În ziua naşterii Domnului Iisus Hristos, Prea Sfinţitul Părinte Nicodim a transmis

credincioşilor un cuvânt de învăţătură şi de mulţumire pentru această sărbătoare.

Prin cuvântul său, Prea Sfinţitul Părinte Nicodim, episcopul Severinului şi
Strehaiei, le doreşte tuturor creştinilor bucurie, pace şi împliniri, cu ocazia
Naşterii Domnului. Redăm integral mesajul Episcopului Severinului şi Strehaiei
către creştini la sărbătoarea Naşterii Domnului din 25 decembrie. Dreptslăvitori
creştini, Aceste cuvinte au fost scrise de Sfântul Vasile cel Mare,
unul dintre marii ierarhi ai Bisericii noastre, care a trăit în secolul al IV-lea,
numit şi secolul de aur al creştinismului, Sfânt pe care Biserica noastră îl
prăznuieşte în ziua de 1 ianuarie. Acesta s-a născut în anul 330 într-o familie
înstărită şi foarte evlavioasă din Cezareea Capadociei. Tatăl său a fost profesor
de retorică în Neocezareea Pontului, iar mama sa, Emilia, provenea dintr-o
importantă familie din Cezareea, distinsă prin educaţie şi funcţiile politico-
militare pe care membrii ei le-au obţinut. Ambele familii, atât cea din
care provenea tatăl său, cât şi familia mamei, aveau în rândurile lor mulţi martiri
care şi-au vărsat sângele pentru Hristos. De mic, Sfântul Vasile a fost dus în
localitatea Annisa din Pont, unde părinţii săi aveau pământuri şi unde a fost
crescut în frică de Dumnezeu de către bunica sa, Sfânta Macrina cea Bătrână. Ea a
fost numită cea bătrână, spre a o deosebi de nepoata sa, Sfânta Macrina cea Tânără,
sora cea mare a Sfântului Vasile. Bunica sa a ucenicit pe lângă Sfântul Grigorie
Taumaturgul, care a fost elevul lui Origen în şcoala din Cezareea Palestinei. De la
evlavioasa sa bunică a învăţat nu numai dreapta credinţă şi tradiţia Bisericii, ci
şi admiraţia faţă de Origen. În această familie binecuvântată au
crescut zece fraţi, dintre care cinci au fost trecuţi în rândurile sfinţilor.
Aceştia au fost: Sfânta Macrina cea Tânără, Sfântul Grigorie, episcop de Nyssa,
Sfântul Vasile cel Mare, apoi a urmat Sfântul Navgratie, mare pustnic şi făcător de
minuni în pustia Sinaiului, şi Sfântul Petru, Episcopul Sevastei.
Sfântul Vasile a plecat la cele veşnice în anul 379, la doar 49 ani. În această
viaţă scurtă, pe lângă opera social-filantropică, cunoscută sub numele de
vasiliade, s-a remarcat atât ca ascet, cât şi ca slujitor al altarului şi
liturghisitor de excepţie. A fost un foarte bun organizator, motiv pentru care a
fost numit de către contemporani roman printre greci. S-a remarcat totodată ca om
de ştiinţă şi teolog profund. Iubiţi fii duhovniceşti, În
numeroasele sale scrieri, Sfântul Vasile cel Mare s-a referit, printre alte teme,
şi la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos. Într-o omilie ţinută la Naşterea
Domnului, Sfântul Vasile spunea: „Dumnezeu este pe pământ, Dumnezeu este între
oameni, Dumnezeu care dă legea, nu prin foc şi în sunetele de trâmbiţe şi pe un
munte fumegând, sau printr-un nor întunecos şi prin furtuni care înspăimântă
sufletele celor care Îl ascultă, ci acum este Dumnezeu în trup, Care vorbeşte cu
blândeţe şi cu bunătate cu cei care au aceeaşi natură umană ca şi El (dar nu fără
de păcat ca El). Acum avem pe Dumnezeu întrupat, Care nu lucrează asupra noastră
din depărtări şi cu întreruperi, aşa cum lucra prin profeţi”[2].
