Sinodul VII Ecumenic

Sinodul al VII-lea ecumenic s-a reunit la Niceea (provincia Bitinia, Asia Mică) între 24

septembrie şi 13 octombrie 787, la iniţiativa împărătesei regente Irina. Cunoscut şi sub numele
de Sinodul al doilea de la Niceea, acest sinod ecumenic a adunat 350 de episcopi ortodocşi[1] și a
fost prezidat de Sf. Tarasie Mărturisitorul (prăznuit la 25 februarie), Patriarh al Constantinopolului în
acea vreme. Sinodul a condamnat iconoclasmul ca erezie şi a restabilit cultul sfintelor icoane. A fost
ultimul din cele şapte sinoade ecumenice.

Cuprins
 [ascunde] 

 1Controversa
 2Decizia Sinodului
 3Pomenire
 4A se vedea şi
 5Note
 6Surse
 7Legături externe

Controversa
Disputele teologice privitoare la Persoana lui Iisus Hristos nu s-au încheiat cu Sinodul VI
Ecumenic din anul 681, ci au continuat în secolele VIII şi IX. De această dată controversele au luat
proporţii în jurul subiectului reprezentării iconice a lui Hristos, în primul rând, şi a Maicii
Domnului şi sfinţilor în plan secund.
Criza iconoclastă a început în timpul împăratului Leon III Isaurul (717-741), şi a continuat sub
domnia fiului său, Constantin V Copronimul (741-775).
În anul 726, Leon al III-lea, profitând de popularitatea sa de războinic viteaz [2] , a publicat un edict
împotriva sfintelor imagini (sub influenţa episcopilor Constantin de Nacolia şi Toma de Claudiopolis).
În virtutea acestui edict, este distrusă reprezentarea lui Hristos de la Halki (la Constantinopol), ceea
ce o provocat o răzmeriţă populară înecată imediat în sânge [3]
Un edict mult mai radical şi mai agresiv este promulgat de Leon Isaurul în ianuarie 730. Acest edict
prevedea nu doar distrugerea sfintelor icoane, ci şi a sfintelor moaşte. Politicii imperiale i se opun
însă nu doar călugări cu autoritate teologică şi duhovnicească din Imperiu - precum sfântul Ioan
Damaschin -, ci şi papa Grigorie al III-lea de la Roma. Drept represalii, împăratul Leon al III-lea
confiscă toate bunurile pontificale din Sicilia şi Calabria, pe atunci încă teritorii bizantine.
Icoanele erau păstrate și venerate atât în biserici cât și în case particulare. Cele două grupări
implicate în această controversă erau:
Iconoclaștii, numiți și "sfărâmătorii de icoane", priveau cu suspiciune orice reprezentare
artistică a lui Dumnezeu sau a unor oameni; ei cereau distrugerea icoanelor, deoarece
considerau cultul icoanelor ca idolatrie;
Iconodulii, numiți și "cinstitorii icoanelor" erau cei care apărau locul icoanelor în Biserică.
Dar controversa în sine avea implicații mai profunde decât o simplă diferență de perspectivă
asupra artei creștine. De aceste aspecte mai profunde s-a ocupat Sinodul, și anume:

 caracterul naturii umane a lui Hristos

 atitudinea creștină asupra materiei
  adevăratul sens al izbăvirii creștine și al mântuirii întregului univers material.
Controversa a cunoscut două perioade mai semnificative

1. cea dintâi începe în anul 726 d.Hr, când împăratul Leon al III-lea și-a
început ofensiva împotriva icoanelor și durează până în anul 780 d'Hr., când
binecredincioasa împărăteasă Irina a pus capăt atacurilor iconoclaste.
2. cea de a doua perioadă începe în anul 815 și ia sfârșit în anul 843 d.Hr.,
când binecredincioasa împărăteasă Teodora a pus capăt definitiv ofensivei
iconoclaste.
Iconoclaștii erau susținuți atât din interiorul, cât și din afara Bisericii. Din afara Bisericii, o
anumită influență par a fi avut ideile iudaice și ale musulmanilor despre reprezentarea lui
Dumnezeu. Astfel, este important să amintim că, imediat înainte de prima răbufnire
iconoclastă, califul musulman Yezid poruncise îndepărtarea tuturor icoanelor de pe teritoriile
stăpânite de el. Înăuntrul Bisericii existase dintotdeauna o perspectivă mai "puritană" care
considera orice reprezentare ca sursă latentă de idolatrie. Iconoclaștii "nu au reușit să
înțeleagă pe deplin sensul Întrupării" atunci când au refuzat icoanele. Căzând în dualism, ei
considerau că întreaga materie era un lucru josnic, considerând că ceea ce este spiritual
trebuie să fie nematerial; astfel, ei își doreau o religie eliberată de orice contact cu materia.
Dar o astfel de perspectivă se îndepărtează de la înțelesul profund al Întrupării, întrucât nu
lasă loc umanității lui Hristos sau pentru faptul că El avea un trup; această eroare îi lega
implicit de celelalte controverse cu privire la Persoana lui Hristos, abordate la
precedentele Sinoade Ecumenice. Iconoclaștii uitau că atât trupul, cât și sufletul au nevoie
de mântuire și de îndumnezeire.
Poziția iconodulă a avut câștig de cauză, în cele din urmă, în mod paradoxal prin intermediul
operei Sfântului Ioan Damaschin (676-749), care trăia într-o zonă controlată de musulmani.
El răspundea la acuzațiile iconoclaștilor astfel:
Cu privire la învinovățirea de idolatrie: icoanele nu sunt idoli, ci simboluri, astfel că, atunci
când cineva venerează o icoană, nu se face vinovat de idolatrie. El nu se adoră simbolul, ci
doar îl venerează. O astfel de închinare nu e adresată lemnului sau culorii sau pietrei, ci
persoanei zugrăvite. Astfel, este arătată o oarecare cinstire lucrurilor materiale, dar adorare
Îi datorăm doar lui Dumnezeu.
Noi nu facem ascultare față de natura lemnului, ci aducem cinstire și închinare Aceluia Care
a fost răstignit pe Cruce... Atunci când cele două lemne se împreunează în chipul Crucii,
cinstesc chipul acestora din cauza lui Hristos care a fost răstignit pe Cruce; dar dacă cele
două lemne sunt separate, le arunc pe foc și le ard'. —Sf. Ioan Damaschin

