Filosofie

Rezonanțe ale orizonturilor temporale în gândul filosofic

AUTOR:
Store Oana Antonia
 Poet, dramaturg, jurnalist, academician, dar mai ales filosof român, amploarea
spiritului enciclopedic manifestat de Lucian Blaga se dovedește un fond temeinic înscrierii
sale în universalitate. Cu toate că numele său este mai degrabă asociat cu opera sa lirică, fiind
inseparabil de acele reverberațiile artistice asupra cărora planează arhetipul
misterului,sistemul său filosofic se dovedește cu nimic mai mărunt. Grupat în trei trilogii,
acesta este comparabil ca anvergură și ca arhitectură a ideilor cu cel hegelian, iar ca expresie
literară cu opera lui Nietzsche sau a lui Bergson. Este chiar mai îndreptățit raționamentul
conform căruialirica blagiană este o dedublare, o transpunere a gândului metafizic în planul
ritmat al stihului.

Eseul de față își dobândește elanul teoretic din cea de-a doua trilogie, a culturii,
întocmită în anul 1944 și compusă dintrei volume: Orizont și stil, Spațiul mioritic, Geneza
metaforei și sensul culturii; ne vom fixa cu precădere atențiaasupra primului volum, în cadrul
căruia geniul blagian realizează o amplă și cutezătoare incursiune teoretică în variate domenii
precum psihologia abisală, morfologia, filosofia culturii și teoria stilului, pentru a pune bazele
concepției sale despre unitatea stilistică și factorii ce o influențează în chip hotărâtor.

Stilul, după Blaga este ”fenomen dominant al culturii umane”1, veritabil „atribut în
care înflorește substanța spirituală”2 și totodată „un mănunchi de stigme şi motive pe jumătate
tăinuite, pe jumătate revelate”. Angrenarea noastră directă în fenomenul stilului face cu atât
mai dificilă sesizarea prezenței sale hegemonice și mai ales a factorilor săi determinanți.
Operând o divizare a funcțiilor conștientului de cele aparținând inconștientului (numit
„cosmotic”3 pe linia unei largi viziuni romantice, dar completat de conținuturi pozitive),
acesta din urmă este învestit cu „structuri spirituale” în granițele cărora se naște orice creație
culturală. În acest sens, L. Blaga stabilește următorii agenți generatori de matrice stilistică:
inconștientul și cadrele sale orizontice – spațial și temporal, la care se adaugă accentul
axiologic, atitudinea anabasică și catabasică, dar și năzuința formativă.4

În paginile ce urmează, ne vom propune o ilustrare a ceea ce înseamnă influența pe

care orizontul temporal inconștient, în calitate de agent al matricei stilistice, o exercită asupra
stilului filosofic. După o clarificare a conceptelor operative prin câteva exemple revelatorii, ne
vom fixa atenția asupra unei scurte analize comparative a percepției temporale în daoismul
chinez.
1
Lucian Blaga – Orizont și stil – pag. 5
2
Lucian Blaga – Orizont și stil – pag. 6
3
Lucian Blaga – Orizont și stil – pag. 30
4
Lucian Blaga – Orizont și stil – pag. 169
1
  Orizonturi temporale

În accepție blagiană, orizonturile inconștientului reprezintă veritabile acte creatoare,

conformația lor fiind cu totul eterogenă față de structurile sensibilității conștiente. Spre
deosebire de înregistrarea fizic-psihologică a timpului conștient, momentele inconştientului
”nu se succedează egale, sau amorf, pe unul şi acelaşi plan al unei curgeri fără tensiuni, ci se
complică interior, dobîndind un fel de fizionomie sau profil.”5

În funcție de accentul care planează asupra celor trei dimenisuni ale timpului
(prezentul, trecutul și viitorul), L. Blaga introduce corespondente în plan inconștient, în cazul
cărora ”se exprimă […] anume înclinări, preferinţe, şi o sete de cadrupropriu, ale substanţei
sufleteşti umane.”6 Adoptând o denumire metafotică specifică, filosofuldescrie trei orizonturi
temporale posibile: „timpul-havuz”, „timpul-cascadă” și „timpul-fluviu”.

