Ben Ambridge-Mituri psihologice demontate

Aţi auzit de IQ, coeficientul de inteligenţă, dar ce e Psy-Q? Cât ştiţi despre ce vă animă şi cât
de bine anticipaţi comportamentul altora sau chiar al vostru? Cât e greşit din ce credeţi că
ştiţi despre psihologie? Să aflăm, enumerând 10 mituri, cele mai renumite, ale psihologiei. Aţi
auzit că bărbaţii şi femeile sunt diferiţi psihologic, de parcă ei ar fi de pe Marte şi ele de pe
Venus. Dar cât sunt de diferiţi, de fapt? Să aflăm asta analizând ceva la care chiar sunt
diferiţi şi să facem un grafic comun al caracteristicilor pe sexe. Distanţa la care aruncă o
minge e foarte diferită. Iată rezultatele bărbaţilor: o așa-numită distribuţie normală. Câţiva
aruncă mingea foarte departe, câţiva o aruncă puţin, dar majoritatea la o distanţă medie. La
femei e aceeaşi distribuţie, dar diferenţa e mare. Un bărbat obişnuit aruncă mai departe
decât 98% din femei. Acum să analizăm diferenţele psihologice pe sexe, pe aceeaşi scală
standardizată. Orice psiholog vă poate spune că că bărbaţii sunt mai buni la orientarea în
spaţiu decât femeile, de exemplu la orientarea pe hartă şi aşa e, dar cât de mare e
diferenţa? E infimă, liniile aproape că se suprapun. De fapt, femeia obişnuită e mai pricepută
decât 33% din bărbaţi iar dacă procentajul ar fi de 50% sexele ar fi perfect egale. Reţineţi că
diferența asta şi următoarea sunt cam cele mai mari găsite vreodată în psihologie. Iat-o pe
următoarea. Orice psiholog vă va spune că femeile sunt mai bune la limbi străine şi la
gramatică, decât bărbaţii. Iată rezultatele la un test standard de gramatică: femeile și
bărbații. Femeile sunt mai bune, în medie, dar graficele sunt atât de apropiate încât 33% din
bărbaţi sunt mai buni decât media femeilor şi dacă ar fi 50%, ar fi perfect egali. Aşa că nu-i
cât distanţa de la Venus la Marte. Mai bine zis e cât diferenţa dintre Mars şi Snickers: care-s
cam la fel: una cu puţin mai multe nuci decât cealaltă. Nu vă spun care. Acum că v-aţi
încălzit, hai să vă psihoanalizez cu faimosul test Rorschach, cu pete de cerneală. Vedeţi aici
doi urşi sau doi oameni sau mai ştiu eu ce. Dar ce credeţi că fac? Ridicaţi mâna dacă credeţi
că se salută. Nu mulţi. Bine. Care credeți că și-au dat „high five”? Bun. Care credeţi că se
bat? Doar câţiva. Dacă credeţi că se salută, sunteţi o persoană prietenoasă. Dacă credeţi că
se bat, sunteţi mai recalcitranţi, mai agresivi. Pe scurt, sunteţi iubitori sau luptători. Dar
asta? Nu mai votăm, la 3 strigaţi ce vedeţi. 1, 2, 3! (Spectatorii strigă) Am auzit „hamster”.
Cine a zis? E foarte îngrijorător. Cineva a zis „hamster”. Ar trebui să vedeţi un fel de animal
cu două picioare şi imaginea lui în oglindă. Dacă nu, înseamnă că procesaţi greu situaţii
complexe, unde se întâmplă multe deodată. Doar că, desigur, nu înseamnă deloc
asta. Testele Rorschach cu cerneală nu sunt validate pentru diagnosticarea personalităţii şi
nu sunt folosite în psihologia modernă. Un studiu recent a demonstrat că dacă încerci să
diagnostichezi personalitatea cu testele Rorschach găseşti 1/6 schizofrenici între subiecţi
aparent absolut normali. Dacă asta nu v-a ieșit bine, poate nu sunteți tocmai o persoană de
tip vizual. Să facem un alt test ca să aflăm. Când faceţi o prăjitură, ce preferaţi, – vă rog să
ridicaţi mâna – preferaţi o carte cu poze? Da, câţiva. Să vă ghideze un prieten? Sau o
începeţi şi-o potriviţi din mers? Destui. Bun. Dacă aţi ales prima variantă înseamnă că aveţi
memorie vizuală şi cel mai bine reţineţi când informaţia vă e prezentată vizual. Dacă aţi ales
a doua variantă, aveţi memorie auditivă, învăţaţi mai bine când informaţia vă e prezentată în
format sonor, iar a treia variantă e pentru cei cu memorie kinestezică, care învaţă când pun
mâna și fac. Doar dacă nu-i aşa, cum cred c-aţi ghicit, pentru că toate astea-s un
mit: tipologiile de învăţare sunt născocite şi n-au nicio bază ştiinţifică. Ştim din studii riguros
controlate:  când subiecţilor li se dă ceva de învăţat în stilul preferat sau în cel opus, asta nu
influenţează deloc cantitatea informaţiilor reţinute. Dacă stai să te gândeşti o clipă, îţi dai
seama că aşa e. E clar că forma optimă de prezentare nu ţine de tine, ci de ce anume
înveţi. Ai putea învăţa să conduci o maşină doar ascultând indicaţii verbale, fără o experienţă
