1.

Politica agricolă
Politica agricolă reprezintă un ansamblu de principii, mijloace şi metode de acţiune prin
care se realizează obiectivele generale ale statului în domeniul agriculturii.
În domeniul agriculturii, rolul UE a fost întotdeauna acela de a ajuta la:
 Asigurarea unei aprovizionări stabile a populaţiei cu alimente sigure şi la preţuri
convenabile;
 Asigurarea unui nivel de viaţă rezonabil pentru fermierii UE, permiţând totodată
agriculturii să se modernizeze şi să se dezvolte;
 Asigurarea continuării practicării agriculturii în toate regiunile UE

Obiectivele PAC :

1. creșterea productivității agricole prin promovarea progresului tehnic și asigurarea

utilizării optime a factorilor de producție, în special a forței de muncă;
2. asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populația agricolă;
3. stabilizarea piețelor;
4. garantarea siguranței aprovizionărilor;
5. asigurarea unor prețuri rezonabile pentru consumatori.

Instrumentele financiare ale PAC

1. Preţurile

 Funcţionarea pieţelor produselor agricole în Uniunea Europeană este bazată pe un sistem

de reglementare a preţurilor de comercializare a produselor.

2. Intervenţia pe piaţă (stocarea)

 Atunci când preţurile de piaţă ale unor produse ating niveluri mai mici sau apropiate de
cele stabilite prin sistemul preţurilor de intervenţie, agenţii autorizate cumpără şi
stochează aceste produse pentru a restabili nivelul preţului. Produsele stocate sunt fie
revândute când se restabileşte echilibrul pe piaţă, fie exportate la preţuri derizorii pe
pieţele internaţionale, fie distruse .
3. Subvenţii
 Plăţile directe sunt formate din ajutoarele pentru producţie şi plăţile
compensatorii.Subvenţiile pentru producţie se aplică produselor al căror consum ar fi mic
în situaţia unui preţ prea mare. Ele se calculează şi se acordă fie pe unitate de produs, fie
la suprafaţă, sau pe cap de animal.
 4. Cotele de producţie
 Pentru a preveni şi limita supraproducţia, în anii ’80 a fost introdus instrumentul cotelor
de producţie. Cotele reprezintă cantităţile maxime admise pentru producţia anumitor
produse .
5. Protecţia vamală
 Pentru realizarea importului produselor agricole în Uniunea Europeană este necesară
obţinerea unei licenţe de import – condiţionată de constituirea unui depozit până în
 momentul în care importatorul dovedeşte că produsele sale respectă normele sanitare şi
fitosanitare, precum şi cerinţele de calitate europene - şi plata taxelor vamale.

Principiile PAC
- Unitatea pieţei - Unitatea pieţei înseamnă liberul tranzit al produselor agricole între
statele membre
- Preferinţa pentru produsele comunitare - Produsele Comunităţii ar trebui să aibă
întâietate în faţa bunurilor de import. Pentru a preveni înlocuirea acestor produse cu
altele de provenienţă străină, era necesar un sistem de protecţie împotriva importului
la preţuri scăzute.
- Solidaritatea financiară - Cheltuielile pentru PAC sunt suportate în mod colectiv de
către statele membre. În 1962 a fost creat Fondul European de Orientare şi Garantare
Agricolă. Cheltuielile aferente PAC sunt suportate de acest Fond care administrează
circa 50% din totalul cheltuielilor bugetului Comunităţii.

2. Politica monetară
Uniunea economică şi monetară europeană este rezultatul unui proces integrativ complex care a
presupus parcurgerea mai multor etape. Dintre acestea, cele mai importante sunt:
- Crearea Uniunii Europene de Plăţi (1950)
- Crearea Comunitãtii Economice Europene care a insemnat liberalizarea fluxurilor de bunuri
şi servicii, şi a Pieţei Comune pentru liberalizarea mişcării factorilor de producţie.
- Crearea Sistemului Monetar European (1979), inlocuit ulterior de către Mecanismul Ratei
de Schimb cu cele două forme ale sale.
- Summitul de la Haga din 1969 in care s-apus problema creării unei uniuni economice şi
monetare;
- Raportul Werner din 1970, care a propus crearea Uniunii Monetare Europene prin fixarea
parităţilor dintre monedele statelor membre şi liberalizarea totală a fluxurilor de capital;
- Crearea, în 1988, a Comitetului pentru Studiul Uniunii economice si monetare, sub
conducerea preşedintelui Comisiei Europene din acea perioadă, Jaques Delors, care a propus,
prin raportul care ii poartă numele, o nouă bază pentru unificarea monetară in Europa. Raportul
Delors a definit strategia care a condus la realizarea, in mai multe etape, a uniunii monetare.
- Tratatul de la Maastricht (1992) privind constituirea Uniunii Europene, care in plan monetar,
a consfinţit constituirea unei Bănci Centrale la nivelul Uniunii şi a stabilit criteriile pe care
statele membre trebuie să le indeplinească pentru a deveni membru al spaţiului monetar
european.
- Crearea Sistemului European al Bãncilor Centrale, a cărui funcţionare se bazează pe mai
multe principii generale dintre care amintim independenţa instituţională şi financiară a Băncii
Centrale Europene şi a băncilor centrale ale statelor membre, transparenţa, subsidiaritatea şi
responsabilitatea in atingerea obiectivelor propuse prin Tratatul de la Maastricht.
- Introducerea monedei Euro, începând cu ianuarie 1999
Sistemul Monetar European
In 1970 a fost conceput Planul Werner, prin care s-au stability obiectivele şi etapele
Uniunii monetare. Prin prisma acestui plan, uniunea monetară avea drept scop„ convertibilitatea
deplină şi ireversibilă a monedelor statelor membre eliminarea fluctuaţiilor cursuluide schimb,
fixitatea irevocabilă a parităţii şi cursurilor valutare şi completa liberalizarea fluxurilor de
capital.”Planul Werner nu a putut fi pus in aplicaredatorită conjuncturii economice de ansamblu:
căderea sistemului de la Bretton Woods, care avea la bază sistemul de cursuri fixe, respingerea
ideii de infiinţare a unei instituţii monetare commune şi de aplicare a unei politici fiscale unitare
la nivel comunitar.
Incepand cu aprile 1972, a fost pus in aplicare aranjamentul cunoscut sub numele de „şarpele
monetar” in cadrul căruia monedele celor şase state membre fondatoare ale Comunităţii
Economice Europene (la care s-au adăugat ulterior Marea Britanie şi Danemarca) păstrau intre
ele o marjă defluctuaţie de +/- 2,25% avand drept pivot dolarul american, ceea ce insemna că
intre moneda cea mai bine cotată şi cea mai slab cotată putea să existe un ecart de máximum
4,5%. Menţinerea raporturilor valorice stabilite intre monede se făcea prin intervenţii frecvente
ale băncilor centrale.
Sistemul şarpelui monetar a funcţionat cu dificultate, cu dese momente de retrageri şi
reveniri ale statelor membre şi cu numeroase reajustări de parităţi prin devalorizare şi
revalorizare.
El a fost inlocuit de către Sistemul Monetar European, in urma Consiliului European de la
Bruxelles din decembrie 1978. Pe baza propunerii comune a cancelarului Helmut Schmidt şi a
preşedintelui Franţei, Valery Giscard d’Estaing s-a creat Sistemul Monetar European, văzut ca
un instrument de creare a unei zone de stabilitate monetară in spaţiul comunitar,dar şi ca o verigă
de legătură intre Bretton Woods şi Uniunea Economică şi Monetară.
Sistemul monetar European, negociat in 1978 şi adoptat in 1979, de către cele nouă ţări
membre ale Comunităţii Europene la acea dată, care au devenit membri de facto ai acestuia, şi-a
propus in principal formarea unei zone de stabilitate monetară in cadrul unui spaţiu economic ale
cărui statemembre inregistrau, la acel moment tendinţe de diminuare a diferenţelor dintre
nivelurile lor dedezvoltare. Principalele componente ale sistemului au fost:
 unitate de cont europeană (ECU) utilizată in decontările fi nanciare;
 un fond de cooperare monetară, instituit in 1973;
 mecanismul ratei de schimb;-
 Institutul Monetar European

