Ion Creanga ramane, poate, cea mai spectaculoasa si originala voce ivita in

literatura romana din secolul al XIX-lea si este considerat, rand pe rand, culegator
de basme, geniu oral si “cel mai mai mare povestitor” al literaturii romane. Creator
al basmului cult in literature romana, operele sale isi pastreaza caracterul realist al
intamplarilor, iar personajele sunt puternic umanizate si individualizate.
Basmul cult este specia genului epic, in proza, amplă, cu numeroase
personaje purtătoare ale unor valori simbolice, ce intruchipeaza binele si raul, cu
întâmplări reale ce se împletesc cu cele fantastice, înfăţişând drumul maturizării
eroului. Actiunea basmului implica fabulosul, iar conflictul dintre bine şi rău se
încheie prin victoria forţelor binelui.
„Povestea lui Harap-Alb”, aparuta in 1877, se incadreaza in specia basm cult
prin imbinarea naratiunii cu descrierea si dialogul si prin valorificarea unor motive
a caror imbinare alcatuieste actiunea, persoanjele consacrate, precum si ordinea
spatio-temporala caracteristica fabulosului, ce este umanizat in aceasta opera.
Protagonistul este intruchiparea binelui, lipsit de insusiri supranaturale, fiind
construit intr-un mod realist, ce parcurge un traseu de initiere.
Reperele temporale şi spaţiale sunt vagi „odata”, „intr-o tara”, iar
originialitatea stilului se identifica prin formulele specifice lui Creanga de incipit,
mediane si de final, dar si prin oralitate si ironie, autorul preluand tiparul narativ al
basmului popular si reorganizând elementele stereotipe conform viziunii sale
artistice şi propriului stil. Perspectiva narativa este obiectiva, naratorul fiind
omniscient, dar care se implica afectiv prin folosirea dativului „mi ti-l”.
Tema basmului depaseste limitele unei simple confruntari dintre bine si rau
si urmareste procesul de maturizare al eroului, a mezinului craiului, ce parcurge un
drum initiatic pentru dobandirea unor valori estetice si morale, necesare pentru a
deveni imparat. Caracterul de bildungsroman al basmului presupune parcurgerea
unui traseu al devenirii spirituale, concretizat în trecerea probelor şi modificarea
statutului social al protagonistului.
Titlul “Povestea lui Harap-Alb” enunta atat specia literara, cat si numele
protagonistului sugerand, de asemenea, tema operei. Semnificaţia titlului reiese din
scena în care Spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână, acesta
schimbandu-si statutul din nepot al împăratului Verde în sluga a Spanului. Numele
personajului ii reflecta conditia dubla: rob, sluga(Harap)de origine nobila(Alb).
 Conform schemei intemeiata de Vladimir Propp basmul incepe cu situatia
initiala. Aceasta prezinta o stare de echilibru: un crai avea trei feciori, iar in alt
capat de lume, un frate mai mare, Verde-Imaparat, care avea doar fete. Tulburarea
echilibrului are drept cauza o lipsa revelata de scrisoarea lui Verde-Imparat:
absenta mostenitorului pe linie masculina. Dintre cei trei frati doar cel mic reuseste
sa treaca podul, infruntand ursul urias, datorita calului, hainelor si armelor, care
fusesera ale tatalui, ca mire, evindetiindu-se motivul superioritatii mezinului.
Trecerea podului este urmata de ratacirea in padurea-labirint, esenţial în
procesul de maturizare, fiind spatiu al pericolelor, loc de initiere. Fiul de crai
dispare sub puterea Spinului,ce ii fura identitate. Jurământul pe care îl face eroul în
fântână are dublu inteles, ajută la conturarea personajului, dar anticipă şi finalul
basmului deoarece el include şi condiţia eliberării de jurământ „Atata vreme ai a
ma sluji, pana ii muri si iar ii invia.”. Schimbarea numelui reprezinta coborarea in
statut, de la imparat la sclav.
Pentru a se putea continua procesul de iniţiere, Harap-Alb este supus de
către Spin la trei probe dificile: aducerea sălăţilor din Grădina Ursului, aducerea
pielii cu pietre preţioase a cerbului şi aducerea fetei împăratului Roş pentru
căsătoria Spânului. Aceste probe reprezinta pentru personaj o initiere in mineral,
vegetal si iubire. Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl
sfătuieşte cum să procedeze şi îi dă obiecte magice care să-l ajute în misiunea sa. A
treia proba curpinde insa mai mult serii de probe, fiind o alta etapa a initierii, mai
complexa, care necesita mai multe ajutoare. Pe drumul spre Imparatul Ros, craiasa
furnicilor si cea a albinelor, personaje de tip donator, ii daruiesc cate o aripa, drept
rasplata, pentru ca le-a ajutat poporul. Tot prin bunătate şi toleranţă faţă de alte
fiinţe îi câştigă drept prieteni devotaţi pe cei cinci năzdrăvani:Gerilă, Flămânzilă,
Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă, personaje himerice de tip adjutant, ce il vor
invata despre incredere, loialitate, altruism.

La curtea împăratului Roş Harap-Alb este supus unor noi probe pe care le
trece datorită puterii supranaturale a ajutoarelor sale. Decapitarea eroului este
ultima treaptă şi finalul iniţierii, având semnificaţia coborârii în infern, a morţii
iniţiatice. Învierea e realizată de fată, cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal,
ramurele, apa vie, apa moarta. Eroul reintră în posesia paloşului şi se căsătoreşte cu
fata de împărat, primind şi împărăţia drept recompensă. Cele două motive (al
morţii şi al învierii) sunt urmate de motivul nunţii, aceasta şi schimbarea statutului
social confirmă maturizarea eroului. Deznodământul constă în refacerea
echilibrului iniţial şi răsplata eroului.
Registrele stilistice popular, oral şi regional conferă originalitate limbajului
şi diferă de stilul naratorului popular, iar personajele se individualizează prin
limbajul care cuprinde expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, ziceri
tipice, proverbe. Nota comica, ironia particularizeaza basmele lui Creanga prin
exprimare moralista, ironie, porecle, diminutive “buzisoare”, “bauturica” si tratarea
comica a unor situatii dramatice. Eruditia paremiologica rezulta din folosirea pe tot
parcursul operei a proverbelor, zicatorilor, expresiilor populare, acestea
reprezentand adevarate esente cu carcter moralizator.
Oralitatea stilului se realizează prin expresii onomatopeice “şi odată pornesc
ei, teleap, teleap, teleap!", verbe imitative şi interjecţii „Măi Păsărilă, iacătă-o, ia!”.
Exprimarea afectiva, si anume implicarea subiectiva a naratorului, este evidentiata
prin propoziţii interogative “Că altă, ce pot să zic?” exclamative “Mă rog, foc de
ger era: ce să vă spun mai mult!”.
In concluzie, „Povestea lui Harap-Alb” propune o viziune inedita pentru un
basm. Evolutia protagonistului se afla in stransa legatura cu imaginea lui Ion
Creanga asupra umii, pe care o vede stapanita de haos cu valorile rasturnate si a
carui echilibru poate fi restabilit doar de catre un erou tipic melancolic.