kinestezică? Ai putea rezolva sisteme de ecuaţii doar în cap, fără să le scrii? Ai putea
recapitula pentru arhitectură dansând, dacă ai memorie kinestezică? Nu, trebuie ca ce ai de
învăţat să-ţi fie predat cu metoda potrivită, nu în funcţie de cum îţi place. Mulţi sunteţi studenţi
de nota 10 și recent v-aţi dat bacalaureatul. Dacă nu aţi luat nota scontată, nu puteți da vina
pe stilul de învăţat, dar ați putea da vina pe gene. Aici mă refer la un studiu recent de la
University College London, care a găsit că 58% din diferenţele rezultatelor la bacalaureat ţin
de factori genetici. E o cifră foarte exactă, cum s-a ajuns la ea? Ca să aflăm cum
influenţează genele rezultatele într-un anumit mediul extern, studiem gemeni. Gemeni
identici au 100% acelaşi mediu şi aceleaşi gene, pe când gemenii neidentici au 100% acelaşi
mediu, dar ca orice frate şi soră, au doar 50% gene comune. Comparând rezultatele similare
ale gemenilor identici cu cele ale gemenilor neidentici, ajutându-ne de matematici
speciale, aflăm cât din diferenţe şi performanţă se datorează mediului şi cât genelor. Reiese
că 58% se datorează genelor. Nu vreau să subminez munca depusă de voi şi de profesorii
voştri. Dar dacă n-aţi luat notele sperate, puteţi da vina pe părinţi sau măcar pe genele
lor. N-ar trebui să daţi vina pe emisfera voastră preponderentă, pentru că şi ăsta e un
mit. Mitul e că emisfera stângă e logică, rezolvă ecuaţii ca asta, iar cea dreaptă e mai
creativă, adică e mai bună la muzică. Şi ăsta e un mit, pentru că aproape orice
facem necesită comunicarea între cam toate compartimentele cerebrale, până şi ceva
obişnuit ca o conversaţie banală. Totuşi acest mit a supravieţuit pentru că există un sâmbure
de adevăr în el. O versiune a acestui mit e că stângacii sunt mai creativi decât dreptacii. Pare
logic, pentru că mâinile sunt coordonate de emisferele opuse, deci stângacii au emisfera
dreaptă uşor mai activă decât cea stângă, iar emisfera dreaptă e mai creativă. Nu e strict
adevărat că stângacii sunt mai creativi decât dreptacii. Ambidextrii, cei care-şi folosesc
ambele mâini la diferite sarcini, sunt mai creativi decât dreptacii sau stângacii, deoarece
folosirea ambelor mâini presupune să ai ambele emisfere cerebrale în comunicare
permanentă şi asta dă o gândire flexibilă şi creativă. Mitul stângaciului creativ a apărut
datorită faptului că stângacii sunt ambidextri în proporție mai mare decât dreptacii, deci e o
fărâmă de adevăr aici, dar nu mult. Un alt mit de care probabil aţi auzit e că folosim doar
10% din creier. Iarăşi, e doar un mit. În aproape tot ce facem, chiar și cele mai banale
lucruri, folosim aproape tot creierul. Sigur, e adevărat că majoritatea nu ne folosim
capacităţile cerebrale la maximum, tot timpul. Cum ne putem crește puterea
cerebrală? Poate am putea asculta Mozart. Aţi auzit de efectul Mozart? Se spune că dacă
asculţi Mozart devii mai deştept şi-ţi cresc rezultatele la testele IQ. Interesant e că, deşi e un
mit, are o fărâmă de adevăr în el. Studiul inițial a găsit că participanții care au ascultat Mozart
câteva minute au obţinut rezultate mai bune la testul IQ decât cei care au stat în linişte. Dar
un studiu ulterior a recrutat subiecţi cărora le plăcea Mozart şi subiecţi cărora le plăceau
poveştile de groază ale lui Stephen King. Li s-a pus fie muzică, fie poveşti. Cei care-l
preferau pe Mozart au avut un IQ mai mare ascultând Mozart decât poveşti de groază, dar
cei cărora le plăceau poveştile au avut un IQ mai mare ascultând povești de groază decât
Mozart. Adevărul e că, ascultând ceva ce-ţi place, te înviorezi şi-ţi creşte temporar IQ-
ul pentru un anumit tip de probleme. Nu există nicio dovadă că ascultând Mozart sau
poveştile lui Stephen King vei fi mai deştept pe termen lung. O altă variantă a mitului Mozart
e că ascultându-l devii nu doar deştept, ci şi mai sănătos. Din păcate nu pare să fie valabil
pentru cine ascultă Mozart aproape zilnic, nici chiar pentru Mozart însuși, care avea gonoree,
vărsat de vânt, artrită şi boala care se pare că i-a fost fatală, sifilis. Asta sugerează că Mozart
ar fi trebuit să-şi aleagă mai atent partenerii de sex. Dar cum alegem un partener? Un alt mit,
care – trebuie s-o spun – e răspândit de sociologi, e că preferinţele pentru un partener
