RAZBOIUL RECE

Evenimentul principal al anului: La 5 martie Winston Churchill rostește celebrul discurs de la

Fulton, Missouri despre Cortina de fier. Se declanșează Războiul Rece.

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, Germania a fost divizată în patru zone
de ocupație. Vechea capitală a Germaniei, Berlinul, ca sediu al Comisiei Aliate de Control, a fost
împărțită în patru zone de ocupație corespunzătoare. Zidul Berlinului, un simbol al Războiului Rece, a
fost construit, constituind, timp de aproape 28 de ani, o barieră de separare între Republica Federală
Germană și Republica Democrată Germană.
Din punct de vedere al mijloacelor utilizate, Războiul Rece a fost un conflict în care s-au
utilizat presiunea diplomatică, militară, economică, ajutorul pe scară largă pentru statele-client,
manevrele diplomatice, spionajul, curse ale înarmărilor convenționale și nucleare, coaliții militare,
rivalitate la evenimentele sportive, competiție tehnologică, campanii masive de propagandă, asasinatul,
operațiunile militare de intensitate mică și iminența unui război pe scară mare.

Un moment în care Războiul Rece putea să devină unul "cald" îl reprezintă anul 1962,
când sovieticii au plasat în Cuba, devenită comunistă sub Fidel Castro, rachete cu rază medie de acțiune.
Americanii au răspuns prin instalarea unei blocade maritime, ajungând foarte aproape de a declanșa o
bătălie navală cu sovieticii. În cele din urmă, însă, prin intervenția președintelui american Kennedy, s-a
ajuns la normalizarea relațiilor cu sovieticii. A urmat o perioadă de destindere, marcată de întâlnirea
dintre Kennedy și Nichita Hrușciov, în 1963, când au stabilit ca, în viitor, pentru comunicări urgente și
de importanță majoră între Casa Albă și Kremlin să folosească "telefonul roșu" (care era, de fapt, un
telex).
Alte momente tensionate ale Războiului Rece au fost, cronologic:
-Blocada Berlinului (1948–1949)
-Războiul din Coreea (1950–1953)
-Criza Berlinului din 1961
-Criza Suezului (1962)
-Războiul din Vietnam (1959–1975)
-Războiul de Iom Kippur (1973)
-Războiul Afgano-Sovietic (1979–1989)
-Doborârea cursei KAL 007 (1983)
-Exercițiul militar NATO „Able Archer” (1983).

La mijlocul anilor 1980, noul lider sovietic, Mihail Gorbaciov a introdus reformele de liberalizare
numite "perestroika" (reorganizare sau restructurare) și "glasnost" (deschidere sau transparență) și a
retras trupele sovietice din Afghanistan.

Războiul Rece s-a atenuat odată cu prăbușirea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est,
precum și din Mongolia, Cambodgia și Yemenul de Sud, urmată, doi ani mai târziu, în decembrie 1991,
și de destrămarea Uniunii Sovietice. Lumea care a rămas este dominată de o singură superputere, SUA.
Această situație este, de regulă, descrisă drept hegemonie globală a SUA într-o lume unipolară, deși unii
autori consideră că lumea actuală este multipolară.
 RAZBOAIELE REGIONALE

