Pomenirea Sfîntului Artemon, Episcopul Seleuciei din Pisidia

(6 aprilie)
Fericitul Artemon a avut ca patrie Seleucia, cetatea Pisidiei, în care, fiind
născut şi crescut, petrecea viaţă cinstită, în zilele Sfinţilor Apostoli, care
luminau lumea cu buna vestire a lui Hristos. Mergînd în cetatea aceea
Sfîntul Apostol Pavel, Artemon era între toţi cetăţenii ca un luminător,
strălucind cu fapte bune, şi nu i se cădea a se ascunde sub obroc. Sfîntul
Apostol Pavel, aflîndu-l pe acesta întărit în credinţa lui Hristos şi plin de
dumnezeiasca înţelepciune, l-a pus păstor şi învăţător poporului,
hirotonisindu-l întîiul episcop în Seleucia Pisidiei. Iar el, îndreptînd bine şi
cu plăcere de Dumnezeu turma cea încredinţată lui, a fost tuturor liman
de mîntuire, văduvelor şi săracilor purtător de grijă, sufletelor şi trupurilor
doctor, făcător de minuni şi toate zilele vieţii sale bine şi cu dumnezeiască
plăcere petrecîndu-le, şi-a sfîrşit viaţa la adînci bătrîneţi.

Pomenirea Cuviosului Iacob Mărturisitorul

(6 aprilie)
Cuviosul Iacob Mărturisitorul a pătimit pe vremea răucredinciosul împărat
grec, Leon Armeanul (813-820), care, înnoind eresul luptării contra sfintelor
icoane, eres blestemat de Sfinţii Părinţi la al şaptelea sinod a toată lumea,
pe mulţi a chinuit şi a omorît pentru cinstirea sfintelor icoane. Despre el
cunoaştem şi avem şi mărturie de la Sfîntul Teodor Studitul, pentru că
fericitul Iacob a fost din ceata ucenicilor lui. Fiind izgonit Cuviosul Teodor
pentru sfintele icoane şi mulţi din ucenicii lui chinuindu-se, a fost prins şi
acest fericit Iacob, fiind muncit în multe chipuri. Iar după ce a fost ucis
răucredinciosul armean, Sfîntul Iacob a fost eliberat din lanţuri, precum şi
ceilalţi mărturisitori ai lui Hristos. Apoi, intrînd în Mînăstirea Studiţilor, care
era în Constantinopol, fiind abia viu, în puţine zile a murit şi cu cinste s-a
îngropat. De a lui mutare, fericitul Ipatie, care ţinea începătoria egumeniei
în locul Sfîntului Teodor, părintele său, a înştiinţat prin scris pe Cuviosul Teodor, care acum, întorcîndu-se
de la închisoare, zăbovea în locaşul lui Crescent. Iar Cuviosul Teodor a trimis răspuns către Ipatie astfel: "Nu
fără durerea inimii, o, fiule, am luat înştiinţare de la tine despre adormirea lui Iacob, mărturisitorul lui
Hristos şi iubitul nostru frate; şi nu fără duhovnicească mîhnire mă doare inima ca de un fiu, căruia eu,
pentru păcatele mele, nici fiu a mă numi nu m-am învrednicit; şi mă bucur de nădejdea vieţii veşnice
pregătită lui de Domnul. Dar nu numai noi ne bucurăm, cărora el ne este foarte sfînt prin podoabă aleasă,
ci şi toată Biserica se bucură de dînsul, pentru că ce fel de bărbat îl socoteşti a fi? Oare nu, mărturisitor?
Oare nu, mucenic? Oare nu, sfînt? Din anii cei dintîi se îndeletnicea după lege întru ostenelile pustniceştii
vieţi, fiind supus şi ascultător, împotriva pornirilor rele nevoindu-se bărbăteşte, păzindu-şi trupul nestricat
de poftele rele, pentru care el se înfrîna cu postul şi-l supunea duhului. Apoi, cît a fost sănătos, atît de puţin