Fondul European de Cooperare Monetarã

Fondul European de Cooperare Monetarã, creat in aprilie 1973, reprezintă un fond comun format
din depunerile in aur şi dolari (fiecare in proporţie de 20%) din rezervele ţărilor ale căror monede
erau cuprinse in ECU, chiar dacă nu făceau parte din mecanismul ratei de schimb. Fondul
funcţiona pe principiul acordării de credite pe termen foarte scurt pe care şil acordau băncile
centrale intre ele, credite pe termen scurt şi mediu pentru echilibrarea balanţei de plăţişi
mecanismul mobilizării de ECU.4
Pentru gestionarea facilităţilor acordate prin FECOM, a fost abilitată Banca
Reglementelor Internaţionale. In conformitate cu prevederile legate de etapa a doua a Uniunii
Economice şi Monetare, Fondul European de Cooperare Monetară s-a dizolvat şi atribuţiile
acestuia au fost preluate de cătreInstitutul Monetar European.
Politica monetară comună
Tratatul de la Roma nu face referire in mod explicit la introducerea unei monede unice şi
nici la un sistem de coordonare a politicilor monetare intre statele membre, ci doar, prin
paragrafele 103-107, precizează că „fiecare ţară participantă la procesul de integrare consideră
politicile sale conjuncturale şi politicile in domeniul cursului de schimb ca elemente ale unui
consens reciproc acceptabil, considerand cursul de schimb ca fi ind o problemă de interes comun
”
Pe parcursul primilor ani ai construcţiei europene, in care s-au pus bazele uniunii vamale
şi s-aucreat instrumentele Politicii Agricole Comune, principala problemă a Comunităţii din
perspectivă monetară a fost ajustarea cursurilor de schimb. Aceasta se datora faptului că atat
funcţionarea, cat şi performanţele Politicii comerciale commune şi ale Politicii Agricole Comune
erau puternic influenţate de fluctuaţiile cursului de schimb valutar.
Tratatul Uniunii Europene semnat la Maastricht in 1991 este cel care condus la
introducerea unei politici monetare comune bazată pe o monedă unică administrată de către o
singură bancă centrală independentă. In conformitate cu prevederile Tratatului, obiectivul de
bază al politicii monetare comune şi al politicii cursului de schimb il reprezintă stabilitatea
preţurilor şi fără a aduce prejudicii acestui obiectiv, susţinerea politicilor economice generale ale
Uniunii, in concordanţă cu principiile economiei libere de piaţă şi ale concurenţei.
Cu toate că formarea Uniunii economice şi monetare a fost considerată ca fiind rezultatul
unui proces unitar, acesta poate fi delimitat in trei etape:
Prima etapã, (1 iulie 1990 şi 31decembrie 1993) ale cărei elemente centrale au fost
stabilite inainte de Maastricht a reprezentat etapa consolidării pieţei şi a marcat inceputul
perioadei de creare astructurilor economico-instituţionale proprii uniunii economice şi monetare.
Obiectivul central al acestei etape l-a constituit creşterea convergenţei politicilor economice şi a
cooperării intre băncile centrale in scopul incorporării practicilor monetare ale statelor membre
in cadrul Sistemului Monetar European. In cadrul ei s-au realizat o serie de progrese legate de
abolirea restricţiilor legate de mişcările de capital,consolidarea mecanismului ratei de schimb şi o
intărire a cooperării intre băncile centrale ale statelor membre.
 In cadrul acestei etape, in procesul de consolidare a pieţei, Consiliul a stabilit un cadru de
convergenţă al performanţelor economice din statele membre şi de monitorizare a progresului
realizat, pe baza unor rapoarte periodice.
Cea de-a doua etapã a inceput la 1 ianuarie 1994 şi s-a incheiat la 31 decembrie 1998. In
timpul acestei etape, pornind de la prevederile Tratatului Uniunii Europene statele membre au
fost constranse să evite deficitele bugetare excesive, şi să iniţieze paşi spre independenţa băncii
centrale. In procesul de creştere a independenţei băncilor centrale, Tratatul le interzicea acestora
acordarea defacilităţi de creditare guvernamentale sau de achiziţii de instrumente privind datoria
publică direct de la acestea. Alături de interzicerea explicită a finanţării directe a deficitelor
publice, Tratatul mai prevedea, prin art. 102, ca autorităţile publice să nu aibă acces privilegiat la
instituţiile financiare, decat dacă acesta avea la bază motive de natură prudenţială. Altfel spus,
Tratatul a incercat să inducă un control bugetar indus de piaţă. In pregătirea celei de a treia etape,
Comisia şi Institutul Monetar European au fost obligate să raporteze Consiliului aspectele legate
de modul in care legislaţiile naţionale răspund cerinţelor legate de atingerea uniunii economice şi
monetare şi asupra progresului făcut in indeplinirea criteriilor de convergenţă.

Criteriile de convergentã
Tratatul de la Maastricht condiţionează participarea in cadrul Uniunii economice şi
monetare de indeplinirea unor criterii de convergentã nominalã, un fel de ţinte cantitative de
referinţă, cunoscute şi sub numele de Criteriile de la Maastricht Acestea sunt:
- rată scăzută a inflaţiei, care să nu depăşească cu mai mult de 1,5 % cele mai bune
performanţe ale statelor membre participante in anul dinaintea examinării;
- dobanzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu depăşească cu mai mult de
2% dobanzile din cele mai performante state membre participante in anul dinaintea examinării;
- un deficit bugetar care să nu depăşească 3% din PIB
- datorie publică cumulată care să nu depăşească 60% din PIB;
- stabilitatea cursului de schimb, in sensul menţinerii cursului naţional in limitele marjelor
normalede fluctuaţie ale MRS2 pentru cel puţin doi ani inaintea intrării in zona euro (art. 121 din
TEC)
Criteriul de convergenţă a cursului de schimb reprezintă una din condiţiile Tratatului de
la Maastricht care trebuie indeplinită de către statele membre inainte de adoptarea monedei
unice.
Aceasta presupune participarea obligatorie la MRS2 cel puţin doi ani inainte de intrarea
in zona euro, timp in care nu este permisă realinierea parităţii centrale in sensul devalorizării in
cei doi anide participare la MRS2.
 In afara acestor criterii, au fost luate in calcul şi o serie de alţi factori, cum ar fi gradul de
integrare al pieţelor, soldul balanţei de plăţi, costul unitar al forţei de muncă precum şi alte
elemente relevante pentru stabilitatea pieţelor.
Alături de criteriile de convergenţă nominală, insă fără a face obiectul Tratatului de la
Maastricht, au apărut, la iniţiativa Comisiei Europene şi a Băncii Centrale Europene o serie de
criterii care merg pe asigurarea convergenţei şi coeziunii structurilor economice ale statelor
membre şi ale celor candidate.
Aceste criterio numite şi criteriile de convergentã realã privesc:
- gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale
externe inPIB,
- ponderea comerţului bilateral că ţările membre ale Uniunii Europene in totalul
comerţului exterior,
- structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură şi servicii),-
PIB-ul pe cap de locuitor, calculat in funcţie de paritatea puterii de cumpărare;
Incepand cu 1 mai 1998, ca urmare a procedurilor şi foii de parcurs stabilite prin tratatul
CE,pe baza recomandării Comisiei, Consiliul a decis că Belgia, Germania, Spania, Franţa,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia, şi Finlanda au indeplinit condiţiile de
adoptare a monedeiunice, respectiv:
- indeplinirea criteriilor de convergenţa nominală;
- faptul că legislaţiile naţionale, inclusiv statutul băncilor centrale erau compatibile cu
Tratatul şi cu statutul Sistemului European al Băncilor Centrale.
Cu aceeaşi ocazie, Consiliul a decis că Grecia şi Suedia nu indeplineau condiţiile
necesare pentru adoptarea monedei unice şi nu a examinat situaţia Marii Britanii şi a
Danemarcei, deoarece, inconcordanţă cu prevederile Tratatului acestea au trimis o notificare
Consiliului prin care il anunţau că nu doresc să participe la cea de a treia etapa a uniunii
economice şi monetare.
De fapt, in analizarea modului in care s-a realizat indeplinirea criteriilor de convergenţă s-
au făcut o serie de concesii dintre care le amintim pe cele legate de ponderea datoriei publice in
PIB( cazul Italiei şi al Belgiei) sau a deficitului bugetar ( cazul Germaniei).
Pentru a se evita controlul guvernelor asupra chestiunilor financiare ale statelor membre,
s-a semnat, ca urmare a Tratatului de la Amsterdam, Pactul de Stabilitate şi Creştere (1997) prin
care era asigurată disciplina financiară prin evitarea unor deficite bugetare peste limitele stabilite.
Statelor membre care nu au indeplinit condiţiile pentru adoptarea monedei unice de la
inceput le-a fost acordată o perioadă de derogare, nedeterminată, in cadrul căreia nu li se aplică
prevederile legate depolitica monetară şi sancţiunile legate de deficítele excesive.
 In acelaşi timp insă, guvernatorii băncilor central din aceste state sunt membri ai
Consiliului general al Băncii Centrale Europene.
In iulie 2002, pe baza deciziei Consiliului, Greciei i-a fost permisă adoptarea monedei
Euro,ca urmare a indeplinirii criteriilor de convergenţă.
Etapa a treia, a inceput la 1 ianuarie 1999 cu stabilirea ratelor de schimb irevocabile
intremonedele statelor participante şi in raport cu euro.
Din ianuarie 1999, monedele naţionale ale statelor membre (ale zonei euro) au continuat
săcircule numai ca exprimări nezecimale ale monedei unice, pană candau fost complet inlocuite
cu moneda euro. In acelaşi timp, toate decontările dintre statele membre,emisiunile de titluri de
stat, sau contractele incheiate in cadrul spaţiului sunt realizate in modobligatoriu in euro.
De menţionat că moneda euro este utilizată ca şi insemn monetar şi in alte state, care nu
sunt membre ale Uniunii Europene, cum ar fi Andora, Islanda, Lichtenstein, etc. Alături de
introducereamonedei euro in spaţiul format de către statele membre care au indeplinit criteriile
de convergenţă, unmoment de importanţă crucială l-a constituit inlocuirea politicilor monetare
naţionale cu o politica monetară comună, concepută de către Banca Centrală Europeană.

