Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ilarion,

noul mărturisitor, egumenul mînăstirii Pelichit

(10 aprilie)
Cuviosul Ilarion din tinereţe s-a călugărit, purtîndu-şi crucea şi urmînd lui
Hristos Cel răstignit, patimile trupeşti supunîndu-şi cu înfrînare. El pe toţi
monahii i-a covîrşit cu fapta bună şi, într-o chilie întunecoasă închizîndu-
se, fără tulburare a petrecut mulţi ani şi s-a luminat cu nepătimirea.
Pentru aceea şi de rînduiala preoţească s-a învrednicit şi a fost egumen
al mînăstirii ce se numea Pelichit, în Asia, aproape de Elespont. Şi a făcut
minuni alese, că jivinele care vătămau seminţele roditoare le certa şi le
izgonea cu cuvîntul din ţarini şi din grădini, grindina a potolit-o cu
rugăciunea şi pămîntul cel însetat cu ploaie l-a adăpat, iar curgerea
rîului, ca şi Elisei proorocul, a despărţit-o; mîna cea uscată a unui om a
tămăduit-o, pe un orb l-a făcut să vadă şi şchiopilor le-a dăruit
tămăduire; pe diavoli i-a izgonit, iar pescarilor, care în zadar se
osteneau, cu peşti mulţi le-a umplut mrejele. Despre dînsul scrie Cuviosul Iosif, scriitorul de cîntări, în a
opta pesnă a canonului, că pentru cinstirea icoanei Mîntuitorului a răbdat prigoniri de la muncitori şi îl
numeşte mucenic. Pentru că a vieţuit, precum se povesteşte într-o cuvîntare, pe vremea împărăţiei lui
Leon Armeanul (813-820), care a călcat sfintele icoane. Altora li se pare, cu adevărat, că a trăit pe vremea
împărăţiei lui Leon Isaurul (717-74l) şi a lui Copronim, fiul lui (74l-775), care cu mulţi ani mai înainte de
Leon Armeanul a fost, şi că a pătimit pentru sfintele icoane în acea vreme cînd voievodul lui Copronim, la
Hanodracon, a năvălit fără veste cu oaste asupra mînăstirii ce se numea Pelichit, în sfînta şi marea joi a
mîntuitoarelor Patimi, cînd se săvîrşea dumnezeiasca Liturghie. Şi, intrînd în biserică şi în Altar cu
îndrăzneală, a poruncit să tacă cîntarea şi a răsturnat la pămînt Sfintele şi dătătoarele de viaţă Taine ale lui
Hristos. După aceea, prinzînd pe cei mai aleşi monahi, patruzeci şi doi la număr, i-a ferecat cu legături de
fier, iar celorlalţi, cu bătăi cumplite chinuindu-i, le-a rupt trupurile; pe alţii, bărbile şi feţele lor cu smoală
ungîndu-le, i-a aprins şi altora nasurile le-a tăiat. După aceea a aprins mînăstirea şi biserica, iar pe cei
ferecaţi, patruzeci şi doi de părinţi, i-a surghiunit în ţara de la marginea Efesului şi acolo, într-o baie veche
încuindu-i, i-a chinuit cu silă de moarte. Deci, în acea vreme, şi Cuviosul Ilarion, ca un mai mare între
părinţii aceia, avînd rînduiala egumeniei, se ştie că a pătimit mult şi şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu
pentru sfintele icoane.

Cuviosul Ştefan Mărturisitorul, egumenul mînăstirii Triglia

(10 aprilie)
Cuviosul Ştefan, Mărturisitorul lui Hristos, a fost în anii împăratului Leon
Armeanul (813-820). Din tinereţe iubind viaţa pustnicească, cu toate
faptele bune s-a înfrumuseţat şi a fost egumen al mînăstirii Triglia, după
rugămintea monahilor celor de acolo, şi pe mulţi cu învăţătura sa i-a
sfătuit să vieţuiască cu plăcere de Dumnezeu şi în curăţie să petreacă.
După aceea răucredinciosul Leon a început a necinsti sfintele icoane şi,
prigonire cumplită ridicînd asupra dreptcredincioşilor, a chemat pe
Cuviosul Ştefan şi-l silea să se lepede de închinarea sfintelor icoane şi
împotriva credinţei să iscălească cu mîna sa la lepădarea icoanelor. Iar
cuviosul s-a împotrivit şi nu numai aceea n-a făcut, ci şi pe împăratul l-a
ocărît, numindu-l păgîn şi străin de adevărata credinţă. Deci a fost
muncit cu bătăi şi cu legături în temniţă, apoi, în surghiun trimiţîndu-l şi
cu rele pătimiri şi dureri fiind chinuit, a trecut către Hristos Dumnezeu, pentru Care multe nevoinţe a
suferit şi multe munci a răbdat.
