PS Ignatie, Episcopul Hușilor: Colindul Maicii Domnului de Crăciun: liniştea şi

contemplaţia (Scrisoare pastorală, 2022)

PREASFINȚITUL IGNATIE, EPISCOPUL HUȘILOR CUVÂNTUL IERARHULUI
Maica Domnului să fie cea care ne învaţă cel mai bine cum să Îl colindăm, în
linişte şi contemplaţie, pe Hristos, Cel care astăzi din iubire faţă de noi Se face
Om, ca să ne facă părtaşi vieţii celei dumnezeieşti. Fie-vă sărbătorile
Crăciunului, ale Anului Nou şi Bobotezei zile de linişte, bucurie, lumină şi iubire
în toate casele şi în toate familiile. Sărbători frumoase şi tihnite. La mulţi ani,
plini de Domnul.

„Că a născut Fecioara astăzi, o ştiu. Că L-a născut pe Dumnezeu cel mai presus de
timp, o cred. Dar chipul naşterii am învăţat să-l cinstesc în tăcere şi am primit
ca prin cuvinte să nu-l iscodesc”[1]

„Rugăciunea ajută cu putere la pacea din partea gândurilor, îndemnând ca singur

Dumnezeu să fie socotit pacea desăvârşită”[2]

„E nevoie de liniştire, fiindcă ea păzeşte simţurile de zarva din afară şi dă

prilejul potrivit pentru ostenelile trupului şi ale sufletului, făcând aceasta prin
pacea pe care o dă graţie zăbavei din ea şi graţie vigilenţei asupra trupului şi a
sufletului pe care o îngăduie prin prilejurile ce se năpustesc în mod obişnuit
asupra cuiva, fie de bunăvoie, fie din întâmplare, în cele din afară”[3]

Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,

Iubiţi fraţi şi surori împreună-rugători,

E vreme de sărbătoare şi colindă la ferestre. E vreme de linişte şi rugăciune. E

vreme de bucurie interioară şi iubire adâncă faţă de cei dragi, dar şi faţă de cei
sărmani şi suferinzi. E vreme de tăcere şi contemplaţie, ca sărbătoarea Crăciunului
să lucreze, în chip tainic, cele ale Celui născut astăzi în ieslea Betleemului, cea
plină de lumină necreată şi cântare îngerească.

A sărbători nu înseamnă a ne risipi şi a ne epuiza, cu întreaga fiinţă, în cele

materiale, care îmbracă chipul unei preocupări culinare excesive pentru ziua de
Crăciun sau al zarvei cumpărăturilor pentru a îngrăşa idolul festivismului exterior
al unui praznic duhovnicesc, ce s-ar cuveni a fi cinstit prin linişte, meditaţie,
interiorizare şi gândul la cei săraci, fără adăpost şi singuri.

Sărbătoarea Crăciunului este răgaz şi oprire din alergătura şi zdroaba pentru cele
pământeşti, pentru a ne cufunda în cele cereşti şi duhovniceşti. De fapt, orice
sărbătoare presupune aplicarea în viaţa noastră spirituală a cuvântului
psalmistului David: „Luaţi-vă răgaz şi cunoaşteți că Eu sunt Dumnezeu; preaînălţat
voi fi între neamuri, preaînălţat pe pământ”[1] (Psalmul 45, 11).

Doar liniştea, rugăciunea şi meditaţia ne pot ajuta să pătrundem, cu adevărat, în

miezul tainic, incandescent şi frumos al sărbătorii Naşterii Fiului lui Dumnezeu ca
Om desăvârşit printre noi oamenii cei nedesăvârşiţi. Doar rupţi, măcar pentru
puţină vreme, de lumea mediilor digitale şi de rumoarea grijilor lumeşti,
conştientizăm că putem favoriza şi spori bucuria, căldura şi dragostea în vatra
binecuvântată a familiei şi în matca luminoasă şi sigură a comuniunii cu prietenii.
De aceea, considerăm mai mult decât binevenit îndemnul poetei isihaste Zorica
Laţcu-Teodosia: „Copil al veacului de acum,/ Opreşte-te o clipă-n drum!/ Căci vreau
să-ţi cânt şi vreau să-ţi spun,/ Încet Colindul de Crăciun./ Să ştii şi tu că
Dumnezeu,/ Făuritorul tău şi-al meu,/ Copil ca tine S-a făcut/ Şi într-o iesle S-a
născut./ Şi iar Se naşte pentru voi,/ Copii ai vremurilor noi (...)/ Colindul sfânt
tu nu-l mai ai,/ Cu glasuri coborând din rai./ (...) La Pruncul mic şi luminat,/ Tu
nu mai vii la închinat”[2].