3. Politica socială
Termenul de politici sociale se referă la activităţile desfăşurate prin intermediul statului
(strategii, programe, proiecte, instituţii, acţiuni, legislaţie) care influenţează bunăstarea
individului, familiei sau comunităţii într-o societate.
Evident, politicile sociale europene sunt acelea promovate de către Uniunea Europeană ca
instituţie suprastatală, dar şi cele promovate de fiecare dintre statele Europei.
Componentele politicii sociale
 Obiectivele şi instrumentele politicii sociale şi de ocupare sunt:
A.Asigurarea locurilor de muncă;
B.Iniţiativele comunitare şi măsurile inovative;
C.Implementarea libertăţii de mişcare;
D.Promovarea învăţământului şi pregătirii;
E. Egalitatea şanselor pentru bărbaţi şi femei;
F. îmbunătăţirea condiţiilor de muncă;
G. Promovarea sistemului de protecţie socială;
H. Integrarea socială.
A. Asigurarea locurilor de muncă
- problema combaterii şomajului se află în centrul dezbaterilor europene. Astfel, statele
membre s-au angajat să creeze şi să realizeze programe politice pe termen lung în vederea
combaterii şomajului.
- Cu ocazia Summit-ului de la Amsterdam din iunie 1997, şefii de state şi de guverne au
căzut de acord în privinţa intrării în vigoare a unui nou Titlu privind locurile de muncă în
Tratatul de la Amsterdam şi au convocat un Consiliu European extraordinar pe problema
locurilor de muncă.
 - La Summit-ul dedicat locurilor de muncă (noiembrie 1997), care a fost şi primul
Summit dedicat exclusiv problemei şomajului, Consiliul a adoptat Instrucţiunile privind politica
locurilor de muncă..
Până în 2002, obiectivele politicii de ocupare erau stabilite în cadrul a circa 20 linii
directoare, organizate în jurul a patru elemente
- disponibilitatea pentru angajare,
- antreprenoriatul,
- adaptabilitatea
- egalitatea şanselor.
a) Disponibilitatea pentru angajare. Acesta se referă la calităţile celor care caută
de lucru.
Formarea iniţială şi continuă, calificarea şi recalificarea asociate cu o bună îndrumare în
carieră sunt mijloacele prin care guvernele pot asista pe cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă
pentru a dobândi cunoştinţele şi experienţa necesare pe piaţa muncii.
Principalele obiective sunt:
 tuturor tinerilor ar trebui să li se ofere pregătire şi postpregătire, sau o perioadă de
practică înainte de a înregistra şase luni de şomaj;
 şomerilor adulţi ar trebui să li se ofere un nou început, mai ales printr-o pregătire
suplimentară şi prin orientare profesională înainte de a înregistra 12 luni de şomaj;
 cel puţin unul din cinci şomeri ar trebui să aibă posibilitatea să urmeze cursuri de
perfecţionare profesională sau de specializare;
 numărul celor care renunţă la şcoală trebuie redus şi ar trebui îmbunătăţit sistemul
şcolilor profesionale sau creat unul nou.
a) Antreprenoriatul.
Este nevoie de o cultură a iniţiativei, care să favorizeze începerea, conducerea şi
extinderea afacerilor, exploatarea noilor posibilităţi de creare de locuri de muncă, inclusiv
potenţialul de ocupare a forţei de muncă din cadrai societăţii informaţionale şi din sectorul
specific protecţiei mediului. Acest lucru implică schimbarea sistemelor de impozitare şi
înlăturarea obstacolelor administrative care îi opresc pe cei care doresc să înceapă o nouă afacere
sau să ofere locuri de muncă. De asemenea, implică oferirea unor cursuri de formare chiar
întreprinzătorilor, mai ales din firmele mici, şi stimularea creării de locuri de muncă în domeniul
social, cum ar fi sectorul voluntar sau cooperativ. Adaptabilitatea - Companiile şi angajaţii
trebuie să accepte schimbarea. Ei se confruntă cu noile tehnologii, precum şi cu schimbarea
condiţiilor pieţei.
d) Egalitatea şanselor - Statele membre au ajuns la concluzia că sistemele economice au
nevoie de mai multe strategii proactive care să permită unui număr mai ridicat de femei să
participe activ pe piaţa muncii, asigurarea şanselor egale în carieră şi îmbunătăţirea integrării
persoanelor cu nevoi speciale pe piaţa muncii. Astfel, statele membre acordă o mare importanţă
asigurării oportunităţilor egale de a face carieră atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, precum şi
îmbunătăţirii integrării persoanelor cu handicap pe piaţa muncii.
Consiliul European din 23-24 martie 2006:
 a considerat că problema creşterii numărului de locuri de muncă în Europa trebuie să
constituie una dintre priorităţile de prim rang ale UE;
 a luat notă şi de propunerea Comisiei privind stabilirea unui fond european de
ajustare la globalizare. Misiunea acestuia era de a ajuta reintegrarea profesională a
muncitorilor licenţiaţi pe motiv de modificări majore în structura comerţului mondial. El
trebuia să intervină în completarea eforturilor statelor membre, prin finanţarea unor
servicii specifice şi personalizate, atunci când muncitorii se confruntau cu probleme
sociale imediate şi de mare amploare în urma unor dificultăţi economice grave şi
imprevizibile. Noul fond a fost instituit de Parlamentul European şi Consiliu la 20
decembrie 2006. La 18 iulie 2006, Consiliul a adoptat o decizie privind liniile directoare
pentru politicile de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre. Acesta a amintit că,
de vreme ce problema creşterii şi ocupării forţei de muncă s-a aflat în centrul reformei
strategiei de la Lisabona în 2005, liniile directoare pentru ocuparea forţei de muncă şi
marile orientări ale politicilor economice au fost adoptate sub forma unui ansamblu
integrat, jucând în acest context un rol motor în realizarea obiectivelor strategiei de la
Lisabona în materie de ocupare a forţei de muncă şi a pieţei muncii. Liniile directoare
încheiate în 2005, care vizau locurile de muncă cu normă întreagă, calitatea locurilor de
muncă, productivitatea forţei de muncă şi coeziunea socială, au fost menţinute în 2006.
La 12 decembrie 2006, Comisia a propus să se extindă validitatea şi pe 2007.
B. Iniţiativele comunitare şi măsurile inovatoare
 Iniţiative comunitare (IC) sunt forme de asistenţă financiară propuse de către Comisie
statelor membre în vederea rezolvării problemelor sociale şi economice specifice care afectează
întreaga Uniune Europeană şi care completează intervenţia fondurilor structurale pe obiectivele
prioritare.
Măsurile inovative fac excepţie de la principiul programării şi dau posibilitatea comisiei
să finanţeze din proprie iniţiativă proiecte-pilot reţele de cooperare, schimburi de experienţă şi
studii cu scopul de a genera stimulente pentru politici prin intermediul, unor experimente
realizate la scara întregii Comunităţi.
Obiectivul principal al Comunităţii constă în stimularea statelor membre pentru ca
partenerii economici şl sociali să lucreze împreună şl să Implementeze măsurile de interes comun
ale UE.
C. Implementarea libertăţii de mişcare
Această libertate fundamentală implică ideea că fiecare cetăţean al unui stat membru ai
Uniunii Europene are dreptul de a merge în alt stat membru pentru a locui şi munci acolo.
De asemenea, are dreptul de a rămâne în acel stat până la sfârşitul contractului său de muncă.
Tratamentul diferit al unui angajat în ceea ce priveşte slujba, remuneraţia şi alte condiţii de
muncă datorită naţionalităţii sale este ilegal.
Pentru a asigura libertatea de mişcare, Uniunea Europeană a emis mai multe
reglementări:
■ Recunoaşterea reciprocă a titlurilor şi diplomelor
■ Securitatea socială a persoanelor care se deplasează în cadrul UE.
■ Agenţia Europeană a Locurilor de Muncă (AELM). Cetăţenii care vor să consulte piaţa
europeană a locurilor de muncă pot găsi ajutor la AELM.