 Viaţa şi pătimirea Cuviosului Evstratie,
pustnicul şi mucenicul Pecerscăi
(10 aprilie)
Bunul ostaş Evstratie, precum s-a arătat cu numele, aşa s-a arătat şi cu
fapta sub semnul Crucii, pentru că bine s-a asemănat lui Hristos, pentru
Care a răbdat cu bărbăţie acelaşi fel de rele pătimiri de la aceiaşi
prigonitori, de acelaşi neam şi la aceeaşi vîrstă, putînd cu adevărat a se
lăuda ca şi Sfîntul Apostol Pavel: Eu rănile Domnului meu Iisus Hristos le
port pe trupul meu, după mărturia fericitului episcop Simeon. Acest bun
ostaş al lui Hristos, Evstratie, era de neam din Kiev. Apoi, dorind să se
îmbrace în armele lui Dumnezeu, pe care le cuprinde chipul
monahicesc, şi ştiind că nimeni, fiind ostaş, nu se leagă cu lucruri
lumeşti ca să fie plăcut împăratului, şi-a împărţit averea la săraci, iar o
parte a lăsat-o rudeniilor, ca după dînsul s-o împartă. Şi astfel s-a făcut
monah în Mînăstirea Pecersca. Şi a început cu plăcere a se oşti cu
puterea Crucii lui Hristos, Care a sărăcit pentru noi, biruind cu sabia cea duhovnicească, adică cu
rugăciunea, cu postul şi înfrînarea cea mare, nu numai trupul său, ci şi pe vrăjmaşii cei fără de trupuri,
smerindu-i şi robindu-i prin smerenia sa şi prin ascultare. Pentru că, urmînd lui Hristos, dătătorul de
nevoinţă, Care S-a rugat mult, a postit patruzeci de zile, S-a smerit şi S-a făcut ascultător Tatălui ceresc, la
fel şi el, cu aceleaşi fapte bune s-a înarmat, dar mai ales cu postul, ştiind că omul cel dintîi a fost biruit
pentru neînfrînare. De aceea sfîntul sporea în înfrînare şi în postirea cea grea, pentru care a fost numit
pustnic.
Iar, după voia lui Dumnezeu, a venit odată răucredinciosul Boniac, cu mulţime de polovţi, şi a prădat
pămîntul Rusiei; şi, intrînd păgîni şi în mînăstirea Pecersca, pe mulţi i-a tăiat cu săbiile. Atunci a fost luat în
robie şi acest fericit împreună cu alţii, fiind vîndut pe pămîntul grecesc, în cetatea Corsun, unui iudeu,
împreună cu mulţi alţi creştini, în număr de cincizeci, slujitori mînăstireşti fiind treizeci, iar din Kiev,
douăzeci. Acel iudeu, potrivnic lui Dumnezeu, a început a sili pe robiţii săi să se lepede de Hristos, lăudîndu-
se că va chinui cu foamea şi cu legături pe cei ce se vor împotrivi. Dar viteazul monah Evstratie, învăţîndu-i
şi rugîndu-i pe toţi, îi întărea şi le zicea: "Fraţilor, cîţi v-aţi botezat şi aţi crezut în Hristos, să nu vă lepădaţi
de făgăduinţa voastră ce aţi făcut-o la Botez; Hristos ne-a născut prin apă şi prin Duh, Hristos ne-a
răscumpărat din blestemul Legii cu sîngele Său şi ne-a făcut moştenitori Împărăţiei Sale. Deci, de vom trăi,
Domnului să trăim, sau de vom muri, Domnului să murim şi prin moartea cea vremelnică viaţa veşnică s-o
dobîndim. Următori să fim Celui ce a zis: Mie a vieţui îmi este Hristos, iar a muri este dobîndă." Cei robiţi,
fiind bine întăriţi de fericitul, toţi au voit ca mai bine să moară de lipsa mîncării şi a băuturii vremelnice,
decît să se despartă de Hristos, Care este pîinea şi izvorul vieţii veşnice. Şi astfel, nu după multă vreme,
topindu-se de nemîncare şi de sete, au murit toţi acei cincizeci, unii după trei zile, alţii după patru, alţii
după şapte, iar cei mai tari după zece zile. Numai singur Evstratie a rămas viu, fiind paisprezece zile chinuit
de foame, dar a rămas nevătămat, pentru că din tinereţile sale se deprinsese bine cu postul. Văzînd acel
ticălos iudeu că monahul a fost pricina pierzării aurului său dat pentru cei robiţi, pe care aştepta să-i aducă
