Punk rock-ul este un gen de muzică 

rock, asociat cu subcultura punk, de tip anti-

establishment (împotriva autorității instituționalizate, împotriva convențiilor societății) care a început la
mijlocul anilor '70. Precedat de o varietate de muzică „protopunk” din anii '60 și începutul anilor '70,
punk rockul s-a dezvoltat între 1974 și 1977 în Statele Unite, Marea Britanie și Australia, unde trupe
precum The Ramones, Sex Pistols, sau The Clash au fost recunoscute drept avangardistele acestei
mișcări muzicale.
Trupele punk, evitând excesele percepute ale rockului „mainstream” din anii '70, au creat o muzică
scurtă, rapidă și dură, cu instrumentație minimă și versuri de multe ori politice sau nihiliste. Subcultura
punk, asociată muzicii, se caracterizează prin rebeliune juvenilă, haine specifice, o varietate de ideologii
anti-autoritariene și prin atitudine DIY („do it yourself”).
Punk rockul a devenit un fenomen major în Regatul Unit spre sfârșitul anilor '70; popularitatea în lume
era însă limitată. De-a lungul anilor '80, forme de punk rock au apărut pe scene din întreaga lume, de
multe ori refuzând succesul comercial și asocierea cu cultura mainstream. Până la sfârșitul secolului
XX, moștenirea lăsată de punk rock a dus la dezvoltarea mișcării rockului alternativ, și noi trupe de punk
rock au popularizat acest gen, la câteva decade după prima lui înflorire.

Caracteristici[modificare | modificare sursă]
Primul val de punk intenționa să fie modern într-un mod agresiv, distanțându-se de bombasticitatea și
sentimentalismul rockului anilor '70.[1] Conform bateristului The Ramones, Tommy Ramone: „În forma
lor inițială, multe lucruri din anii '60 erau inovatoare și antrenante. Din păcate, ce s-a întâmplat a fost că
cei care nici măcar nu erau stare să țină o lumânare aprinsă pentru artiști precum Hendrix, au început
să improvizeze. S-a ajuns la solo-uri interminabile care nu duceau nicăieri. În 1973 deja îmi dădusem
seama că era nevoie de un rock 'n' roll în stare pură, sincer, fără vrăjeală”.[2] John Holmstrom, fondatorul
fanzine-ului „Punk”, își amintește că „punk rockul trebuia să apară deoarece scena rock devenise atât
de domesticită încât muzica lui Billy Joel sau a lui Simon and Garfunkel era considerată rock and roll,
cu toate că pentru mine și ceilalți fani, rock and roll-ul însemna o muzică sălbatică, avidă de libertate și
plină de rebeliune, imposibil de a fi tinuta sub control.”.[3]
Conform descrierii criticului Robert Christgau, „A fost de asemenea o subcultură care a respins cu
dispreț idealismul politic și prosteala flower-power californiană a mitului hippie”.[4] În schimb, Patti
Smith a sugerat în documentarul „25 Years of Punk” că hipioții și punkiștii erau uniți de aceeași
mentalitate anti-establishment. În orice caz, unele figuri majore ale mișcării punk au respins nu doar
rockul mainstream și cultura asociată acestuia, ci și pe cei mai importanți predecesori:
„Fără Elvis, Beatles sau Rolling Stones în 1977”, au declarat cei de la The Clash.[5] Acel an (1977),
când punkul a erupt la scală națională în Marea Britanie, avea să fie un „an zero”[6] atât muzical, cât și
cultural. Deși nostalgia a fost discreditată, mulți au adoptat o atitudine nihilistă, reprezentată de
sloganul Sex Pistols „No Future” („Fără viitor”).[7]
Trupele punk de multe ori rivalizează cu structurile și aranjamentele muzicale simple ale garage rock-
ului anilor '60.[8] Acest accent pus pe accesibilitate exemplifică estetica DIY a muzicii punk, în contrast
cu ceea ce adepții ei consideră efectele muzicale și cerințele tehnologice ostentative a multora dintre
trupele mainstream din anii '70. Un număr din 1976 a fanzineului punk „Sideburns” a conținut o imagine
cu trei corzi, explicată „Acesta este un acord, acesta este încă unul, acesta este al treilea. Acum formați
o trupă”.[9]
Punkeri din Regatul Unit, circa 1986