D. Promovarea educaţiei şi a pregătiri

Un alt domeniu de acţiune al politicii sociale europene priveşte problema punerii la
dispoziţia economiei europene a unei forţe de muncă având o înaltă calificare.
Cel mai popular mijloc de intervenţie socio-politic îl reprezintă programele educaţionale
finanţate de UE, precum LEONARDO pentru învăţământ profesional şi calificare şi SOCRATES
pentru învăţământ general şi învăţământ superior.
 E. Egalitatea şanselor pentru bărbaţi şi femei
În acest scop au fost emise următoarele acte legislative:
 Directiva privind salarii egale pentru bărbaţi şi femei
 Directiva privind tratamentul nediferenţiat
 Directiva privind implementarea treptată a principiului tratamentului ne
diferenţiat pentru bărbaţi şi femei în probleme de securitate socială.
 Directiva privind concediul parental
 Directiva privind furnizarea dovezilor în cazul unei discriminări
 Directiva privind punerea în aplicare a principiului egalităţii între femei şi
bărbaţi în materie de ocupare a forţei de muncă
 „Pactul european pentru egalitatea între femei şi bărbaţi vizează încurajarea
statelor membre şi UE să acţioneze în diverse domenii care permit concretizarea
acestui obiectiv al egalităţii de şanse.
F. Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă
UE a adoptat o legislaţie privind următoarele domenii care au o importanţă aparte atât pentru
patroni, cât şi pentru salariaţi:
 Timpul de lucru. Timpul mediu de lucru pe săptămână este redus la 48
de ore. Durata minimă a concediului plătit este de 4 săptămâni;
 Obligaţia patronilor de a informa angajatul cu privire la condiţiile
valabile pentru contractul de muncă. La încheierea unui contract de
muncă, angajatul are dreptul să primească un document scris în care să
se regăsească cele mai importante drepturi şi obligaţii ce decurg din
contractul de muncă.
 Protecţia drepturilor angajaţilor în cazul transferului de sarcini,
îndatoriri sau o parte a unei îndatoriri. In acest domeniu, Comunitatea
a urmărit să asigure locuri de muncă in condiţiile restructurării. Astfel,
preluarea unei companii de către un nou proprietar nu mai creează
motive pentru concedieri;
 Armonizarea legislaţiei, din statele - membre care au legătură cu
proiecţia angajaţilor în cazul insolvabilităţii patronilor lor
  Armonizarea legislaţiei - din statele membre cu privire la concedierile
în masă .
Conform acestei directive , proprietarii de companii cu un anumit număr de angajaţi
trebuie să. se consulte cu sindicatul angajaţilor - dacă intenţionează să facă concedieri în masă -
astfel încât concedierile să fie evitate sau cel puţin reduse.
Înfiinţarea unui Consiliu European al Muncii cu scopul de a informa şi consulta
angajaţii. Scopul acestei directive este să ofere angajaţilor şi grupurilor de companii europene
şansa de a primi informaţii despre planificări şi decizii adoptate de către conducătorii grupurilor
din străinătate. Informarea şi audierea angajaţilor ar trebui să trateze, în primul rând, structura
companiei, situaţia ei economică şi financiară, dezvoltarea probabilă a afacerilor sale, producţia
şi profitul ei, situaţia locurilor de muncă şi dezvoltarea ei probabilă, investiţiile, schimbările
organizatorice fundamentale, introducerea de noi proceduri şi metode de producţie, fuziuni
micşorarea sau închiderea unor companii sau a unor părţi importante din aceste companii şi, în
sfârşit, disponibilizările masive;
 Integrarea lucrătorilor nerezidenţi în cadrul sistemului de ocupare a
forţei de muncă. Această directivă asigură faptul că salariaţii care merg să
lucreze temporar în alte state membre ale Uniunii (ex. servicii de
construcţii şi demolări) se supun - din prima zi - aceloraşi condiţii, dar şi
aceloraşi reglementări privind salarizarea şi concediile ca şi cei provenind
din ţara în chestiune. Astfel, companiile stabilite în ţări cu salarii mici nu
vor fi favorizate, iar denaturările în competiţie vor fi evitate;
 Locuri de muncă fără normă întreagă. Această directivă are ca scop
înlăturarea discriminării celor ce nu lucrează cu normă întreagă,
îmbunătăţirea calităţii slujbelor fără normă întreagă, facilitarea dezvoltării
slujbelor fără normă întreagă pe un fundament voluntar şi contribuţia la
organizarea flexibilă a timpului de lucru de o manieră care să ia în
considerare nevoile patronilor şi angajaţilor;
 Întărirea măsurilor de îmbunătăţire şi îngrijire a sănătăţii angajaţilor.
Patronii sunt obligaţi să facă o evaluare a riscurilor fiecărei slujbe şi să ia
măsuri de reducere a pericolelor. Rezultatele acestei evaluări trebuie să fie
 înregistrate şi, la cerere, înmânate autorităţilor. Fiecare angajat are dreptul
de a cere examene medicale preventive.
G. Promovarea sistemului de protecţie socială
Sistemul de protecţie socială joacă un rol important în Europa, ea oferă indivizilor
securitate şi contribuie la stabilitatea socială şi politică, precum şi la succesul economic.
Beneficiile includ tratament în cazul bolilor profesionale şi al accidentelor de muncă,
asigurarea unui venit stabil după pensionare şi acordarea ajutorului de şomaj.
Organizarea sistemului de protecţie socială este responsabilitatea fiecărui stat membru.
Totuşi, în anii '90, Consiliul UE a fost de acord cu punerea în aplicare a unei strategii de
convergenţă, menită să uniformizeze, pe termen lung, problemele şi sistemele europene de
protecţie socială.
Cu ocazia Consiliului European de la Nisa, din decembrie 2000, şefi de state şi guverne
au reconfirmat şi implementat decizia lor, luată la Lisabona, în martie 2000, prin care afirmau că
lupta împotriva sărăciei şi excluziunii sociale va fi cel mai bine dusă prin mijloacele metodei
deschise de coordonare (MDC).
În aceste condiţii şi pentru a atinge obiectivele strategice de dezvoltare socio-economică,
Consiliile Europene de la Lisabona, Feira şi Stockholm au mandatat Comitetul de Protecţie
Socială să acţioneze pe politici privind munca şi venituri sigure, sisteme durabile de pensii şi
incluziune socială şi asistenţă medicală, utilizând mijloacele specifice OMC.
Astfel, Consiliul European de la Stocholm a subliniat că evoluţiile demografice vor
determina presiuni mari asupra sistemelor de securitate socială în particular asupra pensiilor.
S-a căzut de comun acord, prin elaborarea Liniilor directoare de politică economică, că
perioada care urmează va oferi oportunităţi pentru a răspunde acestor provocări prin reducerea
datoriei publice şi adaptarea sistemelor de protecţie socială.
Consiliul European de la Goteborg a lansat cele trei principii generale pentru siguranţa
pe termen lung a durabilităţii sistemelor de pensii:
- protejarea capacităţii sistemelor de a face faţă obiectivelor sociale propuse;
- menţinerea durabilităţii financiare;
- plierea lor la nevoile sociale în continuă modificare.
 Aceste Consilii Europene au stabilit necesitatea aplicăm MDC în domeniul politicilor
privind pensiile pe baza unei activităţi comune a Comitetului de Proiecţie Sociala şi a
Comitetului de Politică Economică.
Scopul aplicării MDC era de a crea un cadru integrat pentru politicile de cooperare în
acest domeniu. De asemenea, s-a urmărit acordarea de către Comisie a unui sprijin substanţial
statelor membre în procesul elaborării propriilor Strategii Naţionale privind Reforma Pensiilor.
Dar modul de abordare la nivelul UE era de a combina OMC cu procesul politic deja
existent în domeniu, în aşa fel încât să nu schimbe responsabilitatea decidenţilor politici din
fiecare stat membru. în acest context, fiecare stat membru a continuat să îşi determine propria
politică în domeniul pensiilor.
Potrivit principiului subsidiarităţii, OMC înseamnă agrearea unor obiective generale
comune, transpunerea acestora în cadrul strategiilor de politici naţionale şi, ca parte a
procesului mutual de învăţare monitorizarea periodică a progresului, pe baza utilizării unor
indicatori stabiliţi de comun acord.
Pentru statele membre a fost clar, încă din anii '90, că este nevoie de o strategie de modernizare a
protecţiei sociale în UE, care să răspundă unor obiective majore, cum ar fi:
 munca să fie plătită şi să asigure un venit sigur;
 pensiile să fie adecvate şi sigure, iar sistemele de pensii să fie durabile din punct
de vedere financiar;
 să fie promovată incluziunea socială;
 să asigure un sistem de sănătate şi îngrijire medicală sigur şi durabil
Întrucât, în marea majoritate a statelor membre, sistemele de pensii reprezintă
fundamentul protecţiei sociale şi joacă un rol deosebit de important în coeziunea socială,
reforma acestor sisteme trebuie să conducă la o încredere din ce în ce mai mare a cetăţenilor
UE că sistemele publice şi cele private de pensii le vor asigura bătrâneţea să îşi vor păstra
independenţa financiară, menţinându-şi, pe cât posibil, şi statutul dobândit pe perioada activă a
vieţii
Reforma sistemului de protecţie socială are un rol important şi în legătură cu strategia
de ocupare. Statele membre încearcă să contribuie activ la îmbunătăţirea gradului de ocupare a
cetăţenilor lor. Comisia Europeană organizează întâlniri comune cu organizaţiile patronale şi cu
cele sindicale, cu guvernele, cu experţii şi cu ONG-urile pentru a discuta şi analiza cum poate fi
atins acest obiectiv şi ce strategie trebuie adoptată pentru schimbarea sistemului social. Comisia
propune o strategie de modernizare a protecţiei sociale, luând în calcul şi interesul persoanelor în
vârstă. În ciuda nevoii de reformare a sistemului de protecţie socială, este esenţială protejarea
pensiilor şi menţinerea la un nivel ridicat a asistenţei medicale. Pentru sprijinirea statelor
membre, UE a înfiinţat programul M1SSOC, un sistem mutual de informare asupra protecţiei
sociale în Uniunea Europeană, care colectează, analizează şi publică date referitoare la
politicile de protecţie socială din toate statele membre.
H. Integrarea socială
Politicile antidiscriminatorii sunt strâns legate de lupta împotriva excluderii sociale.
Principalele victime ale şomajului şi sărăciei în UE sunt acele categorii ale populaţiei care sunt,
de cele mai multe ori, victime ale respingerii şi discriminării sociale. Ele includ femeile şi
diferitele etnii, persoanele în vârstă şi persoanele cu handicap.
Încă din 1980, UE s-a angajat să ajute oamenii aflaţi la marginea societăţii şi, în viitor va
face tot ce este posibil pentru integrarea în societate a celor excluşi. În ciuda succesului
economic înregistrat de UE şi de natura excepţională a sistemelor de protecţie socială a unor
state membre, numărul persoanelor excluse din societate este în creştere. Aceşti oameni depind
de venitul minim garantat de stat şi de mila semenilor. Şomajul, alcoolismul şi consumul de
droguri, discriminarea bazată pe un handicap fizic sau psihic, sau decăderea din calităţile de
membru de familie pot duce la excludere socială.
In trecut, UE a implementat o gamă largă de măsuri specifice. Programele de combatere a
sărăciei au militat pentru integrarea persoanelor defavorizate. Astfel, programul Helios a
participat, împreună cu statele membre şi organizaţiile non-guvernamentale, la asistarea
persoanelor cu handicap.
Astăzi, UE încearcă să implementeze o strategie ce implică cooperarea cu statele
membre, cu ONG-urile şi cu partenerii sociali. Scopul acesteia este de a rezolva problema
pornind de la sursele ei şi încearcă să-i facă pe oameni să înţeleagă că trebuie să se ajute singuri.
 UE şi persoanele cu handicap
Ca şi acordarea de şanse egale pentru bărbaţi şi femei, nevoile persoanelor cu handicap
trebuie să facă parte din politicile UE. Aşadar, UE ia în calcul faptul că fiecare al zecelea
cetăţean european are un handicap fizic sau psihic. Fondul Social European şi Strategia
Europeană de Ocupare (SEO) joacă un rol important în realizarea unor politici de integrare a
persoanelor cu handicap. De asemenea, UE intenţionează să promoveze integrarea
refugiaţilor şi, în baza unui articol al Tratatului de la Amsterdam, se vor adopta măsuri concrete
privind integrarea şi lupta împotriva excluderii sociale.
 UE şi persoanele în vârstă
În contextul situaţiei pieţei forţei de muncă şi a politicii sociale, nevoile şi temerile
persoanelor în vârstă devin din ce în ce mai importante. Viziunea despre bătrâneţe şi despre
procesul de îmbătrânire este într-o continuă schimbare. Bătrânii europeni de astăzi sunt mai
activi, mai sănătoşi şi mai întreprinzători decât generaţiile anterioare. în acelaşi timp, ei sunt
excluşi din câmpul muncii la o vârstă din ce în ce mai timpurie, deşi nu există prea mari şanse să
fie înlocuiţi cu angajaţi tineri. Pensionarea timpurie nu a dus la o creştere importantă a mediei
gradului de angajare în statele UE, în aceste condiţii, Comisia Europeană este dornică să dezvolte
proiecte, în colaborare cu partenerii sociali şi cu organizaţiile eon-guvereamentale5 pentru o
tranziţie făcută pas cu pas de la muncă la pensionare, combinată cu perspective realiste pentru
vârsta a treia, astfel încât bătrâneţea să merite să fie trăită.
Politica UE în domeniul cercetării joacă şi ea un roi important, prin finanţarea proiectelor
medicale şi sociale ce privesc persoanele de vârsta a treia. Persoanele în vârstă sunt îndreptăţiţi
să nu sufere discriminări nejustificate sau să fie dezavantajaţi: unul dintre scopurile UE este şi
prevenirea discriminări ne justificate îndreptate împotriva angajaţilor mai în vârstă.

