CAPITOLUL 1

APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA VIOLEI

I.1.Apariția violei și evoluția sa din punctul de vedere al construcţiei

instrumentului

Istoricul apariţiei, dezvoltării, schimbării şi perfecţionării violei ne ajută să înţelegem

mai complet rolul şi funcţia acestui instrument în sfera muzical-culturală universală. În
manuscrisele istoricilor din antichitate s-au găsit informații interesante despre apariția
instrumentelor cu corzi și arcuș în cultura diferitelor popoare. În toate timpurile existenței sale
conștientizate omul a căutat să scoată sunet din orice esență: piatră,lemn,os,porțelan, sticlă,
frunză, solz, abanos etc. Din punctul de vedere al evoluției instrumentului muzical acesta este
atât gestul separat de corp cât și sunetul separat de gură. Omul a dat instrumentului violă o formă
exterioară asemănătoare corpului uman. Acesta avea cap, gât, corp, chiar și talie și era de
dimensiuni mari.

Referitor la originea și evoluția instrumentele cordofone cu arcuș opiniile cercetătorilor

organologi sunt divergente. Unii istorici antici cred că acestea au fost cunoscute în practicile
muzicale la diferite popoare cu mult înaintea viorii, în special la indieni. Studiile etnografice
indică răspândirea instrumentelor cordofone cu arcuș şi în China, Persia, Africa meridională.

Evoluţia violei se leagă de familia violei da braccio, din care făceau parte lăuta sau lira.
Primul instrument cu coarde şi arcuş este ravanastromul, alcătuit dintr-o cutie de rezonanţă de
dimensiuni reduse, un gât lung şi subţire şi prevăzut cu două coarde. Arcuşul era scurt şi
convex, iar instrumentul cunoaşte de-a lungul istoriei nenumărate transformări. În secolul al
VI-lea este cunoscut în ţările arabe sub denumirea de rebab, apoi în Spania devine rebec,
instrument care poate fi ţinut atât pe genunchi, ca rebabul, precum şi pe umăr. În secolul al
VIII-lea, rebecul ( un instrument mai vechi cu care a fost asemănată viola) este „importat” în

1
Europa, o dată cu cucerirea Spaniei de către musulmani. În secolele XV-XVI erau practicate şi
rebeco cu patru corzi. Acest instrument avea un sunet pătrunzător, puternic, puţin sec.

Rebecul a fost înlocuit, în muzica cultă, cu viola. Totuși în Europa secolului al VIII-lea cele
două instrumente coexistau. Perşii şi arabii au fost cei care au perfecţionat şi au răspândit
instrumentele cordofone în Asia şi Europa prin secolul al IX-lea. Din secolul al X-lea se vorbește
în Europa despre o clasă de instrumente cordofone numite vielle sau viole. Acestea au fost
primele instrumente prevăzute cu căluş. Ele au suferit diferite transformări. Astfel, au aparut
două orificii laterale (în loc de unul rotund central)și s-au conturat pereții săi laterali
(eclisele). Din secolul al XV-lea violele au fost prevăzute cu cinci coarde şi un căluş mai
curbat. În Germania apare în sec.al XV-lea viola fără benzi. Viola a fost cunoscută ș i î n
I t a l i a sub denumirea de lira da braccio. Familia violelor se caracteriza prin ambitus
diferenţiat şi un număr de trei sau patru coarde. Lira da braccio este prototipul Violei mici
cu lungimea de 380,7 mm, confecţionată iniţial la Veneţia de către Giovani Maria de Brescia
(1525). În cartea sa ,,Syntagma Musicum de Organographia” vol. II (1619), Michail Pretorius a
scris despre viole cu 3, 4, şi 5 coarde. Ganasi del Fontega spune că acestea în Italia aveau 6, 7
coarde. În acea perioadă în Germania erau cunoscute şi cvartetele cu violele de gamba.
Însă cel mai apropiat instrument de vioara de azi a fost Viola d’amore construită la
Constantinopol, care a emigrat în Serbia, Ungaria şi a ajuns în principatele române ale Valahiei
şi Moldovei.

Astfel, viola timpurie a fost rezultatul combinării celei mai bune sonorităţi şi a calităţilor
muzicale ale rebecului, a viorii rudimentare şi ale unei ramuri a viorii, ca lira de braccio.

Viola da braccio sau viola de mână, este considerată strămoșul violei. Această violă, la fel
ca viorile și viola de azi, a fost purtată pe umărul stâng, în contrast cu viola da gamba, care a fost
purtată pe genunchi sau între genunchi. În timp, numele italian pentru instrument a fost scurtat la
violă, în baza căreia a intrat, de exemplu, în engleză, sau la Bratsche care a fost fixată în limba

2
germană și în limbi similare. În secolul al XVI-lea, viola şi vioara coexistau în familia violei
da braccio, diferenţiate de acordajul actual.

Imaginea 1.“Viola Bratsche” (sf. sec XV)

La sfârşitul secolul al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea, unele dintre instrumentele
Renaşterii au dispărut, iar cele moderne precum vioara, viola, violoncelul, contrabasul, pianul şi
instrumentele de suflat moderne au coexistat cu clavecinul, orga sau viola d’amore.