Epoca de dupa 1945, epoca postbelica este foarte departe de spiritul pacific. Unele surse documentare
precizeaza ca, numai intre 1945-1989 in lume au avut loc 138 de razboaie, in care au fost ucisi 23
milioane de oameni, iar in urmatorii ani, alte si alte razboaie, de mai mica sau mai mare anvergura au
sporit carnagiul si au produs noi si inspaimantatoare distrugeri materiale.
CAUZELE :
Cauzele de ordin politic:
-contradictiile dintre gruparile politice interne, care au devenit antagoniste, au dus de nenumarate ori la
ciocniri armate si tot de nenumarate ori aceste ciocniri au determinat amestec din afara pentru sprijinirea
uneia sau alteia din parti.
-Politica sferelor de influenta, a hegemonismului politic declanseaza interventii militare atunci cand
interesele unor mari puteri sunt „lezate" in perimetrul lor de influenta.
Cauzele de ordin economic:
-tendinta de a controla importante cai de comunicatie, maritime indeosebi, spre zonele de exploatare ale
bogatiilor naturale si razboiul contra unor puncte „cheie" de pe aceste comunicatii.
-tendinta marilor puteri de a exploata bogatiile naturale din tarile mai putin dezvoltate si aservite lor
- lupta pentru apararea si conservarea acestor bogatii determina interventii militare care nu se lasa mult
asteptate
Cauzele de ordin social:
-Declansarea razboaielor civile, in care fortele populare, pe baza unui larg front de actiune, cauta sa
inlature conducerile reactionare, dictatoriale si sa instaureze regimuri de democratie (Guatemala,
Nicaragua, Salvador).
Cauze de ordin national, etnic:
-declansarea unor razboaie de eliberare nationala impotriva asupririi straine. Cele mai caracteristice au
fost in Algeria, Vietnam, Angola, Mozambic, Rhodezia (Zimbabwe).
Cauzele de ordin teritorial :
-Impartirea continentelor si crearea unor noi state. Astfel de razboaie au avut loc intre Etiopia si
Somalia, intre Israel si tarile arabe vecine, intre Irak si Iran, intre Grecia si Turcia.
Cauzele de ordin religios-tribal :
-amestecul strain, care se situeaza de o parte sau de alta a adversarilor. Astfel de razboaie au avut loc in
Liban, Nigeria, India (pana la obtinerea independentei), Congo, Ruanda etc.
Cauzele de ordin militar
- conceptiile strategice ale unor state mari de a se mentine sau de a se instala in zone geografice de mare
importanta strategica, din care sa controleze teritoriul prezumtivului adversar. Exemplele ne sunt oferite
de razboaiele din Coreea si Vietnam, unde pozitiile peninsulare ale acestor tari au influentat considerabil
optiunile strategice ale S.U.A. si U.R.S.S.
 Razboiul din Vietnam (1 noiembrie 1961 și 30 aprilie 1975)
Războiul a fost purtat între Republica Democrată Vietnam (Vietnamul de Nord), sprijinită
de China și Uniunea Sovietică, și Republica Vietnam (Vietnamul de Sud), sprijinită de Statele Unite.
Conflictul s-a încheiat cu înfrângerea Vietnamului de Sud și unificarea țării sub conducere comunistă.
Trupele americane s-au retras din Vietnam, războiul fiind considerat unul dintre marile eșecuri ale
politicii externe americane.
Cauzele razboiului declansat de francezi, apoi de americani impotriva popoarelor Indochinei si, in
primul rand a celui vietnamez a avut la baza politica imperialista si colonialista a unor mari puteri dusa
impotriva popoarelor care si-au cucerit independenta nationala, pentru a le mentine in sferele lor de
influenta economica, politica si militara.
Sub aspect politico-moral acest razboi a avut un caracter nedrept, din partea agresorilor francezi si
americani si drept, de eliberare nationala din partea popoarelor Indochinei, in general si a celui
vietnamez, in special.
Agresorii au avut ca scop transformarea peninsulei intr-o baza navala si aeriana americana pentru
atingerea scopurilor economice, politice si strategice ale S.U.A. in Asia, folosirea Peninsulei Indochina
ca pe un cap de pod impotriva miscarilor de eliberare nationala din zona iar popoarele peninsulei au
urmarit dobandirea independentei si suveranitatii nationale, eliberarea teritoriului aflat sub dominatie
coloniala sau ocupatie straina, faurirea si consolidarea statelor nationale unitare: Vietnam, Cambodgia,
Laos.
Din punct de vedere al apartenentei nationale a agresorilor, perioadele razboiului sunt:
-perioada antijaponeza (9 martie - septembrie 1945) caracterizata mai mult printr-o lupta politica dusa
de Frontul pentru Eliberarea Vietnamului (Vietmin);
-perioada luptei impotriva colonialismului francez (23 septembrie 1945 - 7 mai 1954);
-perioada luptei impotriva administratiei „marioneta" de la Saigon (iulie 1954 - martie 1961);
-perioada luptei impotriva agresiunii S.U.A. (mai 1961-29 aprilie 1973);
-a doua perioada a luptei impotriva administratiei „marioneta" de la Saigon (13 iunie 1973 - 29 aprilie
I975).

