UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IASI 

FACULTATEA DE DREPT 
 

Coordonatori:                                                                                                       Student:
Prof.univ.dr. Cătălin TURLIUC                                                       Ciutea Bianca- Maria
Dr. Dan PRISĂCARU                                                                                         Grupa 2A3
Anul II
 Cauze ale prăbușirii comunismului și dispariției Uniunii
Sovietice. Implicații asupra procesului construcției europene

Cuprins
Introducere

Scurt istoric despre comunism

Zidul Berlinului

Impactul schimbărilor din Uniunea Sovietică asupra Europei de Est

O Europă fără frontiere

 Introducere

Ideea unei Europe unite a fost susținută de-a lungul secolelor de împărați și intelectuali
deopotrivă, dar numai după cel de- Al Doilea Război Mondial statele europene au
instituționalizat forme de cooperare internațională, cu competențe în domenii specifice. Aceste
organizații au pus bazele unei solidarități mai strânse între statele europene, dar încă manifestau
trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor și ale cooperării interguvernamentale.

Uniunea Europeană a fost creată pentru a se pune capăt numărului mare de războaie
sângeroase duse de țări vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial. Marcat de
moartea masivă a civililor, inclusiv de Holocaust (în care au fost uciși aproximativ 11 milioane
de oameni) și de bombardamentele strategice ale centrelor industriale și demografice (în care au
murit aproximativ un milion de oameni, și în cadrul cărora s-au distins bombardamentele
atomice de la Hiroshima și Nagasaki), el a dus la între 50 și 85 de milioane de decese, mai mult
decât orice alt conflict din istoria omenirii. Sfârșindu-se cu importante pierderi economice și
umane, omenirea avea nevoie de un vânt al schimbării, care nu a întârziat să apară, însă procesul
construcției europene a întâlnit suișuri și coborâșuri, printre care vom pune accentul pe influența
comunismului, în lupta dintre cele două blocuri create după cea de-a doua conflagrație mondială.
De asemenea, se are în vedere și dizolvarea Uniunii Sovietice în analiza de față și cum aceste
evenimente au influențat procesul construcției europene.

Scurt istoric despre comunism

Pentru început, este esențial să definim ce aspecte înglobează noțiunea de comunism,

pentru a înțelege modurile în care această ideologie și-a lăsat amprenta într-o măsură în procesul
edificării europene. Astfel, comunismul urmărea instaurarea dictaturii proletariatului, lichidarea
proprietății private asupra mijloacelor de producție și trecerea lor în proprietatea colectivă.
Concepția comunistă (marxist- leninistă) aprecia că orânduirea capitalistă e perimată din punct
devedere istoric și trebuia lichidată pe calea revoluției.

Nici sfârșitul celui de- al Doilea Război Mondial nu a reușit să tranșeze competiția dintre
democrație și totalitarism. Prin înfrângerea Germaniei, Italiei și Japoniei au fost eliminați factorii
care au determinat cea mai mare tragedie a secolului al XX- lea. Acest obiectiv a fost atins însă
printr-un mare compromis istoric, cel pe care conducătorii statelor democratice ale lumii l-au
făcut cu URSS. Odată îndepărtat pericolul comun, această alianță de conjunctură s-a dizolvat și a
făcut ca războiul „cald’’ să fie înlocuit cu cel „rece’’.

O cronologie pe scurt a extinderii comunismului include următoarele etape:

După revoluția din 1917, regimul bolșevic sovietic a creat Internaționala Comunistă
(Comintern), o organizație dominată de Kremlin care a coordonat revolte și invazii.

Perioada Comunismului militar (1919- 1923) a fost marcată de extinderea mișcărilor

revoluționare. Politica de tip comunism de război a fost adoptată de bolșevici în timpul
războiului civil rus cu scopul aprovizionării orașelor și Armatei Roșii cu alimente și armament.
Comunismul de război presupunea naționalizarea tututot sectoarelor industriale, controlul asupra
comerțului extern, disciplină strictă pentru muncitori, muncă obligatorie pentru toate clasele,
rechiziționarea surpplusului de produse agricole, raționalizarea alimentelor și materiilor prime.