Iubiţi credincioşi,
Cea care ne învaţă cel mai bine cum să-L colindăm pe Pruncul Iisus, în aceste zile
de sărbătoare, este Preasfânta Sa Maică. Conform relatărilor Sfinţilor Evanghelişti
Matei şi Luca, cea care tăcea şi contempla, în duh de isihie, bucuria naşterii lui
Dumnezeu-Fiul ca Om printre noi oamenii a fost Maica Domnului.

Întregul eveniment al Naşterii Domnului este cuprins de bucurie, entuziasm şi

dinamism. Îngerul Domnului vestea păstorilor naşterea Mântuitorului, spunându-le:
„Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot
poporul; că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui
David” (Luca 2, 10-11). Ca mai apoi să se umple cerul de îngeri, care Îi cântau
Pruncului Cel făr-de-nceput: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ
pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Păstorii, după ce au fost înştiinţaţi
de către înger că S-a născut Mântuitorul, „au vestit cuvântul grăit lor despre
acest Copil” (Luca 2, 17), „slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte
auziseră şi văzuseră precum li se spusese” (Luca 2, 20). Magii, „intrând în casă,
au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat
Lui și deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui: aur, smirnă şi tămâie” (Matei 2,
11).

Doar Maica Domnului era în stare de rugăciune isihastă, linişte lăuntrică şi răgaz
duhovnicesc, veghind asupra Pruncului Iisus. Sfântul Evanghelist Luca consemnează
de două ori, în acelaşi capitol al Evangheliei sale, unde este relatată Naşterea
Domnului, faptul că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu „păstra toate aceste cuvinte,
punându-le în inima sa” (Luca 2, 19). Dacă nu ar fi fost în duh de contemplaţie,
tăcere şi isihie, nu ar fi putut să adâncească în inima ei taina naşterii Fiului
lui Dumnezeu printre noi oamenii. Inclusiv icoana Naşterii Domnului este cea care o
surprinde pe Născătoarea de Dumnezeu „lângă peşteră, îmbrăcată în purpură
împărătească”, pentru că „este Basilissa-Împărăteasa, Theotokos. Istovită, îşi
odihneşte capul pe mână, iar privirea i se pierde în contemplarea Evangheliei
mântuirii”[3].

Obişnuim să ne punem capul pe mână doar atunci când suntem luaţi ca prin învăluire
de măreţia şi surpriza unui eveniment, care ne copleşeşte prin semnificaţie şi prin
faptul că ne priveşte atât de personal pe noi ca fiinţe capabile de uimire în faţa
neaşteptatului şi al misterului. Rămânem în stare de tăcere şi linişte, adulmecând
taina care ni se aşează în faţă. Poetul isihast al Rugului Aprins, Alexandru
Mironescu, avea să toarne în cuvinte liniştea din ieslea Betleemului în felul
următor: „Dar în văzduhul respirat în ieslea dobitoacelor uimite, liniştite,/
Prielnică e pacea şi-a trupului, şi-a minţii covârşite,/ Căci din cele mai
abstracte şi mai gingaşe gânduri răscolite/ Se revarsă peste cugete și inimi cea
mai de preţ lumină/ A sabatului adevăratei libertăţi, rodul liniştitei
isihasme...”[4].

Maica Domnului a trăit deja în adâncul fiinţei sale ceea ce a exprimat atât de
profund şi minunat Sfântul Ioan Gură de Aur cu câteva veacuri mai târziu: „Minunea
mă înspăimântă. Cel Bătrân de zile S-a făcut prunc. Cel care stă pe tron înalt şi
preaînălţat este aşezat în iesle. Cel nepipăit, Cel simplu, Cel necompus, Cel
netrupesc este cuprins de mâini omeneşti; Cel care a rupt legătura păcatului este
înfăşat în scutece, pentru că vrea asta. Vrea să prefacă necinstea în cinste, vrea
să îmbrace cu slavă pe cel neslăvit, vrea să arate chip de virtute pe cel supus
ocării. De asta ia trupul meu, ca eu să-I fac în mine loc Cuvântului Lui. Îmi ia
trupul ca să-mi dea Duhul Lui. Îmi dă şi-mi ia ca să-mi dea vistierie de viaţă. Îmi
ia trupul meu ca să mă sfinţească. Îmi dă Duhul Lui ca să mă mântuiască”[5].