In razboiul din Vietnam s-au confruntat, pe de o parte S.U.A, careia i s-au alaturat trupe sud-coreene,
thailandeze, filipineze, australiene, neo-zeelandeze precum si trupele regimului de la Saigon iar de
cealalta parte, Armata populara a Vietnamului de Nord, fortele populare ale Frontului de Eliberare
Nationala din Vietnamul de Sud, precum si fortele patriotice de eliberare nationala din Laos si
Cambogdia.
La nivel strategic, fortele americane, asigurandu-si suprematia aeriana si navala totala au cautat sa-si
atinga scopurile prin actiuni ofensive in toate „punctele de contact" cu fortele patriotice in Vietnamul de
Sud si prin bombardamente asupra Vietnamului de Nord.
Scopul strategic final era de a nimici fortele patriotice din Vietnamul de Sud, a neutraliza si intimida
Vietnamul de Nord in actiunea de sprijinire a confratilor din sud. S.U.A.
Au utilizat forme si procedee de actiune militara, precum: blocade terestra, aeriana si navala; lovirea din
aer sau de pe mare a obiectivelor militare; folosirea armelor chimica si meteorologica si a razboiului
electronic.
Fortele vietnameze au adoptat strategia razboiului popular, avand drept scopuri:
- eliberarea intregului teritoriu de sub dominatia coloniala;
- faurirea statului national unitar independent vietnamez.
Pentru atingerea acestora, intr-o prima etapa au adoptat apararea strategica, apoi au combinat
apararea strategica cu ofensiva strategica (exemplu: ofensiva „Tet" inceputa la 31 ianuarie 1968) pentru
a se realiza echilibrul de forte. Ultima etapa este marcata de ofensiva fortelor vietnameze la inceputul
anului 1972, terminata cu cucerirea Saigonului la 30 aprilie I975 (trupele americane au terminat
retragerea din Vietnamul de Sud la 29 aprilie 1973).
Fortele vietnameze au adoptat tactica razboiului popular, cu folosirea unor procedee variate, in
functie de adversar, teren si capacitatea combativa proprie. Pe timpul ofensivei s-au utilizat hartuirea
neintrerupta a adversarului si atacuri fulger asupra obiectivelor sale (garnizoane, baze militare, puncte
de sprijin). Unele din atacuri s-au executat combinat - infiltrare in obiectiv si atacul combinat al
luptatorilor din interiorul si exteriorul obiectivului.
Caracteristica actiunilor tactice ale beligerantilor in razboiul din Vietnam a fost „actiunea in focar".
Acest procedeu este propriu razboaielor de tip popular, unde lipsesc fronturile clasice, actiunile fiind
polarizate de bazele insulare ale beligerantilor, in scopul distrugerii acestora.
Pierderile umane in acest razboi au fost urmatoarele: Vietnamul de Nord - 1 milion de morti; Vietnamul
de Sud - 400.000 morti; trupele S.U.A. - peste 55.000 morti.
Rezultatul razboiului este cunoscut: fara a pierde, ca francezii, o batalie in camp deschis, S.U.A. au
fost infrante pe plan politic si constranse sa se retraga din Vietnam. Unificarea Vietnamului s-a facut la
doi ani dupa incheierea tratativelor de pace, sub egida partidului comunist din Nord, Saigonul devenind
orasul Ho Si Min.
Razboiul din Coreea (25 iunie 1950 - 27 iulie 1953)
Războiul Coreei a fost un conflict militar între Republica Coreea (cunoscută cu precădere
drept Coreea de Sud) și Republica Populară Democrată Coreeană (respectiv Coreea de Nord). Coreea de
Sud a avut drept aliați Națiunile Unite, iar Coreea de Nord a fost sprijinită de Republica Populară
Chineză, cu ajutor militar din partea Uniunii Sovietice.
În toiul încercării de a uni pe cale democratică peninsula Coreea într-un singur stat, la 25 iunie
1950, Coreea de Nord a invadat Coreea de Sud, trecând paralela 38, granița stabilită de comun acord
de SUA și URSS în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Statele Unite ale Americii, împreună cu
trupele ONU de menținere a păcii, au intervenit pentru Coreea de Sud.
Cu un sprijin militar de 12 miliarde de dolari votat de Congresul American, președintele Truman i-a