 Lupta împotriva discriminării şi excluderii

În toate ţările membre ale Uniunii Europene egalitatea în faţa legii nu este discutată. Dar în
viaţa de zi cu zi, mulţi oameni suferă discriminări care nu au motive întemeiate. O persoană de
culoare va găsi mai greu un apartament, iar o persoană cu handicap riscă să nu se poată angaja,
chiar dacă are o pregătire excelentă.
Discriminarea are multe forme şi se poate întâlni pe tot cuprinsul Uniunii Europene.
Xenofobia, antisemitismul şi alte forme de discriminare afectează drepturile fundamentale ale
persoanei.
Toate statele membre ale UE au prevederi privind combaterea discriminării, stipulate în
constituţii sau în legislaţiile lor. Şi în viitor guvernele vor rămâne responsabile de protecţia
cetăţenilor lor împotriva discriminării. Totuşi, pentru a sublinia importanţa drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, UE a elaborat o strategie paneuropeană de combatere a discriminării.
Bazele acestei strategii au fost puse prin Tratatul de la Amsterdam.
în 1999, Comisia Europeană a făcut un număr de propuneri majore pentru adoptarea de
măsuri specifice care ar trebui să schimbe atitudinile care stau în spatele discriminărilor. Primul
aspect al acestor măsuri îl reprezintă protecţia efectivă. Pachetul de propuneri conţine şi un
program de acţiune împotriva discriminării, precum şi două directive create pentru a asigura un
standard legal minim pe întreg teritoriul european pentru combaterea rasismului şi
discriminării la locul de muncă.
Consiliul European din martie 2006:
■ a subliniat încă o dată necesitatea de a încuraja participarea femeilor, tinerilor,
lucrătorilor în vârstă, persoanelor cu handicap, imigranţilor cu situaţie regulară şi
minorităţilor;
■ a dorit ca realizarea acestor obiective să se facă printr-o colaborare strânsă cu partenerii
sociali;
■ a invitat statele membre să adopte o abordare a ocupării forţei de muncă bazată pe ciclul
de viaţă.
La 13 februarie 2006, Comisia a adoptat proiectul de „Raport comun despre protecţia şi
incluziunea socială". În materie de integrare socială, s-a pus accentul pe utilitatea educării şi
formării astfel încât să se întrerupă transmiterea inter-generaţională a sărăciei. S-a considerat
esenţial să se vegheze pentru ca metoda deschisă de coordonare să interacţioneze în mod eficient
cu strategia de la Lisabona revizuită.
În iunie 2006, Comisia, în colaborare cu preşedinţia austriacă şi guvernul Letoniei, a
organizat o conferinţa ministerială la Riga, unde 34 de delegaţii ministeriale au aprobat o
Declaraţie de definire a priorităţilor şi de identificare a acţiunilor de instituire a unei societăţi
informaţionale accesibile tuturor. Acest demers a vizat utilizarea tehnologiilor informaţionale
pentru combaterea tuturor formelor de excludere, precum şi pentru evitarea situaţiei în care
tehnologiile informaţionale pot ele însele deveni factori de excludere. Aceasta conferinţă a fost
punctul de plecare al pregătirii evenimentului „e-inclusion 2008 anunţat în Comunicarea
Comisiei 229/2005 privind „o societate europeană de informare pentru creşterea şi ocuparea
forţei de muncă".
 Principalele direcţii de acţiune ale politicii sociale sunt:

• crearea de locuri de muncă mai multe şi mai bune, cu scopul de a creşte rata generală
de ocupare până la 70% şi rata de ocupare în rândul femeilor până la 60%;
• anticiparea şi managementul schimbării - prin informarea corespunzătoare şi eficientă
atât a angajatorilor cât şi a angajaţilor în vederea ponderării flexibilităţii şi siguranţei unui
loc de muncă;
• exploatarea oportunităţilor oferite de o societate bazată pe cunoaştere - prin
promovarea învăţării continue, a promovării de noi forme de organizare a muncii şi
creşterea şanselor de angajare a persoanelor cu handicap;
• promovarea mobilităţii forţei de muncă, prin implementarea liberei circulaţii a forţei de
muncă şi eliminarea obstacolelor geografice, prin dezvoltarea de mecanisme ce
facilitează mobilitatea (inclusiv noile tehnologii);
• modernizarea şi îmbunătăţirea protecţiei sociale, astfel încât să asigure indivizilor un
venit sigur, să se realizeze securizarea pensiilor şi crearea unor sisteme de pensii durabile,
să ducă la dezvoltarea unui sistem de sănătate performant;
• promovarea incluziunii sociale - ce are ca obiectiv prevenirea şi eradicarea sărăciei,
• promovarea participării tuturor în viaţa economică şi socială;
• promovarea egalităţii de gen, prin promovarea participării femeilor la viaţa economică,
ştiinţifică, socială, politică şi civică;
• întărirea drepturilor fundamentale şi combaterea discriminării, prin asigurarea
dezvoltării şi respectării drepturilor sociale fundamentale.