la credinţa sa cea rea, a gîndit să se răzbune asupra lui. Deci, sosind ziua Învierii lui Hristos, a început a
prăznui paştele său, chinuind pe Sfîntul Evstratie, precum şi ucigaşii de Dumnezeu, strămoşii lui, au făcut
Domnului nostru Iisus Hristos, după cum se scrie în Evanghelie. Şi, precum pe Hristos mai înainte L-au
răstignit, astfel şi acest fericit a fost pironit pe cruce de acel ticălos iudeu şi de tovarăşii lui. Dar, fiind viu,
mulţumea sfîntul lui Dumnezeu, că fără hrană şi băutură a trăit cincisprezece zile. Iar iudeul acela şi ceilalţi
prieteni ai lui ocărau pe cel răstignit şi ziceau: "Satură-te acum, nebunule, de legiuita pască, ca să fii viu şi
să scapi de blestem; căci Moise, luînd de la Dumnezeu Legea, ne-a dat-o nouă şi a zis aceasta în cărţile sale:
Blestemat este tot cel ce se spînzură pe lemn". Răspuns-a fericitul Evstratie: "De mare dar m-a învrednicit
Domnul astăzi, căci a binevoit să pătimesc pentru numele Său pe Cruce, la fel ca El, şi aştept ca şi mie să-mi
zică, precum altădată tîlharului: Astăzi vei fi cu Mine în Rai. Nu-mi trebuie pasca voastră, nici nu mă tem de
blestem, căci Paştele nostru, Hristos, pentru noi S-a jertfit, şi a stricat blestemul cel de pe lemn şi a adus
binecuvîntarea vieţii prin lemnul Crucii, pe care a fost spînzurat. Hristos este viaţa tuturor, precum şi Moise
a proorocit, zicînd: Veţi vedea viaţa voastră spînzurată înaintea ochilor voştri. Iar pentru praznicul Paştilor,
David grăieşte: Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru dînsa. Dar
tu, cel ce m-ai răstignit, şi iudeii cei ce sînt cu tine, veţi plînge şi vă veţi tîngui, căci va veni asupra voastră
răsplata sîngelui meu şi a celorlalţi creştini cumpăraţi şi ucişi de voi. Domnul urăşte sîmbetele voastre şi va
schimba praznicile voastre în tînguire; pentru că acum a sosit uciderea începătorului fărădelegilor voastre".
Acestea auzindu-le iudeul, s-a aprins de mînie şi, luînd o suliţă, a împuns pe cel pironit; şi astfel bunul ostaş
al lui Hristos, Evstratie, a primit fericitul sfîrşit, cel potrivit unor astfel de ostaşi. Şi a fost văzută o căruţă cu
cai de foc, în care sufletul acelui luptător de biruinţă s-a dus dănţuind la cer şi glas s-a auzit, zicînd acestea:
"Iată bunul locuitor al cetăţii cereşti". Iar trupul lui cel sfînt, acel împietrit la inimă iudeu, pogorîndu-l de pe
cruce, l-a aruncat în mare, unde s-au făcut mulţime de minuni. Deci credincioşii au căutat acolo cu
dinadinsul moaştele acelea făcătoare de minuni şi nu le-au găsit. Dar, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu,
s-au găsit într-o peşteră, unde şi pînă acum stau nestricate. Iar proorocia sfîntului pătimitor, pentru
izbîndirea sîngelui său, s-a împlinit îndată, chiar atunci cînd a pătimit. Căci în aceeaşi zi a venit poruncă de
la împăratul grec să izgonească din stăpînirea lui pe toţi iudeii, luînd şi averile lor, iar pe mai marii lor să-i
ucidă, pentru muncirea creştinilor. Deci mai întîi pe eparhul, începătorul a toată răutatea cea iudaicească l-
a ucis, după cuvîntul Sfîntului Evstratie. Pentru că s-a întîmplat un lucru ca acesta: Un iudeu, fiind bogat şi
slăvit, s-a botezat şi pentru aceasta l-a cinstit împăratul şi după puţine zile l-a făcut eparh; iar el, cîştigînd
acea dregătorie, în taină s-a lepădat de Hristos şi de a Lui credinţă şi a dat îndrăznire iudeilor în toată
stăpînirea împărăţiei greceşti, să cumpere creştini şi să-i robească.