ordonat generalului Douglas MacArthur, care staționa cu trupele de ocupație americane în Japonia, să
transfere materiale militare armatei sud-coreene. Nefiind pregătiți pentru acest atac, americanii și trupele
ONU au fost împinși de trupele nord-coreene tot mai în sud, până când singura porțiune care mai
rămânea în mâna americanilor era Perimetrul Pusan, aproximativ 10% din teritoriul Coreei de Sud. Între
timp, americanii și-au mobilizat trupele, au adus întăriri, în timp ce trupele nord-coreene erau tot mai
extenuate, liniile lor de aprovizionare lărgindu-se tot mai mult. În Perimetrul Pusan americanii au
organizat o apărare puternică, pe care trupele nord-coreene nu o puteau străpunge.
Forțele americane trec peste linia de demarcație (septembrie-octombrie 1950)
Intervenția Chinei (octombrie-decembrie 1950)
După o desfășurare favorabilă a evenimentelor pentru sudiști, armata chineză a intervenit alături de
Coreea de Nord, intrând cu trupele în Coreea de Sud, la data de 19 octombrie 1950, înclinând balanța
victoriei spre Coreea de Nord.
Totul s-a încheiat, în final, cu un armistițiu între Coreea de Nord și Coreea de Sud, fiind restabilite
granițele inițiale, cele care erau în vigoare la declanșarea conflictului. Coreea de Nord s-a retras
unilateral din acest pact la 27 mai 2009.
Acest conflict, considerat a fi un război civil, a fost, de fapt, un război care a implicat intervenția, de
partea ambelor părți, a celor două mari superputeri ale lumii, URSS și SUA, unele surse referindu-se la
acest conflict ca fiind o etapă din Războiul Rece.
Bilantul razboiului este infiorator: 900.000 de chinezi, 1, 5 milioane de nord-coreeni si 1, 3 milioane
de sudcoreeni (in mare majoritate civili) au cazut victime conflictului. De asemenea, 34.000 de
americaniau murit in lupta si peste 100.000 au fost raniti.
 Razboaiele arabo-israeliene
De la infiintarea statului Israel s-au desfasurat cinci razboaie arabo-israieliene:
primul in 1948 al patrulea in 1973
al doilea in 1956 al cincilea in 1982.
al treilea in 1967
Războaiele arabo-israeliene reprezintă conflicte armate care au opus statul
Israel ţărilor arabe vecine.
Imigraţia ebraică în Palestina a favorizat deja din anii ’30 confruntări sângeroase între coloni şi
populaţia arabă, devenite constante după ce sioniştii au obţinut abandonarea teritoriului de către britanici
şi ONU a stabilit împărţirea Palestinei în două state (1947).
Primul razboi arabo-israelian
Războiul civil s-a transformat în război deschis prin invadarea noului stat Israel, în mai 1948, de către
armatele Ligii arabe (egiptene, iordaniene, irakiene, siriene şi libaneze), care, în ciuda superiorităţii
numerice, au fost respinse şi invinse de armata israeliană, improvizată, dar bine motivată (1949).
Israelul şi-a lărgit graniţele prevăzute de planul ONU de împărţire înspre Galileea occidentală şi Negev,
legând partea evreiască a Ieruslimului de restul teritoriului.
În urma acestui război a luat naştere şi problema refugiaţilor palestinieni (peste 500.000 de arabi au
părăsit rapid Israelul), în timp ce a rămas deschis conflictul profund dintre cele două populaţii, cu o
tensiune permanentă în privinţa frontierelor israeliene.
Războiul din 1956
În 1956, profitând de izolarea Egiptului (care lansase o cruciadă împotriva Israelului şi incheiase acordul
cu ţările arabe care înconjurau Israelul) din cauza naţionalizării canalului de Suez, Israelul a dezlănţuit o
ofensivă preventivă care, sub comanda lui M. Dayan, a dus la ocupararea temporară a Sinaiului şi a
fâşiei Gaza. La acţiunea Israelului s-a adăugat intervenţia trupelor anglo-franceze din Port Fuad şi Port
Said. Intervenţia ONU şi presiunile SUA şi URSS au determinat Israelul să se retragă (1957), în timp ce
forţele ONU se plasau între egipteni şi israelieni.
Războiul de şase zile
În iunie 1967 o nouă tentativă de a întări solidaritatea dintre ţările arabe, făcută de Nasser şi urmată de