Sfântul Vasile prezintă iconomia Întrupării şi pogorârii Fiului lui Dumnezeu la
smerenia şi slăbiciunea firii omeneşti, ca fiind mai mare decât crearea cerului şi
a pământului.[3] Prin această întrupare, Fiul lui Dumnezeu nu S-a despărţit de
Tatăl, şi nu a părăsit tronul Său ceresc. Să reţinem deci că: „Domnul Hristos S-a
pogorât din cer, dar nu S-a despărţit de Tatăl; în peşteră S-a născut, dar nu şi-a
părăsit tronul ceresc; în ieslea staulului S-a culcat, dar nu a deşertat sânurile
Tatălui; S-a născut întrupându-se din Fecioară, dar a rămas, ca Dumnezeu, fără tată
pământesc; S-a coborât pe pământ, dar nu S-a despărţit de cele de sus”[4]. Pentru
ştergerea păcatului adamic era nevoie de un Mesia, adică de un Răscumpărător, Care
a fost Fiul lui Dumnezeu. „Acesta ne-a răscumpărat, nu fiindu-I Lui fraţi, ci
duşmani prin păcatele noastre, nici El fiind un simplu om, ci Dumnezeu”[5]. Acest
mare ierarh din Cezareea Capadociei trăia sărbătoarea Naşterii Domnului într-o
deplină bucurie duhovnicească. Bucuria era întreţinută în inima sa datorită
cugetării permanente la dumnezeirea cea neîntinată, la răscumpărarea neamului
omenesc, îndepărtat de Dumnezeu prin păcatul neascultării, numit şi păcat adamic
sau păcat strămoşesc. „Inima mea tresaltă de bucurie, zice Sfântul Vasile, şi
mintea mea a devenit izvor de cugetări în legătură cu ziua de azi, dar limba îmi
este incapabilă şi cuvântul este slab ca să poată să vestească o bucurie atât de
mare. Izvorăşte-mi minte, cugetări vrednice de măreţia lui Dumnezeu, cu privire la
Întruparea Domnului! Fă-mă să cuget drept despre Dumnezeirea cea neîntinată şi
neîntinabilă, care n-are nevoie de spălare sau curăţire, cu toate că s-a născut cu
fire materială! Dumnezeirea Însăşi îndreptează ceea ce este păcătos, nu Ea Însăşi
este atinsă de păcat. Tu nu vezi că soarele acesta de pe cer îşi plimbă razele sale
prin noroi, dar nicidecum nu se murdăreşte şi străluceşte cu razele sale prin
locurile murdare şi totuşi nu dobândeşte miros dezgustător? Ba din contră, cu cât
soarele stă mai mult în contact cu aceste locuri, cu atât mai mult face să se usuce
şi să dispară putreziciunea şi împuţiciunea lor. Aşadar, de ce te temi că firea
omenească a Domnului Hristos nesupusă păcatului şi nevătămată şi-ar atrage vreo
pată de la noi?”[6]. Sfântul Vasile cel Mare preciza că Hristos „a
mijlocit pentru noi iertarea păcatelor, ne-a eliberat de păcătoşenia veacului
acestuia şi ne-a adus stăpânirea peste greşeala aducătoare de moarte, împăcarea cu
Dumnezeu, puterea de mulţumire, tovărăşia sfinţilor în viaţa veşnică, moştenirea
împărăţiei cerurilor şi răsplata cu fel şi chip de bunătăţi”[7]. La
sărbătoarea Naşterii, Sfântul Vasile spunea ascultătorilor săi: „Să ridicăm şi noi
un glas de bucurie preaînaltă: Teofanie să-i punem numele sărbătorii de astăzi,
adică arătarea lui Dumnezeu; să prăznuim astăzi mantuirea lumii, să prăznuim ziua
de naştere din nou a firii omeneşti. Astăzi s-a dezlegat blestemul lui Adam. Acum
nu se mai poate spune omului: Pământ eşti şi în pământ vei merge (Fac. 3, 19), ci i
se poate spune: pentru că azi ai fost unit cu cele cereşti, la cer vei fi înălţat.