Timpul-havuz deschide calea trăirilor îndreptate către viitor, față de care momentele
trecute și prezente reprezintă simple trepte ascensive, lipsite însă de finalitate concretă. Pentru
sufletul încadrat unui astfel de orizont, clipele construiesc o înălțare lipsită de granițe ori faze
terminus, favorizând o viziune scufundată în certitudine și progres. Timpul ar fi, grație
structurilor sale inerente, ”creator de valori tot mai înalte” 7. Trasând o paralelă cu gândirea
istoricistă, timpul-havuz corespunde unei evoluții lineare îndreptată către progres continuu.
L. Blaga evidențiază că au existat nenumărate concepții metafizice încadrate orizontului
havuz, printre care notează perspectiva ebraică (mesianică), sistemul hegelian (în care „timpul
e mediul, de care se foloseşte Ideea, în mersul ei cadenţat, potrivit unor ştiute măsuri ritmice,
pentru a se împlini istoriceşte, trecînd din „puneri" şi „opuneri" la tot mai vaste realizări
sintetice.”8), viziunea evoluționistă (trecerea lumii de la haos la un cosmos tot mai organizat,
de la inferior la superior) și în general toate ideile progresiste. Un exemplu de teorie
epistemologică progresistă este raționalismul critic propus de Karl Raimund Popper, pentru
care falsificabilitatea, ca principiu al delimitării 9, este în măsură să furnizeze firul conducător
cel mai rațional cu putință ce trebuie urmat de știința empirică pentru a-și atinge scopul.
Sarcina științei ar fi elaborarea unei teorii din ce în ce mai complexe prin intermediul unei
permanente dezbateri critice; față de predecesoarele lor, noile teorii trebuie să conțină din ce
5
Lucian Blaga – Orizont și stil – pag. 84
6
Lucian Blaga – Orizont și stil – pag. 85
7
Lucian Blaga – Orizont și stil – pag. 86
8
Lucian Blaga – Orizont și stil – pag. 89
9
Filosofia în secolul XX – Volumul II – pag. 423
2
în ce mai puține erori și să se apropie, pe o scară ascendentă, de adevăr, înglobând predicții
mai precise și aplicații tehnice evoluate. De amintit este și perspectiva evolutivă kuhniană a
dezvoltării științifice (filosoful alege în mod conștient termenul de „evoluție” pentru a
produce o analogie între dezvoltarea științei și cea a organismelor). Alte exemple concludent
sunt oferite de filosofia iluministă și de viziunea scientistă a progresului: importanța
primordială a individului, decurgând din capacitatea omului de a-și folosi independent și
constructiv abilitățile cognitive, și abilitatea sa de a atinge noi trepte de dezvoltare prin
descoperiri științifice succesive trădează un spirit plămădit în orizontul „timpului-havuz”.

În opoziție față de acesta, cel de-al doilea orizont, al ”timpului-cascadă”, operează o

reliefare valorică a dimensiunii trecutului, față de care momentul prezent reprezintă o stare
degenerată și inferioară. Fiecare clipă scursă pe axa temporală este un alt brânci spre prăpastia
declinului;decadența este în mod indubitabil o funcție a timpului damnat („timpul e prin însăși
natura sa un mediu de fatală pervertire, degradare și destrămare 10”). Acesta pare să
dezintegreze și să devalorizeze progresiv starea de fapt (într-o direcție contrapusă față de cea
a timpului-havuz), motiv pentru care o multitudine de doctrine ce se înscriu acestui orizont
postulează o ordine primordială ideală ce a fost destrămată. Printre exemplele oferite de L.
Blaga se numără viziunea elenistică, sistemele neoplatonice și construcțiile gnostice (printre
care și cel creștin), care apar, la o analiză atentă, „ca fiind articulate după o schemă și pe o
osatură comună”, întrucât „admit pentru început existența unei supreme substanțe care se
degradează în timp, prin emanații din ce în ce mai inferioare”, într-un proces de ”alterare
cronică”11. Este vorba de vechile mitologii, de mitul babilonic-biblic al genezei și al
paradisului, dar și de metafizica platoniciană, conform căreia existența terestră se rezumă la o
lume a umbrelor, a copiilor „crestate de urâțenie”12, simple imitații ale Ideilor imuabile.
Intersectarea gândirii filosofice cu orizontul inconștient al „timpului-cascadă” s-a realizat într-
o multitudine de puncte: amintim tendințele deterministe și fataliste, dar și aspecte precum
concepția lui Jean-JacquesRousseau cu privire la degradarea progresivă a stării naturale a
omului, concepția lui Friedrich Nietzscheasupra decăderii spiritului uman în cadrul societății
creștine sau viziunea aceluiași filosof asupra ascensiunii nihilismului modern de tip pasiv.