Decizia Sinodului
 Restabilirea cultului Sfintelor Icoane

Cu privire la învățătura despre icoane

Închinarea la icoane, a le avea în biserici și în case particulare este ceea ce Biserica ne
învață. Ele sunt "cărți deschise care ne amintesc de Dumnezeu". Cei care nu au timp sau
învățătură îndeajuns cât să studieze teologia trebuie doar să intre într-o biserică pentru a
vedea înaintea lor desfășurându-se tainele religiei creștine.
Cu privire la importanța doctrinară a icoanelor
Icoanele sunt necesare și esențiale pentru că apără învățătura deplină și dreaptă asupra
Întrupării. Deși Dumnezeu nu poate fi reprezentat în Natura Lui eternă ("...nimeni nu L-a
văzut pe Dumnezeu, Ioan 1, 18), El poate fi totuși zugrăvit pur și simplu pentru că "s-a făcut
Om întrupat". Pot fi deci făcute imagini materiale ale Aceluia care a luat un trup material.
Luând un trup material, Dumnezeu a dovedit că materia poate fi mântuită. El a îndumnezeit
materia, făcând-o purtătoare de Duh, astfel că, dacă trupul poate deveni un locaș al Duhului,
tot astfel o pot face și lemnul sau culoarea, deși în mod diferit.
Eu nu mă închin materiei, ci Creatorului materiei, Care pentru mine S-a
făcut material și a binevoit să sălășluiască în materie, Care prin materie a
înfăptuit mântuirea mea — Sf. Ioan Damaschin.
Al șaptelea Sinod Ecumenic a susținut poziția iconodulilor în anul 787 d.Hr.
Părinții au proclamat: Icoanele să fie cinstite „nu [cu] cinstirea adevărată,
care după credinţă se cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi], ci [tot aşa]
cum se face cu semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, cu
Sfintele Evanghelii, şi cu toate lucrurile sfinte”.[4]
Doctrina cu privire la icoane este legată de învățătura ortodoxă conform
căreia întreaga Creație a lui Dumnezeu trebuie răscumpărată și sfințită, atât
cea spirituală cât și cea materială.
Mai jos sunt redate câteva gânduri ale Sfinților Părinți cu privire la icoane:
„Icoanele... sunt manifestări dinamice ale puterii duhovnicești a omului de a răscumpăra
întreaga Creație prin frumusețe și prin artă. Culorile și desenele icoanelor nu au intenția de
a imita natura; artiștii [iconografii] caută să demonstreze că omul, animalele, plantele și
întregul cosmos pot fi salvate din starea lor de degradare și restaurate în 'Chipul' lor cel
adevărat. Icoanele erau mărturii ale biruinței viitoare a Creației răscumpărate asupra celei
căzute... perfecțiunea artistică a unei icoane nu era doar o reflectare a slavei cerești - era un
exemplu concret de materie restabilită în armonia și frumusețea ei originare, slujind ca
vehicule ale Duhului. Icoanele sunt părți ale Universului transfigurat” - Nikolai Zernov (1898-
1980), Rușii și Biserica lor.
„Icoana este o cântare de biruință și o revelație, o mărturie peste timp a biruinței sfinților și a
înfrângerii diavolilor” - Sf. Ioan Damaschin.

Pomenire
Sfinţii Părinţi de la al șaptelea Sinod Ecumenic sunt prăznuiţi
la 11 octombrie, dacă este o zi de duminică, altminteri în duminica
următoare.
O altă prăznuire, mai generală, a tuturor celor ce au luptat pentru
restabilirea cultului Sfintelor Icoane şi a credinţei ortodoxe este
rânduită în prima duminică din Postul Mare, numită Duminica
Ortodoxiei.

A se vedea şi
 Duminica Sfinţilor Părinţi de la al șaptelea Sinod
Ecumenic
 Icoană
 Iconoclasm
 Sinod
 Sinoade ecumenice
 Ioan Damaschin