Astăzi, nici nu se va mai zice În dureri vei naşte fii (Fac. 3, 16), fiindcă este
fericită cea care a purtat în pântece pe Emanuel şi fericite sunt şi piepturile
care au alăptat copiii”[8]. Tot în Omilie la Naşterea Domnului Hristos,
arată pentru ce Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc: „Pentru aceasta S-a născut
Domnul cu trup omenesc, pentru ca tu să fi curăţit tocmai prin ceea ce are El
înrudit cu tine. Pentru aceea creşte şi se dezvoltă El cu trupul, pentru ca tu să
fii unit cu El prin trăirea în trup obişnuită Lui”[9]. În aceeaşi omilie, acest
mare Sfânt se adresa credincioşilor prezenţi în biserică la acest praznic
împărătesc, dar ni se adresează şi nouă celor ce ne-a fost rânduit să trăim acum,
la începutul mileniului al III-lea, prin cuvintele: „Uneşte-te şi tu, creştine, cu
aceia care au primit cu bucurie pe Domnul din ceruri! Gândeşte-te că păstorii de la
Naşterea Domnului au devenit înţelepţi, că preoţii au fost împodobiţi cu darul
profeţiei, că femeile s-au umplut de bucurie atunci când Măria a fost îndemnată de
Arhanghelul Gabriel să se bucure (Luca 1, 28) şi atunci când Elisabeta avea pe cel
care a săltat de bucurie în însuşi sânul ei, adică pe Ioan (Luca, 1, 44).
Proorociţa Ana binevesteşte tuturor Pruncul, dreptul Simeon Îl purta în braţe.
Amândoi se închinau Dumnezeului celui mare, arătat în Pruncul cel mic, fără să
dispreţuiască ceea ce văd şi preaslăvind măreţia dumnezeirii Lui”[10].
Întruparea lui Iisus Hristos a avut loc la plinirea vremii. Despre acest moment
scrie: „Momentul potrivit pentru Întruparea Domnului, deşi a fost rânduit mai
înainte de zidirea lumii, a apărut în istorie atunci când era potrivit ca Sfântul
Duh şi puterea Celui Preaînalt să plămădească împreună trupul acela de Dumnezeu
purtător al Sfintei Fecioare”[11]. Iubiţi credincioşi,
Pruncul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a născut din Fecioara Maria, care
fusese adumbrită de către Duhul Sfânt, aşa după cum îi spusese Arhanghelul Gavriil,
după cum reiese din Evanghelia după Matei, capitolul I, versetul 18, unde se spune
că Fecioara Maria, înainte de a fi cu Iosif, „s-a aflat având în pântece de la
Duhul Sfânt”. Sfântul Vasile cel Mare precizează: „Ambele fapte le-a aflat Iosif
(prin descoperirea de sus); că şi sarcina şi cauza sarcinii sunt de la Duhul Sfânt.
Tocmai de aceea s-a temut să fie numit bărbat al acestei femei, şi a voit s-o lase
pe ea în ascuns (Matei 1, 19), neîndrăznind să dea în vileag cele ce se
întâmplaseră cu ea”[12]. Sfântul înger i-a spus lui Iosif, logodnicul
Mariei – care, văzând-o însărcinată, a vrut s-o lase pe ascuns şi să fugă –, că
„ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 20). „De aici se
vede limpede, spune Sfântul Vasile, că alcătuirea substanţei pentru trupul Domnului
nu s-a făcut conform naturii comune a trupului omenesc. Deodată şi dintru început
era desăvârşit în trup ceea ce se purta în pântece. Ceea ce s-a purtat în pântecele
Fecioarei nu şi-a căpătat forma desăvârşită încetul cu încetul, prin schimbări şi
dezvoltări de forme în mod obişnuit, aşa cum arată şi cuvintele folosite aici. Aici
nu se spune: Ceea ce s-a conceput, ci Ceea ce s-a născut. Aşadar, trupul care a
fost alcătuit în urma unei acţiuni sfinte era vrednic să se unească cu Dumnezeirea
Celui Unul-Născut”[13]. Sfântul Ioan Gură de
Aur, asemenea Sfântului Vasile cel Mare, îndemna: „Nu merge (...) mai departe cu
iscoditul! Nu căuta mai mult decât spun cuvintele evanghelistului! Nu te întreba:
cum a lucrat Duhul Cel Sfânt această zămislire din Fecioară? Dacă nu ne putem
explica chipul în care se plăsmuieşte copilul când se naşte în chip firesc, cum
putem să ne explicăm, oare, o naştere săvârşită prin minunea Sfântului Duh? Ca să
nu mai hărţuieşti pe evanghelist, ca să nu te mai necăjeşti punând mereu aceste
întrebări, scapă de orice nedumerire spunând: Dumnezeu a făcut minunea! Chiar
evanghelistul spune aşa: Nu ştiu nimic mai mult; atât ştiu, că ceea ce s-a făcut,
s-a făcut de la Duhul Sfânt. Să se ruşineze dar cei care caută să pătrundă cu
mintea lor naşterea cea de sus a Fiului! Dacă nimeni nu poate explica naşterea
aceasta în timp din Fecioară, naştere cu nenumăraţi martori, prezisă cu atâţia ani
înainte, văzută şi pipăită, cât de mare trebuie să fie nebunia acelora care
iscodesc şi încearcă să pătrundă cu mintea naşterea nespusă a Fiului din Tatăl?