cererea de retragere a forţelor de intervenţie ONU de la blocajul provocator al navelor israeliene din
Golful Aqaba spre care se deschidea şi portul israelian Eilat, a creat motivul unui atac israelian ulterior.
În ciuda amplitudinii coaliţiei arabe, armata statului evreiesc a obţinut, sub conducerea lui M. Dayan
si Y. Rabin, succese rapide pe toate fronturile, obţinând în şase zile controlul Sinaiului (revenit apoi
Egiptului în 1979), al „fâşiei” Gaza, Cisiordaniei şi a celorlalte înălţimi de pe Golan, înspre Siria.
Războiul de Yom-Kippur
Tensiunea permanentă, susţinută şi de superputerile SUA (care sprijinea Israelul) şi sovietică (tinzând să
dobândească un rol mediteranean, înarmand unele ţări arabe), a produs în 6 octombrie 1973 un nou
război, deschis de un atac egiptean de sărbătoarea ebraică a Kippurului, blocat după incertidunile iniţiale
de rezistenţa israeliană eficientă, , angajată şi pe înălţimele Golanului de sirieni. Pe 22 octombrie ONU a
impus încetarea focului şi a trimis căştile albastre pentru a controla o fâşie demilitarizată din Canalul de
Suez. Acordul de pace cu Egiptul din 1979 a stabilit retragerea israelienilor din Sinai.
Pacea din 1993
După invazia israeliană a Libanului, în 1982, deschiderea unui front intern de luptă o dată cu Intidafa
din 1987 şi rachetele lansate împotriva Israelului de către S. Hussein în cursul războiului din Golf
(1991), acordurile de pace semnate la Washington între Israel şi OEP în 1993 (urmate de cel cu Iordania
în 1994 şi începerea tratativelor su Siria) au pus bazele unei concilieri privind diferitele controverse
regionale.
 Criza berlineza
Blocada Berlinului (24 iunie 1948 - 11 mai 1949) a fost una din primele crize majore
internaționale ale Războiului Rece, marcată de momentul când Uniunea Sovietică a blocat accesul
rutier și feroviar către Berlinul de Vest.
Criza a fost provocată de URSS prin ultimatumul prin care au cerut retragerea forțelor armate
ale occidentalilor (americani, britanici și francezi) din Berlinul de Vest, care a culminat prin
împărțirea de facto a Berlinului și ridicării Zidului Berlinului.
Criza a luat sfârșit atunci când Uniunea Sovietică a permis sosirea ajutoarelor
americane, britanice și franceze, care erau trimise pe calea aerului în Berlinul de Vest, operațiune
cunoscută sub numele de Operațiunea Vittles. Blocada Berlinului a fost una dintre cele mai mari
blocade din istorie.
CAUZE :
-3 iulie 1945 americanii, englezii apoi si francezii se instaureaza in ruinele Berlinului
-11 iulie un Comandament cvadripartit isi asuma administratia orasului
-diferentele dintre estici si vestici se adancesc tot mai mult
-reforma monetara propusa de generalul american respinsa de cel rus
-sovieticii impun anumite restrictii in realizarea transporturilor din Berlin spre Germania de Vest
si invers
-20 iunie 1948 aliatii occidentali impun o noua moneda in zona lor de ocupatie a Berlinului
-rusii raspund prin intreruperea curentului electric si prin inchiderea cailor de transport catre
Berlin
CONSECINTE :
- problema monedei a devenit concretă atunci când muncitorii feroviari din Berlinul de Vest, plătitți
cu ambele monede au intrat în grevă, grevă ce se încheie la 28 iunie cu decizia că 60 % din salar
trebuie platit în mărci vestice
- după ridicarea blocadei Consiliul de Control si Komandatura nu si-au reluat poziiile si s-au format
două municipalităi
- constituirea Republicii Federale Germane cu capitala la Bonn a fost o hotărâre de la 23 mai 1949
- RFG s-a confruntat cu dorinta Berlinului de Vest de a face parte din noul stat ca al 12-lea Land
- la 21 octombrie 1949 inclusiv Frana cu unele restricitii si rezerve tehnice acceptă ca Berlinul de
Vest să fie tratat ca parte a RFG-ului
- după incheierea blocadei formarea celor două blocuri nu a mai putut fi oprită din mai multe
motive