4. Politica industrială comunitară

Politica industrială este inclusă în legislaţia UE încă de la Tratatul de la Maastricht. Această
politică afectează numeroase aspecte ale politicii de mediu, politica referitoare la piaţa unică şi
politica în domeniul concurenţei.
Tratatul CECO (Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului), Tratatul
Euratom (Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) şi Tratatul CEE
(Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană sau Tratatul de la Roma) conţin multe
prevederi pe care se poate întemeia o politică industrială comună.Tratatele constitutive, în forma
lor originară, nu cuprindeau dispoziţii exprese privind o politică industrială comună. Cu toate
acestea, ele reglementau în primul rând, dar nu şi în mod exclusiv, sectoarele industriale ale
economiilor statelor membre.
Totuşi numai prin Tratatul de la Maastricht [Articolul 130] a fost oferită baza legală pentru
realizarea unei politici industriale comune, permiţând Comisiei să propună măsuri de
îmbunătăţire a competitivităţii industriei europene, măsuri menite să:
a. accelereze adaptarea industriei la schimbările structurale;
b. încurajeze condiţiile favorabile iniţiativei si dezvoltării întreprinderilor, în special a celor mici
si mijlocii, pe teritoriul întregiiComunitati ;
c. încurajeze condiţiile favorabile cooperării între întreprinderi, şi să intensifice exploatarea
potenţialului politicilor de inovare, cercetare şi dezvoltare tehnologică.
Exista două clasificări importante ale politicii industriale:
a) Politici active si negative. Politicile active vizează structurile şi performanţele industriei, fiind
reprezentate de programele comunitare de cercetare, de directivele de liberalizare, în timp ce
politicile negative combat eşecurile pieţei şi urmăresc înlăturarea barierelor de pe piaţă, cum ar fi
interzicerea abuzului de poziţie dominantă şi diminuarea obstacolelor comerciale (tarifare si
netarifare);
b) Politici orizontale (sau generale) şi politici verticale (sectoriale). Politicile orizontale vizează
toate sectoarele industriale (cum ar fi: protectia uniformă a pieţei şi concurenţei, promovarea
IMMurilor, înlaturarea barierelor administrative), pe când politicile verticale vizează anumite
sectoare (cum sunt: industria oţelului, textilele, construcţiile de nave) având ca scop protecţia şi
restructurarea acestora.

In Tratatul privind Funcționarea UE (TFUE) politica industrială se regăsește pe scurt în Titlul

XVII-Industria, în articolul 173 (fostul articol 157 din Tratatul de instituire a Comunității
Economice Europene) prin care se prevede că Uniunea și statele membre asigură condițiile
necesare competitivității industriei Uniunii, iar în acest scop, în conformitate cu un sistem de
piețe deschise și concurențiale, acțiunea acestora urmărește:
- să accelereze adaptarea industriei la schimbările structurale;
- să încurajeze un mediu favorabil inițiativei și dezvoltării întreprinderilor din întreaga Uniune și,
în special, a întreprinderilor mici și mijlocii (IMM);
- să încurajeze un mediu propice cooperării dintre întreprinderi;
-să favorizeze o exploatare mai bună a potențialului industrial al politicilor de inovare, cercetare
și dezvoltare tehnologică.
Statele membre se consultă reciproc, în cooperare cu Comisia și, în măsura în care este necesar,
își coordonează acțiunile. Comisia poate adopta orice inițiativă utilă promovării acestei
coordonări, în special inițiative menite să stabilească orientările și indicatorii, să organizeze
schimbul celor mai bune practici și să pregătească elementele necesare pentru supravegherea și
evaluarea periodice. Parlamentul European este pe deplin informat.
Uniunea contribuie la realizarea obiectivelor menționate prin politicile și acțiunile pe care le
desfășoară în temeiul altor dispoziții din tratate.Parlamentul European și Consiliul hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului Economic și
Social, pot decide cu privire la unele măsuri specifice menite să sprijine acțiunile întreprinse în
statele membre pentru realizarea obiectivelor menționate, excluzând orice armonizare a actelor
cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre.
Uniunea nu poate introduce vreo măsură susceptibilă de a provoca denaturări ale concurenței sau
să conțină dispoziții fiscale sau dispoziții referitoare la drepturile și interesele lucrătorilor
salariați.
Din conținutul articolului 173 reiese că politica industrială este de competența statelor membre,
nivelul comunitar având atribuții de coordonare și ȋndrumare, de aceea politica industrială a UE
este un instrument care doar urmărește să stimuleze creșterea și competitivitatea în sectorul de
producție și al economiei UE în ansamblu. Această politică industrială integrată vizează o gamă
largă de domenii ale economiei comunitare, cum ar fi comerțul, inovarea și energia, care au
impact asupra competitivității industriale. Printre prioritățile politicii industriale a UE se numără:
promovarea competitivității; încurajarea inovației prin sprijinirea acțiunilor legate de inovare și
cercetare; promovarea întreprinderilor care produc într-un mod durabil și responsabil social;
asigurarea că întreprinderile și industria au acces la resurse, inclusiv financiare, forță de muncă
calificată, energie și materii prime; o bună funcționare a pieței interne; promovarea unui mediu
de afaceri favorabil; sprijinirea internaționalizării întreprinderilor din UE și a bunurilor și
serviciilor industriale; acordarea de sprijin pentru protecția drepturilor de proprietate intelectuală
(TFUE).
Sprijinirea politicii industriale în toate domeniile politicilor UE este o prioritate pentru
Directoratul General pentru Piața Internă, Industrie, Antreprenoriat și IMM - uri, care este
implicat ȋn sprijinirea competitivității societăților și industriei UE, care să genereze creștere
economică și noi locuri de muncă. Acest directorat elaborează politici și acțiuni pentru
reindustrializarea UE și susținerea unei economii inovatoare, moderne și durabile, cu scopul
declarat ca industria prelucrătoare să ajungă la aproximativ 20% din PIB până în 2020, de la
15,1% în 2013. Politica industrială contribuie la creșterea competitivității prin stabilirea unor
condiții - cadru adecvate (cum ar fi o legislație inteligentă). În acest sens, Directoratul General a
elaborat planuri de acțiune sectoriale și o legislație inteligentă care sprijină sectoarele industriale
cheie și este de asemenea responsabilă pentru sectoarele cu implicații geostrategice și un grad
înalt de intervenție publică, cum ar fi apărarea, securitatea și spațiul, precum și zonele cu
potențial ridicat, inclusiv tehnologii generice esențiale (TGE).
Pentru a contribui la atingerea obiectivelor de politică, precum și de a promova inovația și
spiritul antreprenorial, acest Directorat dezvoltă și gestionează programele de sprijin ale UE cum
sunt COSME - programul pentru competitivitatea întreprinderilor mici și mijlocii , Orizont 2020
(pentru spațiu, societăți sigure, de inovare în IMM - uri, și materii prime), Galileo și Copernic.
După al doilea șoc petrolier (1979/1981) ȋn anii ’80 a demarat pe plan mondial și ȋndeosebi ȋn
SUA și Europa un proces de dezindustrializare ȋn paralel cu fenomenul trecerii la societatea post-
industrială, dominată de servicii, cauza principală fiind relocalizarea masivă a industriilor
intensive ȋn energie și în forţa de muncă către continentul asiatic (Asia de Est şi Orientul
Mijlociu), în special spre China, cu preţul pierderii a circa 6 milioane de locuri de muncă ȋn UE,
dar și cu cel al obținerii unor profituri ridicate de firmele transnaționale. În unele state membre,
investiţiile în industrie au scăzut considerabil în ultimii 20 de ani şi s-au pierdut multe locuri de
muncă bine plătite, ceea ce a afectat sensibil situația clasei de mijloc.
Câteva state dezvoltate din UE, indiferent de mărimea lor, în care ponderea industriei în PIB s-a
redus sub pragul de 25%, iar cea a industriei prelucrătoare sub nivelul de 20%, pot fi considerate
perdante din cauza dezindustrializării şi ele au depăşit mai greu criza financiară și economică
recentă, comparativ cu cele cu o pondere a industriei peste nivelul de 25% şi cu orientare
pronunţată a producţiei industriale spre pieţele externe (exportul şi importul mondial fiind
dominate de produsele industriale prelucrate).
În principalele state dezvoltate din UE și din afara ei s-au dezbătut intens chestiunea declinului
industriei prelucrătoare, a măsurilor de stopare a declinului, importanța economică a unei
puternice baze manufacturiere și rolul pe care industria prelucrătoare ȋl poate avea ȋn relansarea
economică și ȋn realizarea unei creșteri sustenabile (durabile). După recenta criză financiară și
economică declinul industriei prelucrătoare s-a ȋncetinit apreciabil și a apărut problematica unei
noi faze de reindustrializare, iar revigorarea parțială a acestei industrii din SUA a fost facilitată
de boomul gazului de șist, de reducerea costurilor energiei și de avântul considerabil al energiilor
verzi. De asemenea trebuie observat că în ultimii ani asistăm la o inversare a relocalizării, luând
forma unui proces de redirecţionare a capacităților industriale dinspre ţările asiatice spre SUA şi
mai puţin vizibil spre UE.
Totuși analiști de talia lui Joseph Stiglitz atrag atenția că această creștere spectaculoasă a
productivității industriale ȋn urma automatizării, robotizării și introducerii pe scară largă a
computerelor a depășit cu mult creșterea cererii pentru produsele industriale prelucrate și că ne-
am afla ȋn fața unui miraj al reȋntoarcerii la măreția epocii manufacturiere din perioada 1950-
1980 (Eduardo Porter, 2016). Restrângerea forței de muncă și a ponderii în PIB a sectorului
manufacturier este o problemă la nivel mondial. Dezindustrializarea a fost, de asemenea, ȋnsoțită
și de dezvoltarea unor servicii bine plătite, dar ȋn SUA ea a forțat mulți foști muncitori să accepte
locuri de muncă prost plătite, cum ar fi cele din serviciile de vânzare cu amănuntul dar ce se va
întâmpla în India, unde venitul este de numai 1/25 din SUA și unde industria a ajuns deja la
apogeu, ȋn cazul unui proces de dezindustrializare? Dani Rodrik, un expert în economie globală
la Harvard Kennedy School, susține că țările în dezvoltare, inclusiv China, sunt în curs de
dezindustrializare prematură, la venituri relativ mici și cu o clasă de mijloc încă ȋn curs de
formare și de consolidare. (Dani Rodrik, 2015) Dezindustrializarea este o lovitură dureroasă
pentru țările sărace din Asia, Africa, America Latină unde industria putea angaja rapid muncitori
necalificați și exporta o mare parte din producție, dar multe țări sărace exportă numai materii
prime, cu o valoare adăugată scăzută, supuse unor fluctuații mari de preț. În lumea occidentală,
în prima jumătate a secolului al XX-lea a avut loc tranziția de la agricultură la industrie, dar
tranziția actuală inițiată în anii 80 de la industrie la sectorul serviciilor este mult mai
problematică, pentru că salariile mici pentru angajați cuplate cu profiturile corporative exagerat
de mari pentru cele mai multe servicii au accentuat inegalitatea veniturilor, de aici nostalgia
pentru industrie, care a adus prosperitate și a susținut crearea clasei de mijloc, dar a cărei
renaștere pare destul de improbabilă ȋn circumstanțele actuale.