După desființarea Cominternului, în mai 1943, Stalin a avut grija ca activitatea

Internaționalei să nu dispară. De aceea, la propunerea lui, în 22-27 septembrie 1947 în orașul
Szklarska Poreba din Polonia, s-a organizat prima consfătuire postbelică a nouă lideri ai
partidelor comuniste din URSS, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Bulgaria, Iugoslavia,
Franța și Italia, unde s-au pus bazele Biroului de Informații al partidelor comuniste (Cominform).
Ca dovadă a eurocentrismului organizației, partidele comuniste din China și din Vietnam nu au
fost invitate.

Crearea Cominformului de către Stalin apare ca răspuns la Planul Marshall american,

refuzat de „democrațiile populare” din Europa Centrală (sub presiunea sovietică). În cursul
acestei reuniuni a fost pronunțată Doctrina Jdanov[1].

Scopul Cominformului era de a controla strâns evoluția ideologică și politică a statelor și

partidelor comuniste participante (A se vedea, mai jos, lista acestor partide). Sediul
Cominformului a fost stabilit la Belgrad, capitala Iugoslaviei.

Singurele întruniri ale Cominformului au avut loc în septembrie 1947 (Polonia), în iunie
1948 (România) și noiembrie 1949 (Ungaria).

În data de 28 iunie 1948, Partidul Comuniștilor din Iugoslavia este exclus din
Cominform.

Statele lumii s-au regrupat, de această dată pe criterii politice, lumea evoluând pentru alte
zeci de ani în logica noului tip de conflict. De această dată, actorii nu au mai fost statele
naționale, ci blocurile politico- militare constituite primul în jurul Statelor Unite ale Americii
(NATO). Se năștea astfel o lume bipolară, construită în jurul principalelor centre de putere
economică și militară ale vremii, dar și în raport cu două viziuni politice divergente. Diferența
dintre cele două blocuri era imensă: dacă în primul caz era vorba despre o alianță naturală a
statelor democratice susținute economic de SUA ( Planul Marshall), blocul comunist s-a
constituit în primul rând ca urmare a amenințării „Armatei Roșii’’.

Cu toate că nu au putut să împiedice instaurarea comunismului în Europa de Est, SUA a

inițiat, în 1947, politica de „containment’’ a expansiunii comunismului în Europa de Vest și în
restul lumii. Această poltică, concepută de diplomatul american George F. Kenna,, expusă în
celebra Telegramă cea lungă din 22 februarie 1946 și inițiată de președintele Harry Truman, a
reprezentat prima reacție a „lumii libere’’ în fața totalitarismului comunist. Unul dintre primele
rezultate ale acestei politici a fost lansarea de către SUA a Planului Marshall de ajutorare
economică a țărilor europene ruinate de război. Numai țările din Vestul Europei au putut
beneficia de el deoarece URSS a interzis țărilor pe care le ocupa să accepte ajutorul economic
american.

Un alt rezultat al politicii de containment l-a reprezentat crearea, la 4 aprilie 1949, a unei
alianțe militare defensive- Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, menit să riposteze
oricărui atac al URSS asupra Europei de Vest. Tot pe plan militar, războaiele purtate de SUA în
Coreea și Vietnam au reprezentat acțiuni de stăvilire a expansiunii comuniste, chiar dacă mumai
cel din Coreea a fost încununat de succes.

Zidul Berlinului

Instaurarea comunismului în jumătatea răsăriteană a Europei a dus la o divizare fără

precedent a continentului. Un element aparte al acestei divizări, care a devenit și un simbol l-a
reprezentat Zidul Berlinului. Acesta a fost ridicat în august 1961 de către autoritățile comuniste
din Germnaia de Est, la presiunea URSS, pentru a împiedica fuga în Berlinul Occidental, care nu
făcea parte din Republica Democrată Germană, a cetățenilor est- germani. În jurul ridicării
acestui „zid al rușinii’’ , până la 12 500 de cetățeni est- germani se refugiau săptămânal în
Berlinul Occidental.