La conferința de la Potsdam, cei trei învingători au decis ca Berlinul să fie guvernat de cele patru
puteri ocupate-Statele Unite, Marea Britanie, Franța și Uniunea Sovietică-state care vor administra
împreună și Germania. Sovieticii ocupau un sector întins din partea estică a orșului, americanii
aveau un sector în sud, francezii își aveau sectoarele lor în vest și în nord.
Cel mai important, Berlinul de Vest servea drept canal de trecere pentru acei est-germani care
căutau să emigreze în Occident deși cele patru puteri stabiliseră diferitele drumuri și coridoare
aeriene care urmau să fie folosite pentru a se ajunge la Berlin, ele nu căzuseră de acord cu privire la
mecanismele de trecere. În iunie 1948 Stalin profită de această lacună instituind Blocada Berlinului
pe motiv că drumurile de acces erau în reparație. În anii următori blocadei Berlinul s-a
dezvoltat,devenind un important centru industrial, dar care în caz de urgentă nu ar fi rezistat doar
printr-un pod aerian, mai ales datorită faptului că Uniunea Sovietică răspundea de acces, satelitul
est-german era cel care controla șoselele dinspre capitala sa, Berlinul de Est.
La 27 noiembrie 1958, Hrușciov adresează un ultimatum de șase luni Marii Britanii, Statelor
Unite și Franței insistând asupra demilitarizării și transformării Berlinului de Vest într-un „oraș
liber”. Dacă nu se ajungea la o înțelegere ,Uniunea Sovietică urma să semneze un tratat de pace cu
Germania de Est prin care să predea acesteia drepturile sale de ocupant și controlul asupra căilor de
acces în RDG. Înțelegerea tacită era ca RFG să adere la Alianța Nord Atlantică, iar aliații să facă
din unificarea Germaniei o parte integrantă a diplomației Est-Vest. Pentru Adenauer criza
Berlinului consta în orientarea spre Occident a Republicii Federale Germania.
Criza se încheie la 13 august1961, o dată cu construirea Zidului Berlinului ,orașul fiind astfel
tăiat ermetic în două, blocând hemoragia germanilor dinspre Est spre Vest. Înălțarea iadului a
readus în fața democrațiilor dilema lor referitoare la Berlin, cu privire la apărarea libertății
Berlinului împotriva „agresiunii fățișe”. Drept urmare Kennedy a apreciat că zidul nu se încadrează
în tipul de definiție pe care America o dădea agresiunii și că nu va răspunde militar. În acest
interval, recunoșterea regimului Germaniei de Est s-a făcut treptat și ca o decizie vest-germană,
susținută de toate partidele importante din Germania, nu ca o inițiativă impusă de Statele Unite.
Cu timpul aliații au insistat asupra condiției preliminare ca Uniunea Sovietică să stabilească
proceduri stricte de acces în Berlin și să confirme statutul acestuia de oraș al celor patru puteri. Nici
Berlinul și nici drumurile sale de acces nu au mai fost puse în discuție până în momentul dărâmării
Zidului, în 1989, act ce a condus la reunificarea Germaniei.