Cel de-al treilea orizont temporal cardinal, „timpul-fluviu”, se fixează pe dimensiunea

prezentului, înfățișând-se drept ”un mediu în care se scurge, fără posibilități de alternare, o

10
Lucian Blaga – Orizont și stil – pag. 86
11 12
, Lucian Blaga – Orizont și stil – pag. 91-92
12

3
permanentă substanță”13. Spre deosebire de variantele polarizante și progresive ale ”timpului-
havuz” și ”timpului-cascadă”, sensibilitatea sa potențează valoarea intrinsecă a fiecărui
moment, care devine „scop în sine”. Clipa nu mai reprezintă segment constitutiv al axului
temporal îndreptat într-o oarecare presupusă direcție, ci însăși impresia finalității este răpită
pentru a face loc prezentului extensiv, autonom și durabil. L. Blaga include în cadrul acestui
orizont ”concepțiile statice despre existență” care ”înțeleg timpul, fie ca simplă iluzie, fie ca
fluviu, egal sieși.” Se remarcă aici o anumită apatie față de năzuințele absolute, imuabile, fapt
ce face posibilă o oarecare încadrarea a ontologiei postmoderne în granițele acestui orizont
temporal. De asemenea, orizontul „timpului-cascadă” se remarcă și în ceea ce înseamnă
existențialismul francez (ontologia fenomenologică a lui  Jean-Paul Sartre – „trecutul își trage
sensul din prezent”, omul este proiect și alegere de sine, definindu-se în fiecare clipă,noțiunea
de proiect determinând însă o împletitură cu „timpul-havuz”), în „prezentism” și
în„eternalism” (J. M. E. McTaggart), dar și, după cum vom observa, în daoismul chinez.

L. Blaga nu omite să menționeze că „uneori aceste viziuni apar câte două, sau chiar
tustrele combinate, sau suprapuse.”, fapt ce determină apariția unor viziuni complicate, ciclice
sau spirale.”14 Spre exemplu, ideea cu privire la veșnica reîntoarcere a lui Friedrich Nietzsche
înfățișează ”o curioasă contaminare a timpului ciclic cu timpul-fluviu”15. întrucât ”aceeași
lume, aceeași existență, se repetă de infinit de multe ori, la fel, până în cel mai mic detaliu.”16

 O introducere în gândirea filosofică orientală

Înainte de a aplica teoria orizonturilor temporale ale inconștientului doctrinei daoiste,

este necesară o incursiune în ceea ce înseamnă gândul filosofic oriental. Concepția
înrădăcinată învastul continent asiatic este în genere pătrunsă de sentimentul unei unități
cosmologice, viziunea despre univers fiind de natură circulară, bazată pe recurențe eterne.
Sursele cunoașterii sunt mai degrabă apriorice, situate în cosmosul interior, iar adevărul există
în calitate de dat al ființei, astfel că ”metodologia” orientală se situează mai degrabă în aria
meditației, a autocunoașterii, decât a analizei critice sau a descoperirii adevărului din surse
exterioare. Individualismului occidental îi este opus un colectivism sau o idealizarea a
cadrului natural, motiv pentru care cea mai mare parte a filosofiei asiatice se ocupă de
probleme etice și de fundamentarea comportamentului moral.

13
Lucian Blaga – Orizont și stil – pag. 94
14 15 16
, , Lucian Blaga – Orizont și stil – pag. 95
15

16

4
  Orizonturi temporale în daoismul chinez

În mod analog viziunii despre veșnica reîntoarcere propusă deFriedrich Nietzsche (de
altfel o idee de inspirație orientală), daoismul chinez pare a se încadra suprapunerii timpului
cicliccu timpul-fluviu. În taoism, fundamentul universului este reprezentat de o forță
primordială care poartă convențional denumirea „Tao/ 道 ” 17, cu semnificația„drum” sau
„cale”.
Tao este principiul ce sculptează lumea, reprezentând vidul, noncreatul şi
nonexistenţa, dar şi esenţa care sălăşluieşte în fiinţe şi în cele mai umile lucruri. În
accepțiunea taoistă, foarte importantă este stabilirea unui echilibru între Yin (Cerul, elementul
negativ, rece, feminin) și Yang (Pământul, elementul pozitiv, cald, masculin). Netulburarea,
ca virtute fundamentală a lui Tao, se datorează raportului judicios dintre acestea. În fapt, se
consideră că întregul univers este menținut în armonie de contracția și expansiunea celor două
forțe, dansul lor clădind energia ce animă toate ființele vii. Însă acestea sunt realizate de Tao
într-o manieră spontană, adică „făcând nimic” sau nonacțiune (wu-wei 无 为 ): „Tao practică
statornic non-acțiunea și (totuși) nu există nimic care să nu facă.” 18Wu-wei nu înseamnă „vid
absolut”, ci pur și simplu naturalețea lui Tao, firea sa fără de efort prin care generează ființă
din neființă („Toate lucrurile din lume sunt născute din ființă;/ființa este născută din
neființă”19). Mișcarea lui Tao, cu toate acestea, produce principiul conversiei, al reversiunii:
când un lucru atinge extrema, se transformă în opusul său: „După ce au fost într-o stare
înfloritoare, fiecare revine la origine./A reveni la origine înseamnă a fi în repaus./A fi în
repaus se numește a reveni la viață/A reveni la viață înseamnă a fi constant/A ști să fii
constant se numește a fi luminat.” A te întoarce la origine înseamnă a rămâne în armonie cu
ciclurile recurente ale nașterii, creșterii și decăderii, a rezona cu neîncetata alternanță a
contrariilor, a te lăsa în voia lui Tao, ceea ce înseamnă a fi luminat. Cum este atunci timpul în
Daoism? Nimic mai mult decât evenimentele naturii generate din Tao, mișcarea lui Tao în
natură, urmând principiul acțiunii prin non-acțiune, precum și pe cel al interschimbării
contrariilor care se completează reciproc – sfârșitul este totodată început. Timpul călătorește
într-un cerc - este timpul circular (ciclic), cuplat cu orizontului spațial „din rotocoale”20.
Recurența lucrurilor nu trimite însă la cicluri universale ce se sfârșesc abrupt pentru a renaște