5. Politica comunitară în domeniul concurenței

Politica în domeniul concurenţei vizează aplicarea normelor care garantează faptul că
întreprinderile funcţionează în condiţii de concurenţă loială. Politica în domeniul concurenţei
stimulează spiritul antreprenorial şi eficienţa, le asigură consumatorilor o ofertă mai variată şi
contribuie la micşorarea preţurilor şi sporirea calităţii.
Concurenţa exercită o presiune constantă asupra întreprinderilor pentru a pune la dispoziţia
consumatorilor o ofertă cât mai variată, la cele mai bune preţuri. Concurenţa face parte din
regulile de joc ale unei pieţe libere şi este în interesul consumatorilor, beneficiarii finali.
Uneori, întreprinderile încearcă să denatureze concurenţa. Pentru a garanta buna funcţionare a
pieţelor, autorităţile competente, printre care Comisia Europeană, trebuie să prevină sau să
corecteze comportamentele anticoncurenţiale.
• Virtuții concurenței, potențialul de progres al acesteia sunt puse în evidență prin modelul
teoretic al concurenței perfecte. Această construcție teoretică oferă o imagine asupra a
ceea ce “ar trebui sa fie” o lume economică în care “o mâna invizibilă” asigură alocarea
și utilizarea cea mai bună, optimală, a resurselor. Ea este în același timp model spre care
trebuie să tindă piețele .
• Acest tip de piață se bazează pe o serie de caracteristici care, în interactiunea lor,
constituie mecanismul perfect de funcționare a pieței.
• Atomicitatea pieței – desemnează situația în care agenții cererii și ai ofertei sunt
numeroși și fiecare are o forță economică redusă, prin deciziile și acțiunile proprii,
niciunul nu poate să exercite un efect semnificativ asupra cererii, ofertei și prețului.
• Omogenitatea perfectă a bunurilor marfare – înseamnă că toate bunurile de același fel
sunt perfect identice, indiferent de producătorul sau vânzătorul de la care provin.
• Transparența pieței –presupune că informațiile privind piața sunt larg difuzate, corect și
permanent cunoscute de către toți agenții cererii și ofertei, fapt care le permite să ia cele
mai bune decizii.
• Fluiditatea perfectă a cererii și ofertei
• Obiectivele mari pe care le are în vedere politica în domeniul concurenţei în UE
sunt următoarele:
● Integrarea pieţelor prin fluidizarea comerţului peste frontiere şi a alocării resurselor în
 funcţie de cele mai avantajoase condiţii;
● Protejarea întreprinderilor mici şi mijlocii, care contribuie la menţinerea unui mediu
competitiv;
● Protejarea consumatorilor: maximum de beneficii pentru consumatori;
● Favorizarea atingerii obiectivului coeziunii economice şi sociale;
● Dezvoltarea unor întreprinderi de dimensiuni optime pentru a face faţă concurenţei în
plan global.
Acordurile anticoncurențiale sunt niște acorduri încheiate între întreprinderi cu scopul de a
limita concurența – de exemplu, cartelurile, în cazul cărora întreprinderile ajung la un acord
pentru a evita concurența sau stabilesc prețurile de vânzare ale produselor pe care le
comercializează. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene interzice acordurile
anticoncurențiale, și anume toate acordurile care limitează concurența, indiferent de intenția
părților.
Atunci când un actor important încearcă să își elimine concurenții de pe piață, vorbim despre
abuz de poziție dominantă în cazul în care acțiunile sale au drept efect eliminarea concurenței.
Acest lucru va duce la creșterea prețurilor și la restrângerea ofertei pentru consumatori.
• Atunci când încheie afaceri cu întreprinderi mici, întreprinderile mari nu trebuie să își
folosească puterea de negociere pentru a impune furnizorilor sau clienților condiții care ar
aduce atingere relațiilor dintre aceștia și concurenții lor.
• Legislația UE în materie de concurență reglementează și concentrările economice.
Regulamentul privind concentrările economice.
• Unele concentrări economice pot reduce concurența, de exemplu prin crearea sau
consolidarea unui actor dominant. Acest lucru ar putea afecta consumatorii, prin creșterea
prețurilor, prin reducerea gamei de produse sau servicii disponibile sau prin frânarea
inovării.
• Înainte de a fuziona sau de a se asocia, întreprinderile mari care desfășoară activități
transfrontaliere trebuie să ceară o autorizare din partea Comisiei.