Nici arhanghelul Gavriil, nici Matei n-au putut să spună ceva mai mult, ci atât
doar că S-a născut de la Duhul Sfânt; dar cum de la Duhul şi în ce chip, niciunul
dintre ei nu ne-a explicat. Nici nu era cu putinţă”[14]. Sfântul
Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, precizează că zămislirea lui
Iisus Hristos „a fost fără însoţire, iar naşterea, fără întinăciune şi fără durere.
Cămară de nuntă i-a fost puterea Celui preaînalt, care a umbrit ca un nor fecioria;
torţa de nuntă, lumina Sfântului Duh; patul, nepătimirea; şi nunta, nestricăciunea.
Deci bine este numit Cel ce S-a născut din aceasta ales din zeci de mii (...), ceea
ce înseamnă că nu e din patul durerii. Căci numai naşterea Lui nu e naştere întru
durere, precum zămislirea e fără nuntă. Pentru că numirile de feciorie şi naştere
întru durere nu se pot întâlni la una şi aceeaşi . Ci, precum ni s-a dat Fiu fără
Tată, aşa ni s-a născut şi prunc fără naştere şi durere. Căci precum n-a cunoscut
Fecioara cum a luat fiinţă în trupul ei trupul purtător de Dumnezeu, aşa n-a simţit
naşterea”[15]. Făcând o exegeză la cele afirmate de Sfântul Grigorie de
Nyssa, Părintele Dumitru Stăniloae precizează: „Unde se zămisleşte întru feciorie,
deci fără împreunarea între bărbat şi femeie, care strică fecioria, nu e nici
naşterea întru durere. Precum zămislirea se face sub puterea Duhului, care
copleşeşte carnea şi legea firii, aşa şi naşterea se face prin aceeaşi putere a
Duhului, care copleşeşte legea firii potrivit căreia naşterea e însoţită de durere.
Dacă însuşi duhul din noi poate copleşi până la un grad, prin întărirea dată de el,
anumite procese şi simţiri ale trupului, cu atât mai mult o poate face aceasta
Duhul dumnezeiesc cel atotputernic, Care întăreşte şi duhul nostru, ridicându-1
peste nivelul cel mai înalt al celor ce-i sunt lui cu putinţă. Duhul dumnezeiesc
de-viaţă-făcător a putut actualiza în sămânţa femeii virtualitatea bărbătească din
ea, dat fiind că femeia poartă în ea virtualitatea bărbatului şi bărbatul, pe a
femeii, fapt care se arată într-un alt fel şi în apariţia Evei din Adam, la
început”[16]. Sfântul Grigorie de Nyssa spune că „omul se naşte din
împreunare firească între bărbat şi femeie, iar după moarte trece în stricăciune.