Dragi creştini,

Într-o lume în care totul tinde să devină „fluid”, relativ și fixat pe partitura
agitaţiei caruselului societăţii de consum, avem nevoie mai mult ca oricând de
halte spirituale, în care să gustăm, în mod deplin, din liniștea lăuntrică a
străfundurilor fiinţei noastre, cufundate în rugăciune, din lumina unui gând bun al
minţii şi din vibraţia unei trăiri frumoase a inimii noastre. Sufletul omului
liniştit este aidoma mării în care se poate oglindi cu multă fidelitate cerul şi în
care poţi plonja cu privirea înspre frumuseţile subacvatice, pentru că este lipsită
de furtună şi valuri zgomotoase. Liniştea ne ajută să pătrundem, cu adevărat, în
taina sau miezul de foc al oricărui eveniment pe care Dumnezeu ni-l îngăduie şi să
ne bucurăm de comuniunea cu persoanele pe care ni le aduce în preajmă.

Liniştea interioară este bioritmul unei minţi şi inimi covârşite de bunătate,

înţelepciune şi deschidere înspre cele duhovniceşti. Ea poate fi odihna reală şi
limanul stabil al omului naufragiat pe tărâmul răutăţii, prostiei şi necredinţei.
Aşa cum avea să sublinieze un gânditor creştin: „Când e tăcere, e ca şi când nu ar
mai exista nimic altceva: doar ea mereu. Unde e tăcere, tăcerea se uită la om; ea
se uită la om mai mult decât se uită omul la tăcere. Nu el pune la încercare
tăcerea, ci tăcerea îl pune la încercare pe el. Nu ne putem închipui o lume în care
să existe doar cuvântul, dar ne putem închipui una în care să existe doar
tăcerea”[6].

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Trei duşmani sabotează sistematic şi subliminal liniştea omului societăţii

tehnologizate, în care am ales să trăim şi de ale cărei beneficii ne bucurăm, fără
ca să luăm în calcul că, din când în când, i ne putem sustrage elegant, fără a o
demoniza în mod gratuit. Aceşti trei duşmani sunt următorii: bruiajul emoţional,
zgomotul informaţional şi vacarmul culturii divertismentului.

Din păcate, omul zilelor noastre este asaltat şi zdrobit de bruiajul emoţional,
declanşat de atitudinea celui care crede că oricine nu îi împărtăşeşte opiniile sau
convingerile trebuie umilit, linşat şi eliminat, în stil totalitarist, din viaţa
publică; declanşat de aroganţa celui care se crede investit în funcţia de
distribuitor al adevărului şi al dreptăţii, considerând că toţi – cu excepţia
propriei persoane – sunt în eroare şi în delict moral. Aroganţa celui care
consideră că este legitim să devină permanent mustrătorul de serviciu şi preocupat
obsesiv de viaţa celorlalţi. Un asemenea om, conform cuvintelor Sfântului Isaac
Sirul, nu va dobândi niciodată liniştea sufletească, pentru că are în sine „un zel
rău care agită sufletul” său. Acest „zel faţă de vieţuirea altora” se instalează în
sufletul omului agitat „din mândrie şi din prostie”: „În afară de aceste două
lucruri, nimic nu poate pricinui un astfel de zel. Fie că-n ochii lui propriile lui
defecte sunt mai mici decât ale oricărui altuia – sau poate chiar crede că n-are
nici unul – şi drept urmare se crede în stare să aducă la adevăr pe toată lumea;
fie îşi închipuie că se face prieten al lui Dumnezeu dacă îi urăşte pe păcătoşi,
ceea ce e semnul unei minţi neghioabe şi cu totul străine de orice cunoaştere a lui
Dumnezeu. Unul ca acesta nu pare să ştie că sfinţii au primit să moară în tot felul
pentru a-i aduce pe ticăloşi şi ucigaşi pe calea lui Dumnezeu prin iubire”[7].