Deci a fost vădit atunci acel necurat eparh pentru meşteşugul său cel rău şi a poruncit împăratul să-l ucidă,
iar pe iudei pe toţi să-i izgonească din stăpînirea sa. Şi în acea vreme, cînd se pierdeau în cetatea grecească
Corsun locuitorii iudei, şi pe acest ticălos iudeu, de care Cuviosul Evstratie a fost ucis, îl spînzurară pe lemn.
Şi astfel s-a întors durerea cuviosului la capul evreului şi a luat partea sugrumării lui Iuda. Iar ceilalţi iudei,
văzînd acele înfricoşate munci ale cuviosului,după sfîrşirea lui cu adevărat au crezut şi s-au botezat. cu care
cel ce i-a robit lui Hristos după moartea sa, bunul ostaş şi purtătorul de biruinţă, Sfîntul Evstratie, s-a
învrednicit să cînte cu cei fără de moarte ostaşi cereşti cîntarea de biruinţă singur Biruitorului morţii,
Hristos, cu Care asemenea s-a ostăşit şi a împărăţit, lăudîndu-L şi mulţumindu-I, împreună şi Celui fără de
început al lui Părinte şi Duhului Celui făcător de viaţă, întru nesfîrşiţii veci. Amin.

Povestire despre ostaşul Taxiot, care a înviat din morţi

(10 aprilie)
În Cartagina, cetatea Africii, a fost un bărbat cu numele Taxiot, iar cu rînduiala ostaş. Acela în mari păcate
îşi petrecea viaţa sa. Dar fiind în Cartagina multe întîmplări de morţi, a venit în frică şi în simţire Taxiot şi s-a
pocăit de faptele sale. Apoi, ieşind din cetate cu femeia sa, a şezut la un sat în linişte. Iar după cîtăva
vreme, din lucrarea diavolească, a căzut în desfrînare cu femeia plugarului său care era cu dînsul în sat. Şi
trecînd nu multe zile după păcatul acela, l-a muşcat un şarpe şi a murit. Şi era o mînăstire, ca de o stadie de
departe de satul acela, şi, alergînd acolo femeia lui Taxiot, a rugat pe monahi ca să ia trupul mortului şi să-l
îngroape la biserică. Deci l-au îngropat întru al treilea ceas din zi. Iar cînd a fost ceasul al nouălea, s-a auzit
din mormînt strigare, zicînd: "Miluiţi-mă! Miluiţi-mă!" Apropiindu-se de mormînt şi glasul celui îngropat
auzindu-l, degrabă l-au dezgropat şi, aflînd pe mortul acela viu, s-au îngrozit de spaimă. Şi l-au întrebat pe
acela, vrînd să ştie, ce i s-a întîmplat lui şi cum a înviat? Iar acela, neputînd să le spună de multă plîngere şi
tînguire, îi ruga pe dînşii ca să-l ducă la robul lui Dumnezeu, episcopul Tarasie; şi-l duseră la acela. Iar
episcopul trei zile îl sili să-i spună ce a văzut acolo. Şi abia a patra zi a putut grăi. Deci, cu multe lacrimi, a
spus aceasta: Eu, pe cînd muream, am văzut nişte arapi stînd înaintea mea, a căror vedere era foarte
înfricoşată şi, văzîndu-i pe aceia, sufletul meu se tulbura. Apoi am văzut doi tineri foarte luminoşi şi a mers
sufletul meu în mîinile lor şi, îndată zburînd de la pămînt, ca şi cum ne suiam în văzduh, spre înălţime, am
aflat vămile cele ce străjuiesc suirile şi opresc pe tot sufletul omenesc. Şi la fiecare vamă pentru deosebit
păcat întreabă, una pentru minciună, alta pentru zavistie, iar alta pentru mîndrie; şi fiecare păcat are pe ai
săi întrebători în văzduh. Şi am văzut într-un sicriaş, ce se ţinea de îngeri, toate lucrurile mele cele bune şi,
luînd din acelea îngerii, le cumpăneau cu lucrurile mele cele rele şi astfel am trecut vămile. Iar cînd ne-am
apropiat de porţile cereşti, am sosit la vama desfrînaţilor şi m-au oprit acolo străjerii şi-mi scoteau toate