Dacă aceleaşi lucruri le-ar spune învăţătura noastră şi despre Hristos, atunci ai
avea tot dreptul să refuzi a socoti drept Dumnezeu pe Acela pe care mărturia
noastră îl aşază în rândul firii. Dacă însă, dimpotrivă, auzi că şi El s-a născut,
dar atât felul cum a fost zămislit, cât şi modul cum S-a născut trec dincolo de
rânduielile obişnuite în natură şi de părtăşia cu ea - ambele fiind cu totul
străine de schimbările care duc la stricăciune - în acest caz necredinţa ta va
trebui în mod logic şi consecvent să facă loc credinţei, afirmând că El n-a fost un
om de genul celorlalţi oameni care se nasc în chip firesc. Or, dacă nu crezi că
dacă a fost un astfel de om, atunci trebuie în mod necesar să crezi că era
Dumnezeu. Cel ce a istorisit naşterea lui Hristos, acela a adăugat şi faptul că
naşterea Lui s-a făcut dintr-o fecioară (Matei 1, 16, 23)”[17]. Iubiţi
credincioşi, Fiecare dintre noi suntem botezaţi în numele Sfintei
Treimi. Toţi suntem creştini şi credem că Fiul lui Dumnezeu S-a născut din Tatăl
mai înainte de veci şi mai credem că Fiul lui Dumnezeu „pentru noi, oamenii, şi
pentru a noastră mântuire S-a pogorât de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-
a făcut om”[18]. Sfântul Vasile spune că „Dumnezeu a binevoit să ia trup omenesc,
pentru că trebuia ca trupul acesta, blestemat în urma săvârşirii păcatului
originar, să fie sfinţit: trebuia ca trupul acesta, care a fost sleit de puteri
prin păcatul săvârşit, să fie întărit; trebuia ca trupul acesta, care se
înstrăinase de Dumnezeu, în urma păcatului, să fie unit din nou cu El; trebuia ca
acest trup, care a căzut din rai, să fie readus în ceruri”[19]. Această
unire cu El, aceastp „readucere” în ceruri, înseamnă posibilitatea de a fi cu
Dumnezeu în Împărăţia Cerurilor, fapt ce n-ar fi putut avea loc fără întruparea
Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria. El este Răscumpărătorul nostru, iar noi
suntem, după Botez, creştini şi se cuvine să căutăm împărăţia pe care El ne-a dat
posibilitatea s-o moştenim. În trecut, ca şi în vremea noastră, au existat filosofi
şi învăţaţi potrivnici învăţăturii aduse pe pământ de către Mântuitorul Hristos Cel
întrupat şi născut în ieslea din Betleem. Se observă limpede o lucrare a Satanei,
care nu doreşte ca omul, creştinul, să aibă parte de Hristos şi de împărăţia adusă
de El. Tertulian, un mare scriitor bisericesc ce a trăit în a doua jumătate a
secolului al doilea şi începutul secolului al treilea, în Cartagina, arată limpede
deosebirea între un filosof şi un creştin: „Şi apoi ce asemănare poate fi între un
filosof şi un creştin; unul discipol al Greciei, celălalt al cerului, unul care
umblă după glorie, celălalt după mântuire, unul mânuitor al vorbelor, celălalt al
faptelor bune, unul care clădeşte şi altul care dărâmă; unul iubitor de greşeală,
celălalt duşman al ei, unul care strică adevărul şi altul care-1 restabileşte
lămurindu-1, unul care fură şi altul care păzeşte să nu se fure?”[20].
Cu siguranţă, creştinul are nevoie de cunoştinţe laice, numite de Clement
Alexandrinul la vremea sa (sec. II), filosofie grecească, însă, concomitent cu
studierea acestora, este nevoie şi de cunoaşterea învăţăturii duhovniceşti şi
evanghelice, propovăduite de Mântuitorul Hristos. Clement Alexandrinul precizează
că: „După cum plugarii udă mai întâi pământul şi apoi aruncă sămânţa, tot aşa şi
noi udăm cu apa bună de băut a cuvintelor filosofiei greceşti terenul pământesc al
sufletelor cititorilor noştri, ca să primească sămânţa cea duhovnicească, pe care o
aruncăm, şi ca să poată creşte cu uşurinţă”[21]. Un alt mare învăţat,
Origen, spunea: „Noi, pe cât ne este cu putinţă, chemăm şi pe cei dedicaţi
filosofiei la religia noastră, arătându-le sinceritatea şi superioritatea ei”[22].