Erodarea sistemului comunist s-a petrecut treptat, începând din 1953. Puternice mișcări
antisovietice, înăbușite în cele din urmă, au avut loc în Reoublica Democrată Germană (1953),
Polonia (1956) și Ungaria (1956). În această ultimă țară, revoluția anticomunistă a fost înăbușită
de trupele sovietice. În România, principală formă de rezistență anticomunistă a fost rezistența în
munți, la care au participat țărani, foști ofițeri, studenți; aceste mișcări de rezistență armată au
fost lichidate oficial abia în 1961. În 1968, mișcarea de reformare a sistemului comunist, inițiată
în Cehoslovacia, a fost îcheiată de armata sovietică și de trupe din Polonia, Germania de Est,
Ungaria și Bulgaria. România, deși stat comunist, nu a particpat la această intervenție militară.

Anii 1970- 1980 au scos în evidență falimentul economic al sistemului comunist,

incapabil să satisfacă nevoile de bază ale populației precum și să renunțe la reprimarea oricărei
forme de concentrare politică. Între acești ani, contradicțiile dintre propaganda comunistă și
realitățile vieții de zi cu zi a oamenilor au devenit tot mai evidente. Stagnarea economică a
înlocuit creșterea economică rapidă ce avusese loc anterior, iar îndatorarea a adus daune mari
țărilor.

Până la sfârșitul anilor 1980, penuria de alimente, supravegherea constantă, cenzura,

restricțiile și chiar și interdicțiile de a călători în afara blocului comunist au cauzat în rândul
cetățenilor acestor țări frustrare și tensiuni, care, în unele cazuri, au fost insuportabile. Aceste
frustrări vor avea rolul lor în căderea comunismului, care a avut loc în cele din urmă în 1989.

Succesul economic al statelor capitaliste și forța de atracție a libertăților cetățenești au

compromis regimurile comuniste în ochii propriilor cetățeni. Acest lucru a favorizat apariția unor
mișcări de disidență în Polonia, Cehoslovacia, unde opozanții ca Adam Michnik, Bronislaw
Geremek (Polonia) și Vaclav Havel (Cehoslovacia), au fost supuși persecuțiilor, devenind
simboluri internaționale ale rezistenței comuniste.

Impactul schimbărilor din Uniunea Sovietică asupra Europei de Est

Schimbările din Uniunea Sovietică după aderarea lui Mihail Gorbaciov la conducerea
partidului comunist în 1985 au furnizat condiția prealabilă esențială pentru răsturnarea ulterioară
din Europa de Est. Aceste schimbări au condus atât la punerea în discuție a numeroaselor aspecte
ale guvernării comuniste, cât și la un sentiment din ce în ce mai mare că Uniunea Sovietică ar
putea să nu intervină pentru a apăra regimurile nepopulare prin forța armelor. Se poate merge
mai departe și să se afirme că există o credință larg răspândită că Europa de Est avea un fel de
imunitate la intervenția militară? Sau că o astfeș de credință era o condiție prealabilă necesară
pentru apariția unei rezistențe civile răspândite? Sau chiar că evenimentele au fost într-un anumit
sens planificate de Gorbaciov și colegii săi? Deja în vara anului 1989, Gorbaciov părea să fi
abandonat unele aspecte ale „doctrinei Brejnev’’, care căutase să justifice intervenția militară
într-o țară când rolul principal al partidului comunist a fost considerat a fi amenințat. Cu toate
acestea, această abandonare nu fusese bruscă, fusese forțată asupra sa parțial de ritmul
evenimentelor din Europa de Est și în mai multe privințe, era incompletă. În primele sale
încarnări, ideea despre „o casă europeană comună’’ se baza încă pe vechea idee sovietică, n u a
libertății de pline de acțiune a fiecărui stat, ci mai degrabă a coexistenței pașnice a statelor
comuniste și occidentale. Ambiguitatea de lungă durată a politicii sovietice între subscrierea la
principiul neintervenției, pe de o parte și menținerea unui ordin impus în estul Europei, pe de altă
parte, a continuat mult timp în era Gorbaciov, însă până în 1989.

Revoluțiile de la 1989 au fost o serie de revoluții de la sfârșitul anilor '80 și începutul

anilor '90, care a rezultat în prăbușirea regimurilor comuniste atât din Europa Central-
Răsăriteană, cât și din alte părți ale lumii. Perioada poartă denumirea de Toamna națiunilor,
inspirată de termenul „Primăvara națiunilor” atribuit Revoluțiilor din 1848.