trupeştile mele lucruri cele de des-frînare, pe care le-am făcut din copilăria mea şi pînă acum. Şi mi-au zis
îngerii cei ce mă duceau: "Pe toate păcatele cele trupeşti ce în cetate le-ai făcut, ţi le-a iertat Dumnezeu, de
vreme ce te-ai pocăit de acelea". Şi mi-au zis potrivnicii mei: "Tu, după ieşirea din cetate, la satul acela ai
păcătuit cu femeia plugarului tău". Şi auzind aceasta, îngerii n-au aflat nici un lucru bun, ca să mă
răscumpere din păcatul acela şi, lăsîndu-mă pe mine, s-au dus. Deci, apucîndu-mă viclenele duhuri şi
vătămîndu-mă, m-au pogorît jos şi, desfăcîndu-se pămîntul, m-am pogorît, fiind purtat prin nişte intrări
înguste şi prin oarecare crăpături strîmte şi necurate, pînă la cele mai dedesubt temniţe ale iadului, unde
sufletele păcătoşilor sînt încuiate în întunericul cel veşnic şi unde nu este viaţă oamenilor, ci muncă veşnică
şi plîns nemîngîiat şi nespusă scrîşnire a dinţilor. Acolo totdeauna strigă cu glas mare, zicînd: "Amar nouă,
amar! Vai, vai!" Şi nu este cu putinţă a spune primejdiile celor ce sînt acolo, nici nu se pot povesti muncile
şi durerile acelora pe care acolo i-am văzut. Aceia gem din inimă şi nimeni nu se milostiveşte spre dînşii,
plîng şi nu este cine să-i mîngîie, se roagă şi nu este cine să-i asculte sau să-i izbăvească. Şi eu am fost închis
cu dînşii în locurile acelea întunecoase şi în strîmtoare m-au pus, plîngînd şi tînguindu-mă cu amar, fiind
ţinut de la al treilea ceas pînă la al nouălea.
După aceea am văzut puţină strălucire şi doi îngeri care veniseră acolo şi am început a-i ruga cu dinadinsul
să mă scoată din primejdia aceea, ca să mă pocăiesc lui Dumnezeu. Şi mi-au zis îngerii: "Fără vreme te rogi,
pentru că nimeni de aici nu iese, pînă cînd va fi învierea tuturor". Iar eu cerînd şi rugîndu-mă şi făgăduind a
mă pocăi, a grăit un înger către celălalt: "Făgăduieşti pentru el că se va pocăi, precum spune el, din toată
inima?" Şi a zis celălalt: "Mă făgăduiesc". Şi am văzut că acela i-a dat mîna. Atunci, apucîndu-mă, m-a scos
de acolo pe pămînt şi m-a adus la trupul meu. Şi mi-a zis: "Intră de unde te-ai despărţit". Eu am văzut
sufleteasca mea fire, ca un mărgăritar strălucind, iar trupul cel mort era ca nişte tină neagră şi mă
îngreţoşam să intru în el. Şi mi-au zis îngerii: "Nu se poate să te pocăieşti, decît numai cu trupul cu care ai
greşit". Iar eu mă rugam, ca doar să nu intru în trup. Deci îngerii mi-au zis: "Intră, iar de nu, apoi iarăşi te
vom duce acolo de unde te-am luat!" Atunci am intrat şi am înviat şi am început a striga: "Miluiţi-mă!" Deci
i-a zis sfinţitul Tarasie: "Gustă bucate". Şi nu voia să guste, ci, umblînd din biserică în biserică, cădea cu faţa
în jos, mărturisind lui Dumnezeu cu lacrimi şi cu suspinuri păcatele sale şi zicea către toţi: "Vai celor ce
greşesc, căci munca cea veşnică îi aşteaptă! Vai celor ce nu se pocăiesc, pînă ce au vreme! Vai celor ce-şi
spurcă trupul lor!" Deci a petrecut Taxiot după învierea sa patruzeci de zile şi, curăţindu-se prin pocăinţă,
şi-a cunoscut ceasul sfîrşitului său mai înainte cu trei zile şi s-a dus către Dumnezeul Cel preamilostiv şi
iubitor de oameni, Care pogoară în iad şi ridică şi tuturor le dăruieşte mîntuire, Căruia se cuvine slavă în
veci. Amin.