Origen se referă nu numai la diferenţa dintre învăţătura elenă şi cea creştină, ci
arată diferenţa dintre creştini şi păgâni, în special cei bogaţi şi cei cu funcţii
înalte. El scrie: „Desigur că de favorul şi bunăvoinţa oamenilor şi chiar a
regilor, noi creştinii nu ne prea sinchisim, nu numai pentru că acestea au fost
dobândite prin ucideri, desfrânări şi cruzimi, ci şi pentru că ele au fost
câştigate cu preţul unei nelegiuiri faţă de Dumnezeul cel Atotputernic, sau printr-
un cuvânt de slugărnicie şi josnicie nedemne”[23]. „Noi le cerem înţelepţilor
elini, zice Sfântul Vasile, să nu ne ia în râs pe noi înainte de a se pune ei de
acord unii cu alţii”[24]. În scrierile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur
arată că nu numai învăţătura cea fără de Dumnezeu împinge pe om la păcat ci şi
bogăţiile şi funcţiile înalte: „Funcţiile înalte împing de multe ori la fapte care
nu-s pe placul lui Dumnezeu. Trebuie să ai suflet tare, ca să împlineşti o funcţie
înaltă aşa cum trebuie. Cel care nu are o astfel de funcţie, filosofează vrând-
nevrând; cel care are o funcţie înaltă, însă, păţeşte ceea ce ar păţi un bărbat
care ar trăi la un loc cu o fată plăcută la chip şi frumoasă, dar care ar fi primit
poruncă să nu se uite la ea, fără a fi pedepsit. Aşa e şi puterea”[25].
Sfântul Vasile cel Mare scrie în acelaşi sens: „Cutare este vestit cu mulţimea
banilor săi; are în jurul lui mulţime de linguşitori; suită de prieteni făţarnici,
care caută să-i fie pe plac; nenumărate rude, dar şi acestea făţarnice; roi de
servitori, care stau lângă el fie pentru a-1 servi la masă, fie pentru alte
trebuinţe; pe aceştia îi târăşte după el şi când iese din casă şi când se întoarce,
ca să stârnească invidia celor care-1 întâlnesc. Adaugă-i acestui bogătaş şi
oarecare putere politică sau dregătorii primite de la împăraţi sau conducere de
popoare sau conducere de oşti; adaugă-i crainicul, care strigă cu glas puternic,
mergând înaintea lui, lictori de o parte şi de alta, care bagă spaima în supuşi -
că de la ei vin loviturile, confiscările de averi, arestările, închisorile. Da,
nesuferită este frica pe care o are de aceştia poporul de sub mâna lor! Iar după
aceasta ce-i? într-o singură noapte sau temperatura mare, sau pleurezia, sau
pneumonia răpeşte pe om, îl duce dintre oameni şi-1 dezgoleşte dintr-o dată de
toată înşelăciunea care-1 înconjura, iar slava lui s-a dovedit a nu fi decât un
vis”[26]. În încheierea acestui cuvânt pastoral inspirat din învăţătura
Sfântului Vasile cel Mare şi a altor Sfinţi Părinţi, vă îndemn să reţineţi sfatul
Sfântului Chiril al Alexandriei: „Cel ce voieşte să meargă pe urmele lui Hristos
şi, după puterea omului, să imite modelul Lui, să nu vieţuiască cu iubire de slavă,
să nu lucreze virtutea pentru a-şi atrage laude, nici să nu
aleagă o viaţă admirată ca fiind foarte nevoitoare, şi să nu iubească a fi slăvit
nici măcar cât de puţin pentru aceasta, ci să voiască să fie văzut numai de ochii
Dumnezeirii, Care dezvăluie cele ascunse şi face cunoscut ceea ce s-a împlinit pe
nevăzute”[27]. Să-L rugăm pe Hristos Domnul, Cel născut Smerit din
Fecioară, acum, când ne apropiem de un nou an, să ne dăruiască şi nouă, în toată
vremea, liniştea şi pacea sufletească care stăpânesc sufletele fecioreşti şi să ne
facă părtaşi a nenumărate bucurii duhovniceşti. Să trăiţi întru mulţi şi
binecuvântaţi ani! Al vostru părinte duhovnicesc, doritor de tot binele,