Instrumentația punk tipică include una sau două chitări electrice, un bas electric, un set de tobe plus
partea vocală. În primii ani de punk rock, virtuozitatea muzicală era privită cu suspiciune. Conform lui
John Holmstrom, punkul era „rock and roll făcut de oameni nu foarte talentați ca muzicieni, dar care
totuși simțeau nevoie să se exprime prin muzică”.
Vocaliștii punk sună uneori nazal, și versurile sunt mai degrabă strigate decât cântate în sens
convențional. Solo-urile de chitară complicate sunt considerate neecesare, deși unele întreruperi de
chitară sunt obișnuite. Părțile de chitară au tendința să includă acorduri puternice foarte distorsionate,
deși unele trupe punk au fost influențate de surf rock și au un ton mai ușor, mai sonor. Părțile de chitară
bas sunt de multe ori elementare, folosite pentru a menține ritmul, deși unii basiști punk precum Mike
Watt au pus accent pe o tehnică mai sofisticată a basului. Basiștii folosesc deseori un plectru, datorită
succesiunii foarte rapide a notelor, care face folosirea degetelor impractică. În general, tobele au un
sunet greu și uscat, și necesită o instalare minimă. Producția este economică, unele cântece fiind
înregistrate acasă.
Cântecele punk au de regulă între două și două minute și jumătate, deși unele durează mai puțin de un
minut. Majoritatea cântecelor timpurii mențineau forma rock 'n' roll tradițională de versuri-refren și
semnătura de timp 4/4. Însă trupele punk din al doilea val, incluzându-le pe cele din subgenurile post-
punk și hardcore punk, au căutat adesea să rupă cu acel format. În stilul hardcore, maniera de a lovi
tobele este mult mai rapidă, versurile fiind pe jumătate strigate și chitările agresive. În opinia criticului
Steven Blush, „Sex Pistols era încă rock'n'roll... precum versiunea nebună a lui Chuck Berry. Hardcore-
ul însă s-a depărtat în mod radical de asta. Nu era rock de tip versuri-refren. A contrazis orice noțiune
privind scrierea textelor. Avea un format aparte”.
Versurile punk sunt caracterizate de franchețe și îndeamnă la confruntare, comentând deseori pe teme
politice și sociale. Cântece care au stabilit trenduri, precum „Career Opportunities” de la The Clash sau
„Right to Work” de la Chelsea au legătură cu șomajul, plictiseala și alte realități sumbre ale vieții urbane.
Cântecele „God Save the Queen” și „Anarchy in the U.K.” de la Sex Pistols ridiculizează sistemul
politic britanic. Există și tendința de a prezenta relațiile și sexul într-o manieră deloc romantică, precum
în piesa „Love Comes in Spurts” de la The Voidoids. Conform fondatorului „Search and Destroy”, V.
Vale, Punkul a fost o revoltă culturală totală. A fost o confruntare dură cu partea întunecată a istoriei și a
culturii, cu fantezia de dreapta, cu tabuurile sexuale, o confruntare nerealizată de nici o generație
anterioară într-un mod atât de profund.
Cu Patti Smith ca pionier, Siouxsie Sioux, The Slits, Pauline Murray, Nina Hagen, Gaye Advert, Poly
Styrene și alte vocaliste, compozitoare și instrumentaliste au introdus un nou tip de feminitate în muzica
rock : „Au adoptat poza dură, puțin feminină, a unor trupe de garaj din anii '60, mai degrabă decât
atitudinea calculată, de fată rea, a unor trupe precum The Runaways. Au mers mai departe de hainele
de piele, până la accesoriile de «bondage» a celor de la Sioux sau androginia lui Smith. Au reușit să
articuleze o furie feminină care a depășit furia mișcărilor feministe din anii '60”.
Look-ul clasic al muzicienilor punk masculini se rezumă la combinația de tricou, geacă de motociclist și
blugi, asociată „greaser”-ilor americani din anii '50, scenei „rockabilly” și rockerilor britanici din anii '60. În
anii '80 tatuajele și piercingurile au devenit comune printre muzicienii și fanii punk.