somn avea, încît se minunau cei ce-l vedeau. În gîndirea de Dumnezeu el dorea a se îndeletnici mult, cît
avea vreme. Apoi se aprindea cu dumnezeiasca dragoste. Şi să nu mă socotească cineva că grăiesc
minciuni, pentru plăcerea ascultătorilor. Martor îmi este Domnul şi Ioan, ucenicul său, care mi-a spus mie
acelea despre el, pe care eu înainte nu le ştiam, însă toate acestea i-au fost ca un chip al deprinderii
pustniceşti. Iar întru mărturisirea mucenicească s-a nevoit în multe feluri. Privelişte s-a făcut îngerilor şi
oamenilor. O, ce tare şi scumpă inimă! A intrat în nevoiţă ca un ostaş al lui Dumnezeu, nefricos; din toate
părţile chinuitorii cu bătăi i-au lovit spatele şi pieptul, i-au vărsat sîngele, iar trupul i l-au zdrobit şi la
pămînt l-au lăsat aruncat. Însă n-a arătat slăbiciune, ci a împlinit desăvîrşit mucenicia pentru Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, căci pentru sfînta Lui icoană a voit a pătimi şi a răbda muncă. Să audă cei blînzi şi să se
veselească, să se bucure iubitorii de mucenici şi să salte; iar diavolul să se ruşineze şi să se risipească
adunarea luptătorilor de icoane. Pentru că aceia nu numai pe Sfîntul Iacob ci şi pe mulţi dintre ai noştri - de
vreme ce toţi un trup sîntem întru Iisus Hristos, Care este capul tuturor - asemenea i-au muncit, i-au ucis,
cu foame i-au chinuit şi altele la fel ca acelea au făcut mărturisitorilor lui Hristos. Iar Sfîntul Iacob, dintr-
acele nesuferite răni, la toate mădularele fiind slăbănogit, trupul cel cuprins de cumplite dureri l-a dat la
îngrijirea doctoricească; şi astfel viaţa sa se apropia de sfîrşit, cu mulţumire şi cu smerenie. Apoi îmi scrii că
mai înainte şi-a spus mutarea sa, care a urmat nevoinţelor lui mult-pătimitoare. Iarăşi ai adăugat a scrie că
la îngroparea lui a fost mare adunare de popor şi din cei mai însemnaţi oameni ai neamului celui mai
luminat. Şi aceasta a fost cu voia cea dumnezeiască, căci la un om nu însemnat după trup, ci după duh, nu
s-ar fi strîns o astfel de adunare, dacă nu era voia lui Dumnezeu. Pentru că el s-a dus la cer şi s-a aşezat
lîngă ai săi împreună-pătimitori şi s-a înmulţit ceata mărturisitorilor şi a sfinţilor mucenici, pentru care este
bucurie la cer şi veselie duhului lui Iacob, cu ale cărui rugăciuni ne vom mîntui, fraţilor. El şi-a luat
răsplătirea cea vrednică după osteneală. Şi fericiţi şi cu adevărat dreptcredincioşi sînt cei ce s-au adunat la
cinstita lui îngropare; cu adevărat iubitori de mucenici sînt, a căror parte să fie cu acela pe care l-au cinstit;
iar pentru cinstitele lui moaşte, de va fi cu plăcere lui Dumnezeu, voi rîndui precum am scris din canon.
Închinaţi-vă unul altuia cu sărutare sfîntă, pentru că tuturor fraţilor li se cade să citească aceasta. Închină-
se vouă arhiepiscopul, Nichifor patriarhul, protopresbiterul, economul şi ceilalţi fraţi. Iar Domnul să fie cu
voi. Amin".
Pînă aici este epistola Sfîntului Teodor Studitul, din care este arătată viaţa şi pătimirea Cuviosului Iacob,
mărturisitorul lui Hristos, cu ale cărui rugăciuni să ne învrednicească şi pe noi Domnul de partea sfinţilor Săi
în veci. Amin.