CRIZA CARAIBILOR (14 octombrie 1962-20 noiembrie 1962)

Criza proiectilelor cubaneze a fost o confruntare între Uniunea Sovietică și Statele Unite în
legătură cu proiectilele nucleare sovietice din Cuba. Criza a început la 14 octombrie 1962 și a durat
38 de zile, până la 20 noiembrie 1962. Această criză a fost privită ca fiind momentul când Războiul
Rece a fost foarte aproape să devină război nuclear și să se transforme în Al Treilea Război
Mondial.
Imediat după ce a obţinut puterea deplină în Cuba anului 1969, liderul revoluţionar cubanez Fidel
Castro a avut ca obiectiv principal, şi logic până la un punct, stabilirea unei alianţe trainice între ţara
sa şi Uniunea Sovietică. Sub regimul său, Cuba s-a dezvoltat ca o ţară dependentă ombilical de
URSS datorită ajutorului militar şi economic oferit de aceasta. Guvernul lui Castro era iniţial neutru
competiţiei multiple dintre cele două superputeri.

URSS-ul iniţial nu era interesată de Cuba, iar Fidel Castro chiar vizitase Statele Unite în decursul
anului 1959. Dar când reformele socialiste implementate de Castro au ameninţat intersele
americanilor proprietari de pâmânturi din Cuba, brusc Castro a devenit un personaj indezirabil în
toate cercurile de putere din Washington. Ostilitatea relaţiilor cubaneze-americane a oferit o ocazie
mult aşteptată de Uniunea Sovietică care dorea instalarea unui avanpost militar în coasta
americanilor. SUA a decis atunci să înceteze în anul 1961 orice relaţie diplomatică cu Cuba.