Evenimentele revoluției și-au avut începutul în Polonia în 1989[1][2] și au continuat

în Ungaria, Germania de Est, Bulgaria, Cehoslovacia, și România. Una dintre trăsăturile comune
ale acestor desfășurări a fost folosirea extensivă a campaniilor de rezistență civilă, prin care s-au
efectuat demonstrații populare împotriva continuării regimurilor monopartite și care
contribuiseră la creșterea presiunii pentru schimbare.[3] România a fost singurul membru
al Blocului răsăritean a cărui revoluție a dus la prăbușirea regimului comunist prin violență,[4] în
timp ce atât poporul român cât și popoarele celorlalte țări comuniste au suferit folosirea violenței
din partea regimurilor însele.

Evenimentele din Europa de Est și Uniunea Sovietică din 1989- 1991 au avut asemănări
remarcabile. Erau mulțimi pe străzi care demonstrau, aproape întotdeauna cu reținere, uneori cu
spirit și umor; regimuri comuniste nervoase care s-au ar[tat incapabile să adune un sprijin public
serios, încercări de a crea regimuri de tranziție care nu au reușit să satisfacă cererea oublicului de
schimabre; și, mai devreme sau mai târziu, fie un transfer deschis de putere, fie cel puțin o
recunoaștere publică a faptului că trebuia să se renunțe la sistemul unipartid existent.Garanțiile
constituționale ale primatului partidelor comuniste la guvernare au fost abolite. Dacă violența a
fost folosită, aceasta a fost de obicei de către forțele de Securitate, la fel ca la Praga, la 17
noiembrie 1989, la Timișoara, în România, o lună mao târziu și în Uniunea Sovietică în august
1991. Astfel de episoade în general au înrăutățit lucrurile pentru autorii lor. Întregul lanț de
evenimente din Europa de Est și Uniunea Sovietică ar putea fi văzut ca un triumph al rezistenței
civile, validând propunerea că toate guvernele, chiar și guvernele totalitare se bazează pe
consimțământul și cooperarea celor conduși: regimul trebuie să se prăbușească.
 Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) a încetat să mai existe pe 26
decembrie 1991 prin declarația nr. 142-H a Sovietului Suprem al Republicilor Uniunii Sovietice,
[1] recunoscând independența a douăsprezece republici ale Uniunii Sovietice, și crearea
Comunității Statelor Independente (CSI). În ziua precedentă, 25 decembrie 1991, Președintele
Uniunii Sovietice Mihail Gorbaciov a demisionat, declarând funcția sa desființată. În aceeași zi,
seara la 19:32 drapelul Uniunii Sovietice a fost coborât de pe Cremlin și înlocuit cu tricolorul
rus. În săptămânile anterioare, 11 din republicile sovietice au semnat Protocolul de la Almatî,
înființând oficial CSI și declând încetarea existenței Uniunii Sovietice. Desființarea Uniunii de
asemenea a marcat și sfârșitul Războiului Rece. Revoluțiile de la 1989 și dezmembrarea Uniunii
Sovietice a condus la încheierea unei ostilități de multe decenii dintre Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord (NATO) și Pactul de la Varșovia, care a fost o caracteristică definitorie a
Războiului Rece.

Multe dintre fostele republici sovietice au menținut relații strânse cu Rusia și au format
organizații multilaterale cum ar fi Comunitatea Economică Euroasiatică, Uniunea Statală Rusia-
Belarus, Uniunea Vamală Euroasiatică, Uniunea Euroasiatică pentru a consolida cooperarea
economică și de securitate a acestor state.

Istoriografia privind dizolvarea sovietică poate fi clasificată aproximativ în două grupe, și

anume abordări intenționaliste și abordări structuraliste.