Din păcate, omul zilelor noastre este asaltat şi zdrobit de zgomotul informaţional,
declanşat de cei care proliferează minciuna drept adevăr şi cred că acesta din urmă
e doar o sumă a interpretărilor subiective, transformând totul în părere sau
opinie, care să valideze păcatele omului divorţat de Dumnezeu şi, implicit, scindat
de sine însuşi. Zgomot informaţional livrează şi cei care schimbă sensul cuvintelor
pentru a le ajusta ideologiei totalitare a progresismului, pe care vor să o impună
cu forţa şi prin teroare psihologică. Zgomot informaţional produc şi cei care cred
că războiul poate fi justificat din punct de vedere moral şi metafizic; şi cei care
se străduiesc din răsputeri să demonstreze că tradiţia, credinţa, patriotismul şi
demnitatea persoanei umane sunt valori perimate, vrednice de aruncat la coşul de
gunoi al istoriei. La fel sunt cei care îşi calculează parvenirea financiară prin
rating cu orice preţ sau cei pentru care conspiraţiile au devenit pâinea cea de
toate zilele. Pe scurt, zgomotul informaţional este declanşat de toţi cei care ne
înăbuşă cu informaţii, care ne sărăcesc, ne vlăguiesc resursele sufleteşti şi ne
tulbură constant viaţa.

Din păcate, omul zilelor noastre este asaltat şi zdrobit de vacarmul culturii
divertismentului, declanşat cu sârg de cei pentru care drepturile omului sunt
desprinse complet de responsabilitatea morală a respectării demnităţii persoanei
umane ca entitate spirituală şi biologică unică şi irepetabilă; declanşat de cei
pentru care trupul omului este un simplu obiect de divertisment, care poate să
devină tema unor tranzacţii determinate de ideologia totalitară îmbrăţişată
(neomarxism, neocomunism, neosocialism, neofascism, feminism, ecologism,
fundamentalism religios, avorţionism, ateism neoiluminist); declanşat de cei pentru
care credinţa se rezumă la nişte tradiţii folclorice, fiind dezbrăcată de
dimensiunea tainică şi capabilă de a da sens duhovnicesc sărmanei făpturi umane;
declanşată de cei pentru care cultura naţională înseamnă un set de mituri drăgălaşe
menite să nutrească imaginaţia unui popor, care nu are rădăcini şi zestre
spirituală, aşa cum crede „omul recent”, în iluzia lui naivă şi iraţională, că este
posibil să explici venirea ta în lume, făcând abstracţie de părinţi, de mama şi de
tatăl tău; declanşat de cei care transformă segmentele profunde ale vieţii unui om
şi partea spirituală din el în pricini de băşcălie, hăhăială şi batjocură,
omologate de aroganţa celui care s-a autocalificat deja ca fiind instanţa morală a
tuturor; declanşată de cei pentru care educaţia este doar un joc amăgitor, în care
învăţăceii trebuie să se deprindă cu contestarea obraznică a autorităţii înţelepte
şi lipsite de constrângere a dascălilor şi a părinţilor; declanşată de cei care
cred că dragostea de neam înseamnă gălăgie perpetuă la tribuna forurilor
legiuitoare şi mărşăluirea pe drumurile patriei, semănând ură şi furtună socială;
declanşată de cei pentru care nu mai există nicio graniţă între viaţa privată şi
cea publică, adică a celor care scormonesc, doar pentru spectacol şi senzaţional,
în biografia semenilor lor, hrănindu-se cu răul şi tristeţea pe care le provoacă.

Aceşti trei duşmani ne transformă într-o specie nouă, cea a „barbarilor”, aşa cum o
numea cineva foarte sugestiv, ale cărei obiective clare sunt: „pierderea
sufletului”, pentru că doreşte să facă „abstracţie de el”[8], trăirea doar pe
orizontală[9] şi ignorarea rădăcinilor şi a istoriei[10].