romantic sunt produsul culturii noastre, că sunt specifice cultural. Dar datele nu sprijină
această afirmaţie. Un studiu celebru a studiat oameni din 32 de culturi de pe glob, de la
americani la zuluși, să afle ce caută ei la un partener. În fiecare cultură din lume, bărbaţii
apreciau aspectul fizic mai mult decât femeile şi, la fel, în toate culturile femeile apreciau mai
mult decât bărbaţii ambiţia şi puterea de câştig. În toate culturile bărbaţii preferau femei mai
tinere decât ei, în medie cu 2,66 ani, parcă, şi, la fel, în toate culturile femeile preferau bărbaţi
mai în vârstă, în medie cu 3,42 ani. De-asta scrie aici „Toți avem nevoie de un tătic
dulce.” Să trecem de la cucerirea partenerului la marcarea coşurilor sau a golurilor, de
baschet, fotbal sau ce vreți. Aici mitul e că sportivii au perioade bune, când totul merge
strună, când pur şi simplu n-au cum rata, ca tipul ăsta. Da fapt, dacă analizezi statistic
golurile şi ratările, reiese că totul e la întâmplare. Creierul creează ordine din haos. Dacă dai
cu banul, până la urmă iese aceeași față de mai multe ori la rând, iar cum creierul vede
ordine și unde nu există, dăm sens șirurilor de reușite ale sportivilor și zicem „Da, e în formă
azi”, când de fapt şansele sunt ca şi cele aleatorii. Totuşi, o excepţie ar fi la penalty-uri. Un
studiu recent al penalty-urilor la fotbal, arată că jucătorii ţărilor cu antecedente slabe la
penalty-uri, cum e Anglia, tind să execute mai în grabă decât cei din ţări cu antecedente mai
bune şi, drept urmare, e mai probabil să rateze. De aici întrebarea dacă putem îmbunătăţi
performanţele oamenilor. Poţi alege să-i pedepseşti pentru ratări să vezi dacă se
îmbunătăţeşte ceva. Ideea pedepsei care îmbunătăţeşte performanţa e ce au testat cei care
au realizat faimosul experiment Milgram, de învăţare şi pedeapsă, despre care aţi auzit dacă
studiaţi psihologia. Participanţii ar fi fost puși să aplice şocuri electrice fatale colegilor atunci
când răspundeau greşit, doar pentru că cineva în halat alb le-a spus s-o facă. Dar e un mit,
din 3 motive: 1. Halatele nu erau deloc albe, ci gri. 2. Participanţilor li s-a spus înainte de
experiment şi li s-a reamintit că, deşi şocurile erau dureroase, nu erau fatale şi că nu cauzau
nicicum răni definitive. 3. Participanţii nu aplicau şocuri doar pentru că i-a pus cineva în
halat. Întrebaţi după experiment, toţi au spus că erau ferm convinşi că experimentul învăţare-
pedeapsă avea un scop ştiinţific onorabil din care ştiinţa ar fi beneficiat enorm pe lângă
disconfortul trecător și nepericulos pentru participanţi. Iată că vorbesc de 12 minute şi
probabil că m-aţi ascultat analizându-mi exprimarea şi limbajul corporal încercând să vă
decideţi dacă e de reţinut ce spun, dacă spun adevărul sau dacă mint. Dacă da, n-aţi reuşit
deloc, pentru că deşi credem că putem ghici un mincinos după gesturi și exprimare, sute de
teste psihologice au arătat că pentru toţi, inclusiv pentru poliţişti şi detectivi, e pură întâmplare
depistarea minciunilor după gesturi sau exprimare. Există o excepţie: apelurile televizate
pentru rude dispărute. E chiar uşor de depistat dacă rudele sunt cu adevărat dispărute sau
dacă autorii apelurilor și-au ucis ei înșiși rudele. Cei falşi tind să dea din cap, să nu se uite la
cameră şi să facă greşeli de vorbire, pe când cei sinceri îşi exprimă speranţa că cei dragi vor
reveni sănătoşi şi evită limbajul brutal. De exemplu, ar spune „duși de lângă noi” în loc de
„ucişi”. A venit vremea să închei, nu înainte să vă fac în 30 de secunde sinteza generală a
miturilor din psihologie. După mine, mitul e că psihologia e doar o colecţie de teorii
interesante, toate bune la ceva, care toate oferă ceva. Sper să vă fi demonstrat în aceste
minute că asta nu-i adevărat. E nevoie să cântărim teoriile psihologice, observând ce
predicţii fac, fie că ascultând Mozart devii mai deştept sau că înveţi mai uşor când primeşti
informaţia în stilul preferat, sau orice ar fi, toate acestea sunt predicții verificabile empiric şi
singurul mod de a progresa e să le testăm comparativ cu date obţinute în studii riguros
controlate. Doar aşa putem spera să descoperim care din ele sunt bine fundamentate şi care
– ca acestea despre care am vorbit azi – sunt mituri. Vă mulţumesc. (Aplauze)