Cele internaționaliste susțin că colapsul sovietic nu era inevitabil și că a rezultat din

politicile și deciziile anumitor indivizi (de obicei, Gorbaciov și Elțin). Un exemplu caracteristic
de abordare intenționalistă este Factorul Gorbaciov a istoricului Archie Brown, care susține că
Gorbaciov a fost forța principală în politica sovietică cel puțin în perioada 1985–1988 și că chiar
și mai târziu a condus în mare măsură reformele și evoluțiile politice, și că nu a fost condus de
evenimente.Acest lucru era valabil mai ales pentru politicile perestroika și glasnost, reformele în
direcția economiei de piață și pozițiile de politică externă, după cum a confirmat politologul
George Breslauer, etichetându-l pe Gorbaciov drept un „om al evenimentelor”.[8] Într-o notă
ușor diferită, David Kotz și Fred Weir au susținut că elitele sovietice au fost responsabile de
impulsionarea atât a naționalismului, cât și a capitalismului, de care ar putea beneficia personal
(fapt demonstrat și de prezența lor perpetuată în eșaloanele economice și politice superioare ale
republicilor post-sovietice).

Dimpotrivă, abordările structuraliste adoptă o viziune mai deterministă, în care dizolvarea

URSS a fost rezultatul unor probleme structurale profund înrădăcinate, care au plantat o „bombă
cu ceas”. De exemplu, Edward Walker a susținut că în timp ce minorităților naționale li se refuza
accesul la putere la nivelul Uniunii, și se confruntau cu o formă de modernizare economică
destabilizatoare cultural și, fiind supuse unei oarecare rusificări, ele erau totuși consolidate de
mai multe politici implementate de regimul sovietic (cum ar fi indigenizarea conducerii,
sprijinirea limbilor locale și așa mai departe) care au creat, în timp, conștiințe naționale. În plus,
miturile de bază care legitimau sistemul federativ al Uniunii Sovietice — cum că aceasta ar fi
fost o uniune voluntară și reciprocă de popoare aliate — a facilitat secesiunea/independența. La
25 ianuarie 2016, președintele rus Vladimir Putin a susținut acest punct de vedere, spunând
despre sprijinul acordat de Lenin dreptului de secesiune pentru republicile sovietice, că era o
„bombă cu acțiune întârziată”.

În mod clar, schimbările din lumea comunistă din 1989- 1991 au fost ceva mai mult decât
un simplu proces de schimbare politică în interiorul statelor: au transformat și relațiile
internaționale. Rapoartele despre sfârșitul istoriei și pretențiile că există o nouă ordine mondială
sunt premature. Cu toate acestea, sfârșitul pactului de la Varșovia, al imperiului sovietic, al
totalitarismului sovietic și într- adevăr al Uniunii Sovietice în sine, sunt incontestabil evenimente
majore. La fel și unificarea Germaniei, realizată în 3 octombrie 1990; și apariția a trei foste
republici ale Urss (Estonia, Letonia și Lituania) la aderarea la Organizația Națiunilor Unite în
septembrie 1991.

O Europă fără frontiere

Odată cu căderea comunismului în Europa Centrală și de Est, țările europene devin vecini
și mai apropiați. În 1993, pieței unice i se adaugă cele „patru libertăți”: libera circulație a
mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor. În acest deceniu s-au semnat încă două tratate:
Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (1993) și Tratatul de la Amsterdam (1999).
Oamenii devin preocupați de protecția mediului și de luarea unor măsuri comune în materie de
securitate și apărare. În 1995, UE primește trei noi membri: Austria, Finlanda și Suedia. Un mic
sat din Luxemburg, Schengen, dă numele său acordurilor care le vor permite treptat europenilor
să călătorească fără a li se verifica pașapoartele la graniță. Milioane de tineri pleacă la studii în
alte țări cu ajutorul UE. Comunicarea se face din ce în ce mai ușor, pe măsură ce încep să fie
folosite telefoanele mobile și internetul.

Bibliografie
https://ro.wikipedia.org/wiki/Destr%C4%83marea_Uniunii_Republicilor_Sovietice_Socialiste
https://historia-europa.ep.eu/ro/expozitia-permanenta/certitudini-spulberate
https://ro.wikipedia.org/wiki/Cominform
https://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Biile_de_la_1989
https://www.descopera.ro/cultura/13296360-de-ce-s-a-prabusit-uniunea-sovietica
Adam Roberts, Civil Resistance in the East European and Soviet Revolutions, The Albert
Einstein Institution