Imaginea 2.“Viola D’amore” (sec XVII)

Arcuşul s-a transformat treptat, începând cu Renaşterea. Prin intermediul acestuia,

muzicienii transmiteau întreaga lor sensibilitate şi au putut modula vibraţia, durata, tensiunea,
intensitatea şi articulaţia sunetului. Bagheta a devinit t r e p t a t mai fină, şi-a pierdut forma
convexă, iar vârful a devenit conic. În secolul al XVIII-lea, arcuşurile italiene au fost
primele prevăzute cu sistem de strângere a părului (şurub). Archangelo Corelli, Johann Baptist

3
Crame, François-Xavier Tourte,Giovanni Battista Viotti, Dominique Pecatte, François-
Nicolas Voirin, au adus modificări construcţiei, formei şi dimensiunilor arcuşului. Arcuşul
modern a devenit superior din punct de vedere al rezistenţei şi elasticităţii,fiind optim unui
cântat amplu și expresiv. Un alt aspect important în procesul de producere a sunetului a fost
dimensiunea coardelor. Deoarece grosimea coardelor la violă era mai mare, reactivitatea a fost
mai lentă, implicând în cadrul ansamblului un aport sporit de energie pentru imprimarea
mişcării oscilatorii a coardei şi realizarea simultaneităţii „atacului”.

Spre mijlocul secolului al XVIII-lea necesitatea utilizării violei a crescut continuu şi

rapid. Dimensionarea era controlată şi a ajuns în scurt timp, înainte de anul 1800, la o
lungime medie a corpului de 38,7 cm, cu doar aproximativ 3,5 - 5 cm mai mare decât cel al
viorii. Din punct de vedere muzical, viola de dimensiuni reduse era, pentru perioada clasică,
normală în totalitate, deoarece putea satisface timbral şi dinamic cerinţele aristocraţiei de la
curte, care constituia baza culturii muzicale a epocii. Când viola a fost recunoscută ca
instrument bine definit, a apărut o controversă violentă, legată de dimensiunile acesteia.

Până în secolul al XIX-lea viola a fost considerată inferioară viorii, prejudecată adoptată
şi de compozitori,care i-au atribuit doar partituri de acompaniament. Cu toate acestea Hector
Berlioz i-a recunoscut calităţile speciale timbrale. Diferenţele dintre vioară şi violă rezultă din
dimensiunile instrumentelor şi din tensiunea coardelor, a presiunii exercitate de acestea pe căluş.
La vioară, tensiunea coardelor este de aproximativ 30 kg/f, presiunea pe căluş este de 12 kg/f
iar cea a arcuşului pe coardă variază în jurul a 0,1 kg/f. Cutia de rezonanţă a violei este cu
aproximativ 2-6 cm mai mare decât a viorii. De aceea tensiunile şi mai ales presiunea arcuşului
pe coardă sunt mai mari, viola necesită un arcuş mai scurt şi mai greu decât cel de la vioară.

Lionel Tertis s-a opus violelor de dimensiuni reduse. Prima lui violă a fost o Montagnana
mare, al cărei corp depăşea 43 cm. Utilizarea acestui instrument de-a lungul anilor i-a creat o
tensiune uriaşă în braţul stâng, care l-a obligat să renunţe cu durere la interpretarea în public.
Îndrăgostit de acest instrument L.Tertis a fost preocupat de creșterea tensiunii asupra corzilor,

4
de îmbunătățirea timbrului și de optimizarea poziției pentru mâna stângă a interpretului. Viola a
suportat transformări asupra gâtului, tastierei şi formei interne. Experimentele ,,Tertis” şi
valorificarea acusticustică a violei au influenţat evoluţia instrumentului şi au contribuit la
extinderea corpului acestuia, culminând cu modelul „Tertis” (43,5 cm) dezvoltat de Lionel
Tertis şi Arthur Richardson, în anii’ 30.

În concluzie,Viola (cuvânt italian cu care este numită familia de instrumente cu arcuş) a

fost primul instrument care a avut exact forma pe care suntem obișnuiți să o vedem. A fost
proiectat de Antonio Stradivari. Din întreaga familie de viori, viola a fost mai aproape de vioară
ca mărime și sunet. De aceea a intrat rapid în orchestră ca voce de mijloc. Viola avea un sunet
înăbuşit, moale, în condiţiile camerale, însă acest sunet nu era suficient în sălile concertistice
mari. Încă din cele mai vechi timpuri, viola a fost folosită în cvartete de coardă și orchestră
simfonică pentru a umple voci medii, „neutre” melodic în armonia sonoră general. Astfel, viola a
fost un fel de punte între noua familie a violei și instrumentele de vioară mai vechi.

Construcția violei moderne este aproape aceeași cu cea a viorii, cu excepția dimensiunii.
Viola nu are o diviziune a mărimii, la fel ca vioara, mărimea violei este măsurată în milimetri.
Violele sunt disponibile de la 350 mm (mai puțin decât o vioară întreagă) la 425 mm. Alegerea
dimensiunii instrumentului depinde de lungimea mâinilor interpretului.

5
Imaginea 3. “Diferențe și asemănări fundamentale dintre vioară și violă”

Puțin mai mare decât o vioară, Viola (în italiană Viola, în germană Bratsche, în franceză
Alto), ca și alte instrumente din familia viorilor, a luat naștere în jurul sfârșitului secolului al XV-
lea - începutul secolului al XVI-lea. Cercetătorul rus B. A. Struve crede că viola a fost strămoșul
întregii familii de viori și a fost primul care s-a alăturat orchestrei în a doua jumătate a secolului
al XVI-lea.

Imaginea 4. VIOLA AZI

6
 It. viola, presc. Vla.

Acordaj: do sol re1 la1

Ambitus: do – do3
Notare: în cheia Do alto
Moduri speciale de atac: legato, staccato, tremolo, vibrato, glissando, con sord.,
pizzicato, pizz. Bartok, flag., sul. ponticello etc.