Aducere aminte despre minunea ce s-a făcut în Mănăstirea Pecersca

(6 aprilie)
În cetatea Kievului erau doi bărbaţi slăviţi prieteni între ei, Ioan şi Serghie. Aceştia, venind în biserica cea de
Dumnezeu împodobită a Pecerscăi, au văzut o lumină mai luminoasă decît a soarelui la icoana cea
făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi înaintea ei au primit duhovniceasca frăţime.
Iar după mulţi ani Ioan s-a îmbolnăvit de moarte şi, lăsîndu-şi pe fiul său Zaharia, care era numai de cinci
ani, a chemat pe fericitul Nicon, egumenul Pecerscăi. Acela venind, a împărţit averea sa la săraci, iar partea
fiului, adică o mie de bucăţi de argint şi o sută de aur, le-a dat lui Serghie, căruia i-a încredinţat spre pază şi
pe fiul său Zaharia, fiind tînăr, ca unui prieten al său şi frate credincios, poruncindu-i aceluia ca, atunci cînd
va creşte fiul său, să-i dea argintul şi aurul. Acestea rînduindu-le, nu după multă vreme a răposat. Ajungînd
Zaharia la cincisprezece ani, a voit să-şi ia argintul şi aurul său de la Serghie. Iar acesta, fiind rănit de diavol
şi soco-tind să dobîndească bogăţie, a voit să-şi pierde viaţa şi sufletul, căci a răspuns tînărului: "Tatăl tău a
dat toată averea lui Dumnezeu şi Aceluia să-I ceri argint şi aur; El îţi este ţie dator, de te va milui. Iar eu nu
sînt dator cu nici un galben, nici tatălui tău, nici ţie. Aceasta ţi-a făcut-o tatăl tău în a sa nebunie, că a
împărţit toată averea sa în milostenie, iar pe tine te-a lăsat sărac şi scăpătat". Acestea auzindu-le, tînărul a
început a plînge pentru a sa lipsă. Şi a trimis cu rugăminte la Serghie, zicînd: "Dă-mi măcar jumătate din
moştenirea mea, iar ţie să-ţi rămînă jumătate"; iar Serghie ocăra cu aspre cuvinte pe tatăl copilului. Zaharia
cerea a treia parte, apoi a zecea şi, văzîndu-se pe sine lipsit cu totul, a zis lui Serghie: "Dacă n-ai luat, vino şi
te jură în biserica Pecerscăi, înaintea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
unde ai primit legătura iubirii de fraţi cu tatăl meu". Serghie, neîndoindu-se, a mers în biserică şi, stînd
înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zicea, jurîndu-se: "N-am luat o mie de bucăţi de
argint, nici o sută de aur". Şi a voit să sărute icoana, dar n-a putut să se apropie de dînsa. Apoi, ieşind pe
uşă, a început a striga: "Cuvioşilor părinţi, Antonie şi Teodosie, să nu porunciţi ca să mă piardă îngerul
acesta nemilostiv, ci vă rugaţi Preasfintei Doamne, Născătoarei de Dumnezeu, ca să alunge de la mine pe
diavolii cei mulţi, cărora sînt dat, şi să ia argintul şi aurul cel pecetluit în cămara mea!" Şi a cuprins frică pe
toţi. De atunci nu mai lăsau pe nimeni să jure înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Deci
luară vasul cel pecetluit şi aflară în el două mii de bucăţi de argint şi două sute de aur, pentru că astfel a
îndoit Domnul, Răsplătitorul celor milostivi. Iar Zaharia tot aurul şi argintul l-a dat egumenului Ioan, care
era atunci, ca să-i cheltuiască precum va voi. Iar el s-a călugărit şi şi-a săvîrşit viaţa în Sfînta Mînăstire
Pecersca. Iar cu argintul acela şi cu aurul au făcut o biserică cu hramul Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, nu
departe de sfînta biserică cea mare a Pecerscăi, întru pomenirea boierului Ioan şi a lui Zaharia, fiul său, şi
întru slava lui Hristos Dumnezeu şi a Preacuratei Fecioare, Născătoarea de Dumnezeu, care mai ales în acel
loc se preamăreşte, de la care darul ei cel minunat să nu fie depărtat în veci. Amin.