În acelaşi timp sovieticii erau în plin Război Rece (1945-1991) cu americanii şi aliaţii lor
occidentali, perioadă presărată pe atunci cu numeroase confruntări politice şi economice. Cele două
blocuri au intrat în probabil cea mai tensionată fază a relaţiei lor imediat după ce pilotul unui avion
de spionaj de tip U-2 care zbura la mare altitudine deasupra Cubei pe data de 14 octombrie 1962 a
fotografiat asamblarea mai multor rachete sovietice cu rază medie de acţiune de tip SS-4 care erau
asamblate pentru o ulterioară instalare.
Două zile mai târziu, preşedintele Kennedy a fost informat oficial despre situaţie, fapt care l-a făcut
să convoace de urgenţă un grup de strategi şi consilieri, grup care avea să fie cunoscut ulterior sub
numele de Comitetul Executiv sau pe scurt, ExCom. În cadrul acestui for suprem activau cei mai
importanţi oameni din SUA, precum Secretarul de Stat Dean Rusk, Secretarul Apărării Robert
McNamara, directorul CIA, John McCone şi mulţi alţii. Timp de aproape două săptămâni,
preşedintele Kennedy şi echipa sa urmau să se lupte cu criza diplomatică deja instalată între cele
două superputeri, la fel cum în Kremlin, Nikita Hruşciov convocase un for asemănător.
Pentru americani, situaţia era deopotrivă una fără precedent şi de neacceptat. La aproximativ 145
kilometri sud de Florida, rachetele sovietice puteau atinge uşor ţinte situate în tot sud-estul SUA.
Dacă americanii ar fi permis amplasarea rachetelor sovietice în Cuba, situaţia ar fi dus la înclinarea
balanţei în defavoarea americanilor care conduseseră până atunci cursa înarmărilor nucleare.
Trebuie reţinut totuşi că se ajunsese la acest punct din vina iniţială a americanilor.
Uniunea Sovietică ajunsese să-şi instaleze rachetele în Cuba din două mari motive:
Pentru a face o demonstraţie de forţă ameninţând SUA dinspre Caraibe, şi pentru a întări
poziţiile de negociere în încercările repetate ale Moscovei de a forţa alipirea Berlinului de Vest la
Germania comunistă. Ca motive de ordin secundar mai figurau apărarea Cubei de o eventuală
invazie americană şi sporirea prestigiului sovietic la ONU.
Însă nimic din cele de mai sus nu s-ar fi întâmplat dacă americanii care se pregăteau febril şi
precipitat de un eventual război nuclear în Europa nu ar fi amplasat primii rachete nucleare în ţările
aliate din NATO. SUA a decis astfle să plaseze baterii de rachete în ţara care avea graniţă directă cu
URSS-ul de atunci. Este vorba de Turcia, stat NATO care avea pe atunci graniţă cu două foste state
sovietice, Georgia, respectiv Armenia.

Avantjul acestui razboi a fost instaurarea unei linii telefonice directă ("linie roșie") între Kremlin și
Casa Albă pentru a evita un război nedorit.

Kennedy a decis instituirea unei blocade maritime asupra Cubei pentru a preveni astfel instalarea
altor rachete sovietice.
Chiar dacă această măsură nu a dezamorsat criza, blocada Cubei a dus la evitarea unui atac direct şi
i-a oferit preşedintelui american mai mult timp pentru discuţii diplomatice. Până atunci însă,
sovieticii instalaseră deja între 36-42 rachete SS-4 cu rază medie de acţiune. Şase dintre
rachete erau falsuri făcute din carton pentru a înşela astfel un potenţial atac american.
Rachetele aveau o rază de acţiune de 2036 kilometri şi puteau atinge oraşe precum New
Orleans. Miami şi chiar capitala Washington DC. Fiecare rachetă avea o încărcătură
explozivă de o megatonă , echivalentul unui milion de tone de dinamită. O singură rachetă a
sovieticilor era de 60 de ori mai puternică decât bomba care a căzut la Hiroshima, bombă
care avea „doar” 16 kilotone, adică echivalentul a 16.000 tone de dinamită.

Sovieticii mai instalseră în Cuba o baterile de 12 rachete nucleare de tip Luna cu o rază de acţiune
de 32 kilometri, rachete care erau destinate să fie folosite doar dacă americanii încercau o invazie
terestră. Comandanţii sovietici primiseră dreptul să folosească rachetele Luna după cum credeau de
cuviinţă, fără să mai aştepte ordinul Moscovei. Situaţia s-a schimbat după data de 27 octombrie
când Kremlinul nu le-a mai dat voie să le acţioneze nici pe acestea fără ordinul său direct. Asupra
SUA mai erau aţintite 80 de rachete debaterie de tip Sopka, care erau amplasate pe plajele
cubeneze. Atunci, în Cuba staţionau peste 40.000 de soldaţi sovietici.