privită de pe Pământ, regiunea vizibilă a planului galactic al Căii Lactee ocupă o zonă a cerului care include 30 de constelații.
[74]
Centrul galactic se află în direcția Săgetătorului, unde Calea Lactee este cea mai strălucitoare. Din Săgetător, banda de
lumină albă pare să treacă în jurul anticentrului galactic din constelația Vizitiul. Apoi, banda continuă în jurul cerului, înapoi
la Săgetător, împărțind cerul în două emisfere aproximativ egale.

Planul galactic este înclinat cu aproximativ 60° în raport cu ecliptica (planul orbitei Pământului). În raport cu ecuatorul
ceresc, se extinde spre nord până la constelația Cassiopeia și la sud, până la constelația Crucea Sudului, ceea ce indică
înclinația ridicată a planului ecuatorial al Pământului și planul eclipticii, în raport cu planul galactic. Polul galactic nord este
situat în apropiere de β Comae Berenices, iar polul galactic sud este aproape de α Sculptoris. Din cauza acestei înclinații
ridicate, în funcție de perioada nopții și a anului, arcul Căii Lactee poate apărea relativ scăzut sau relativ înalt pe cer. Pentru
observatorii situați la latitudini între aproximativ 65° nord și 65° sud, Calea Lactee trece direct deasupra capului de două ori
pe zi.
Calea Lactee arătând o înclinație ridicată pe cerul nopții (această panoramă compusă a fost luată la Observatorul Paranal din
nordul Chile), obiectul luminos este Jupiter în constelația Săgetătorul, iar Norii lui Magellan pot fi văzuți în stânga; nordul
galactic este în jos

Dimensiune și masă

O imagine a galaxiei UGC 12158, despre care se crede că seamănă cu Calea Lactee, făcută de Hubble Space Telescope.

Calea Lactee este a doua galaxie ca mărime din Grupul Local, discul său stelar având un diametru de aproximativ 100.000
ani-lumină și, în medie, grosimea de aproximativ 1.000 ani-lumină. [1][2] Calea Lactee este de aproximativ 890 miliarde de ori
mai mare decât Soarele.[75] Pentru comparație, dacă sistemul solar până la Neptun ar fi de dimensiunea unei monede de 24,3
mm, Calea Lactee ar fi dimensiunea Statelor Unite.[76] Inelul Unicornului, un filament de stele care înconjoară Calea Lactee,
ar putea aparține Galaxiei,[77] situație în care diametrul Căii Lactee ar fi mai degrabă de 150.000 până la 180.000 ani-lumină.
[20]
Profil schematic al Căii Lactee

Estimarea masei Căii Lactee variază în funcție de metoda și datele utilizate. Cea mai mică valoare este de 5,8 × 10 11 M☉
(mase solare), ceva mai puțin decât cea a galaxiei Andromeda.[78][79][80] Măsurătorile făcute de telescopul Very Long Baseline
Array în 2009 au găsit viteze de până la 254 km/s pentru stele de la marginea exterioară a galaxiei.[81] Deoarece viteza orbitală
depinde de masa conținută în raza orbitală, acest lucru sugerează că galaxia este mai masivă, echivalând aproximativ cu masa
galaxiei Andromeda la 7 × 1011 M☉ dacă luăm în considerare masa părții care se extinde până la 160.000 ani-lumină de
centru.[82] În 2010, o măsurare a vitezei radiale a stelelor în haloul galactic a constatat că masa din interiorul unei sfere de 80
kpc este de 7 × 1011 M☉.[83] Conform unui studiu publicat în 2014, masa întregii Căi Lactee este estimată a fi de 8,5 × 1011
M☉,[84] dar aceasta este doar jumătate din masa galaxiei Andromeda.[84] În 2019, un studiu bazat pe observații de la Gaia și
Hubble a estimat masa Căii Lactee într-o rază de 129.000 ani-lumină în jurul bulbului galactic între 1,10 × 10 12 și 2,29 × 1012
M☉,[85] adică aproximativ 1.500 de miliarde de mase solare.

O mare parte din masa Căii Lactee pare a fi materie întunecată, o formă necunoscută și invizibilă a materiei care
interacționează gravitațional cu materia obișnuită. Modelele matematice ale Căii Lactee sugerează că masa materiei
întunecate este de 1–1,5 × 1012 M☉.[4][5][86] Studii recente indică o masă pornind de la 4,6 × 1010M☉[87] până la 4,5 × 1012
M☉.[88] Masa totală a tuturor stelelor din Calea Lactee este estimată a fi cuprinsă între 4,6 × 10 10 M☉ și 6,43 × 1010 M☉.[89][4]

În afară de stele, există și gaz in