Dreptslăvitori creștini,

Pentru a putea trăi starea de linişte şi contemplaţie a sărbătorii Crăciunului – şi

nu numai – e nevoie să ne descotorosim de aceşti trei duşmani, care ne aruncă în
tulburare, nelinişte şi într-un noian de gânduri rele. Sfântul Calist ne dă şi
soluţia pentru a dobândi liniştea inimii şi contemplaţia celor dătătoare de lumină
şi bucurie: „Precum cel ce voieşte să înveţe a săgeta, nu întinde arcul fără un
semn, aşa şi cel ce vrea să înveţe a se linişti, să aibă ca semn blândeţea
necontenită a inimii, netulburând şi netulburându-se niciodată pentru nimic, afară
de cazul când e vorba de dreapta credinţă. Iar liniştea o poate dobândi uşor,
depărtându-se de la toate şi tăcând mult. Și dacă i se întâmplă vreodată să nu facă
aşa, să se căiască îndată şi să se ocărască pe sine, iar pentru viitor să ia
aminte, ca să cheme în linişte şi în conştiinţă curată pe Iisus, punându-L ca
început”[11].

Maica Domnului să fie cea care ne învaţă cel mai bine cum să Îl colindăm, în
linişte şi contemplaţie, pe Hristos, Cel care astăzi din iubire faţă de noi Se face
Om, ca să ne facă părtaşi vieţii celei dumnezeieşti.

Fie-vă sărbătorile Crăciunului, ale Anului Nou şi Bobotezei zile de linişte,

bucurie, lumină şi iubire în toate casele şi în toate familiile.

Sărbători frumoase şi tihnite. La mulţi ani, plini de Domnul.

Al vostru frate întru Hristos şi părinte de tot binele voitor şi fierbinte rugător,
† Părintele Episcop Ignatie al Huşilor

[1] Septuaginta. Psalmii. Odele. Proverbele. Ecleziastul. Cântarea cântărilor,

traducere de Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Florica Berechet, Monica
Broşteanu, Ioana Costa, Marius David Cruceru, Cristian Gaşpar, Eugen Munteanu, Ion
Pătrulescu, Iaşi, Colegiul Noua Europă/Editura Polirom, 2006, p. 140.

[2] Zorica Laţcu-Teodosia, Crăciunul, în Poezii2, Bucureşti, Editura Sofia, 2008,

p. 135.

[3] Paul Evdokimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseţii, traducere din limba
franceză de Grigorie şi Petru Moga, Bucureşti, Editura Sofia, 2014, p. 275.

[4] Alexandru Mironescu, Răsăritul cel de Sus, în Poeme filocalice, Slobozia,

Editura Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, 1999, p. 216.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, în Predici la sărbători împărăteşti şi Cuvântări de laudă la sfinţi2 (PSB
14, serie nouă), traducere din limba greacă veche de Pr. prof. Dumitru Fecioru,
introducere de Ierom. Policarp Pârvuloiu, Bucureşti, Editura Basilica, 2015, p. 52.

[6] Max Picard, Lumea tăcerii, în româneşte de Ioan Milea, Cluj-Napoca, Editura
Limes, 2019, p. 17.

[7] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viaţa duhului, taine
dumnezeieşti, pronie şi judecată. Partea II recent descoperită2, studiu introductiv
şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 2003, p. 104.

[8] Alessandro Baricco, Barbarii. Eseu despre mutaţie, traducere din italiană de
Dragoş Cojocaru, Bucureşti, Editura Humanitas, 2009, p. 118: „Mişcarea e valoarea
supremă. Barbarul e capabil să îşi jertfească orice. Inclusiv sufletul (...).
Barbarul nu-şi pierde sufletul în mod întâmplător sau din uşurătate, dintr-o eroare
de calcul ori din simplă insuficienţă intelectuală: ci încearcă să facă abstracţie
de el”.

[9] Ibidem, p. 141: „Barbarii au inventat omul orizontal”.

[10] Ibidem, p. 146: „Barbarii nu pun preţ pe istorie”.

[11] Calist Angelicude, Meşteşugul liniştirii (Filocalia VIII), traducere,

introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979, p. 386.

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, în Predici la sărbători împărăteşti şi Cuvântări de laudă la sfinţi2 (PSB
14, serie nouă), traducere din limba greacă veche de Pr. prof. Dumitru Fecioru,
introducere de Ierom. Policarp Pârvuloiu, Bucureşti, Editura Basilica, 2015, p. 51.

[2] Calist Angelicude, Meşteşugul liniştirii (Filocalia VIII), traducere,

introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979, p. 381.

[3] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viaţa duhului, taine
dumnezeieşti, pronie şi judecată. Partea II recent descoperită2, studiu introductiv
şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 2003, p. 92.