17
道, pinyin: dào, poată de asemenea semnificația de principiu, adevăr și moralitate;
18
LaoZi – Dao De Jing, versetul 37;
19
LaoZi – Dao De Jing, versetul 40;
20
Lucian Blaga – Orizont și stil – pag. 65
5
din cenușă; de fapt, fiecare întoarcere la origine aduce schimbare în natură, astfel încât
mișcarea în cadrul ei este omniprezentă, rezonantă: nu există nimic final, nu există ceva etern
și constant în afară lui Tao. A te afla în acord cu timpul circular înseamnă a privi neperturbat
din centru său schimbător. A te lăsa în voia acestui dans înseamnă a fi în echilibru cu Tao:
„Cerul și pământul pot să dureze veșnic./Pot să dureze veșnic pentru că nu trăiesc pentru ele,
de aceea pot să fie eterne./ Astfel, Omul Înțelept se așază după ceilalți și devine primul. Se
desparte de trup și timpul îl conservă. Nu înseamnă asta că a ajuns la împlinire uitând de sine?
De aceea poate să reușească în împlinirea de sine.”21 Iată cât de clară se întrevede aici
atitudinea specifică „timpului-fluviu”,totușidiferităde cea a lui F. Nietzsche în anumite
aspecte. Dacă la filosoful german este vorba despre reîntoarcerea la „una și aceeași viață”22
repetată la infinit, pe care acesta o privește cupasivitatea și consimțirea „timpului-fluviu”,
lipsit de ascensiune sau regres („nu pentru o nouă viață sau pentru o viață mai bună” 23),
daoismul nu introduce un model reluat etern. Dimpotrivă, libertatea în mișcarea fluidă,
continuă a „timpului-cerc”(forma simbolului Yin-Yang), și totodată acceptarea ca atare a
schimbărilor spontane din centrul său activ (interacțiunea celor două forțe reprezentate în
același simbol) este ceea ce definește această doctrină. Trasând în acest punct o scurtă paralela
cu existențialismul francez, și el pătruns într-o anumită măsură de percepția „timpului-fluviu”,
se remarcă o diferențăde o și mai mare anvergură: dacă în existențialism individul se află într-
o permanentă și conștientă creare de sine, daoismului îi este specifică o veritabilă uitare de
sine, o ușurătate a spiritului, o ascensiune a gândului eliberat („a ajuns la împlinire uitând de
sine”).

 Concluzii
Fără îndoială, concepția blagiană privitoare la „matricele stilistice” aduce în discuție o
redimensionare cutezătoare a subiectului, deschizând terenul de comunicare între fenomene și
doctrine aparent izolate. Dacă Frobenius opera o diviziune rigidă a sentimentului spațial în
cele două mai arii culturale (spațiul-peșteră specific asiaticului și spațul infinit specific
europeanului), Lucian Blaga nu numai că frânge aceste granițe, dar introduce și inovația
conceptuală a orizontului temporal inconștient. Noile problematici inaugurate astfel trec
dincolo de granițele filosofiei culturii și pătrund în sfere superioare ale discuției și demersului
filosofic, în fapt o realizare a întregului sistem blagian. Fără îndoială, geniul creator,

21 24
, LaoZi – Dao De Jing, versetul 7;
22 23
, Friedrich Nietzsche – Aşa grăit-a Zarathustra
23

6
 sensibilitatea specifică doar unui spirit liric și formidabila capacitate de abstracție a
gânditorului român demonstrează încă o dată drept temeinică înscrierea sa în universalitate.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. BLAGA, Lucian, „Orizont și stil”, Editura Humanitas, 1985;

2. HUGOLI, Anton; LÜBCKE, Poul, „Filosofia în secolul XX”, Vol. II, Editura ALL, 2008;

3. LAOZI, „Daodejing", Editura Nicol,2012;

4. NIETZSCHE, Friedrich, „Aşa grăit-a Zarathustra", Editura Humanitas, 1996.