6. Politica comercială comunitară

Politica comercială comună reprezintă ansamblul de măsuri, instrumente, politici aplicate în
domeniul relaţiilor comerciale externe al Uniunii Europene.
Uniunea Europeană este cel mai mare actor comercial global, acoperind circa 20% din
exporturile şi importurile mondiale .
Politica comerciala comună are în vedere câteva obiective majore:
• dezvoltarea exporturilor comunitare de bunuri şi servicii, inclusiv prin deschiderea şi
consolidarea unor noi pieţe de destinaţie;
 • asigurarea unei protecţii adecvate pentru industria europeană de bunuri şi servicii, în
special prin măsuri de combatere a concurenţei neloiale cauzate de anumite importuri din
ţări terţe;
• combaterea oricăror măsuri de discriminare sau împiedicare a accesului şi dezvoltării
exporturilor de bunuri şi servicii comunitare pe terţe pieţe;
• asigurarea unui cadru legal şi instituţional favorabil investiţiilor străine directe, cu
protejarea adecvată a investitorilor şi a investiţiilor;
• susţinerea acestor obiective în cadrul organizaţiilor internaţionale, în timpul negocierilor
comerciale multilaterale;
• dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial, abolirea progresivă a restricţiilor din
comerţul internaţional şi reducerea barierelor vamale;
• dezvoltarea durabilă prin integrarea unui număr cât mai mare de ţări în ansamblul
comerţului mondial;
• asigurarea includerii în politica de dezvoltare a componentei mediului înconjurător.
Principalele instrumente de politică comercială pot fi:
• de natură tarifară(vamală);
• de natură netarifară;
• de natură promoţională şi de stimulare.
Protecţia tarifară se realizează prin intermediul taxelor vamale. În cadrul barierelor netarifare
utilizate în cadrul politicilor comerciale se includ reglementările cantitative, măsurile
antidumping, precum şi alte măsuri netarifare. Măsurile de politică comercială promoţională şi
de stimulare au drept scop să impulsioneze exporturile globale ale ţării(sau comunităţii)
respective.
Principiul de bază care guvernează politica comercială este realizarea unei economii de piaţă
deschise, în care concurenţa este liberă.
Politica comercială este construită pe principii uniforme în domeniul tarifar, al acordurilor
comerciale, al liberalizării comerciale, ceea ce presupune că în materie de acorduri comerciale
internaţionale sau de măsuri comerciale faţă de terţi trebuie să se realizeze o centralizare a
deciziilor la nivel comunitar.
Politica comercială comună a Uniunii Europene are trei dimensiuni :
• a) dimensiunea multilaterală, realizată în cea mai mare parte în cadrul Organizaţiei
Mondiale a Comerţului(fostul GATT), care are drept scop promovarea regulilor privind
accesul la pieţe în contextul asigurării unei guvernanţe globale efective;
 • b) Dimensiunea bilaterală/regională, care este reflectată prin acordurile bilaterale
negociate şi încheiate de Uniunea Europeană în afara negocierilor multilaterale din cadrul
OMC şi prin adoptarea unor măsuri specifice cu ţări terţe sau cu asociaţii regionale;
• c) dimensiunea unilaterală, care constă în adoptarea şi implementarea de către Uniunea
Europeană a unor măsuri unilaterale drept instrumente suplimentare de politică
comercială în scopul asigurării dezvoltării şi/sau stabilităţii politice corespunzător
priorităţilor politice ale Uniunii. Forma cea mai des regăsită a acestor măsuri este cea a
concesiilor comerciale acordate de Uniunea European ţărilor terţe pe baza unui interes
economic pentru accelerarea comerţului cu o anumită regiune şi creşterea avantajelor
economice pentru ambele părţi.
Principalul pilon al politicii comerciale comune a UE este tariful extern comun care a fost
realizat încă din anul 1968, concomitent cu eliminarea taxelor vamale între ţările membre, şi a
cărui aplicare presupune că un bun sau serviciu dintr-o ţară terţă nu este taxat decât o singură
dată, când pătrunde în una din ţările membre ale Uniunii.
Tariful extern comun se caracterizează prin :
• taxe ad-valorem la produsele industriale;
• taxe specifice la produsele agricole;
• excepţii în ceea ce priveşte maximele tarifare aplicabile cu precădere unor produse
agricole şi unor produse industriale sensibile;
• multitudinea poziţiilor tarifare la care nu se percep taxe vamale;
• existenţa escaladării tarifare (creşterea taxei vamale pe măsura ridicării gradului de
prelucrare a produsului) pentru anumite produse(textile, cauciuc, tutun, etc.).
Instrumentele de politică comercială utilizate în prezent de Uniunea Europeană pot fi
împărţite în două mari categorii: ofensive si defensive
Principalele instrumente defensive sunt :
• măsurile anti-dumping, al căror rol este de a contracara practicile de dumping, cele mai
des întâlnite forme de practici de distorsionare a comerţului;
• măsurile anti-subvenţie şi compensatorii, cu scopul de a combate subvenţiile acordate
producătorilor de către autorităţile publice, subvenţii care distorsionează comerţul în
situaţia în care ajută la reducerea în mod artificial a costurilor de producţie sau a
preţurilor de export către Uniunea Europeană;
• măsuri de salvgardare, care presupun restricţionarea suplimentară temporară a
importurilor unui produs dacă producţia internă a acelui produs este afectată în mod
serios sau ameninţată de înregistrarea unor prejudicii datorită creşterii bruşte a
importurilor. Acest tip de măsuri pot fi luate de orice membru al Organizaţiei Mondiale a
Comerţului.
Principalele instrumente ofensive sunt reprezentate de:
• regulamentul privind obstacolele în calea comerţului, regulament care permite societăţilor
din Uniunea Europeană să depună o plângere la Comisia Europeană în situaţia în care
întâlnesc bariere comerciale care le restricţionează accesul pe piaţa unor ţări terţe. Aceste
reglementări pot fi utilizate şi pentru evaluarea situaţiei de nerespectare a regulilor
comerciale internaţionale care determină efecte comerciale negative, iar în cazul în care
rezultatul evaluării este afirmativ se poate apela la mecanismul prevăzut de Organizaţia
Mondială a Comerţului pentru rezolvarea disputelor;
• baza de date privind accesul pe pieţe a firmelor din Uniunea Europeană care permite:
• obţinerea de informaţii despre condiţiile privind accesul pe piaţa ţărilor ne-membre ale
Uniunii Europene ;
• modalităţi de urmărire sistematică de către Comisia Europeană a reclamaţiilor firmelor
din ţările membre privind barierele în calea comerţului din ţările nemembre;
• asigurarea respectării de către partenerii comerciali ai Uniunii Europene a obligaţiilor
asumate prin acorduri internaţionale.

7. Politica în domeniul transportului

Integrarea economică presupune ca fiecare stat membru să se specializeze în producerea acelor

bunuri pentru care este cel mai bine dotat. Această specializare presupune separarea cererii și
ofertei, astfel transporturile se află printre primele domenii de politică comună ale UE și este
esențială pentru realizarea pieței comune.
Europa are nevoie de conexiuni de transport pentru a impulsiona comerțul, pentru creștere
economică, pentru a crea locuri de muncă.
Sectorul transporturilor generează 10% din bogăția UE, peste 10 milioane de locuri de muncă,
atrage 40% din investițiile statelor membre.
Politica în domeniul transporturilor face parte din politicile comune incluse în Tratatul de la
Roma. Mai târziu, la începutul anilor 60, Comisia Europeană a demarat o serie de acțiuni pentru
a crea o piață comună de transport pentru toate mijloacele de transport intern.
Crearea a pieţei europene interne, eliminarea frontierelor, scăderea preţurilor de transport au dus
la o creştere a volumului transporturilor. Alături de aceste beneficii, sectorul transporturilor
deține costuri sociale şi ecologice din ce în ce mai mari
Astfel este tot mai necesară implementarea principiului „mobilităţii durabile” .
Acest principiu încearcă să îmbine două categorii de obiective contradictorii. Pe de o parte,
asigurarea unei mobilităţi eficiente şi avantajoase sub aspectul costurilor pentru persoane şi
mărfuri constituie un element central al unei pieţe interne competitive şi baza pentru libera
circulaţie a persoanelor. Pe de altă parte, se conturează necesitatea de a controla traficul în
creştere şi de a minimiza costurile externe cauzate de accidentele rutiere, afecţiunile căilor
respiratorii, schimbările climatice, zgomotul, efectele nocive asupra mediului sau ambuteiajele

8. Politica de mediu
Scopurile politicii de mediu
• protejarea, conservarea și ameliorarea capitalului natural al UE
• trecerea la o economie verde și competitivă cu emisii reduse de dioxid de carbon și
eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor
• protejarea cetățenilor UE împotriva presiunilor legate de mediu și împotriva riscurilor la
adresa sănătății și a bunăstării.
Principiile politicii de mediu :
• • Principiul „Poluatorul plăteşte”: are în vedere suportarea, de către poluator, a
cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării stabilite de autorităţile publice;
• • Principiul acţiunii preventive: se bazează pe regula generală că „ e mai bine să previi
decât să combaţi”;
• • Principiul precauţiei: prevede luarea de măsuri de precauţie atunci când o activitate
ameninţă să afecteze mediul sau sănătatea umană, chiar dacă o relaţie cauză-efect nu este
deplin dovedită ştiinţific;
• • Principiul protecţiei ridicate a mediului: prevede ca politica de mediu a UE să
urmărească atingerea unui nivel înalt de protecţie;
• • Principiul integrării: prevede ca cerinţele de protecţie a mediului să fie prezente în
definirea şi implementarea altor politici comunitare;
• • Principiul proximităţii: are drept scop încurajarea comunităţilor locale în asumarea
responsabilităţii pentru deşeurile şi poluarea produsă .
Instrumente ale politicii de mediu
Acquis-ul comunitar reprezintă cadrul juridic al politicii de mediu a Uniunii Europene şi este
definit ca ansamblul drepturilor şi obligaţiilor statelor membre ale Uniunii Europene şi se
constituie din legislaţia primară, reprezentată de tratatele fondatoare şi completările
ulterioare, legislaţia secundară, cuprinzând actele juridice ale instituţiilor comunitare
(directive, regulamente, decizii, recomandări, avize) şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a UE.
Instrumentele tehnice asigură respectarea standardelor în privinţa mediului şi cuprind:
• Standarde şi limite de emisii cu rolul de a limita poluarea mediului;
• tehnicile cele mai eficiente pentru atingerea unui nivel general înalt de protecţie a mediului;
• Eco-etichetarea are rolul de a diferenţia produsele eco care au impact redus asupra mediului
de alte produse de acelaşi tip.
 Programul LIFE este un instrument financiar având ca scop contribuirea la implementarea şi
dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu.
Programul a cuprins trei faze: LIFE I , LIFE ,LIFE III
- Pentru perioada 2007-2013 a fost adoptat programul LIFE+
Actorii politicii de mediu UE - Comisia Europeană – Direcţia Generală Mediu, Parlamentul
European - Comisia pentru mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară, Consiliul de Miniştri
- Consiliul Miniştrilor Mediului, Curtea Europeană de Justiţie, Comitetul Economic şi Social
European, Comitetul Regiunilor, Agenţia Europeană pentru Mediu, Grupurile de interese
ecologiste.

9. Politica de coeziune socială și economică (regionala)

Coeziunea economică și socială este expresia solidarității dintre statele membre ale UE
și regiunile acestora și are drept obiectiv realizarea unei dezvoltări socioeconomice
armonioase la nivelul întregii Uniuni Europene.

Coeziunea economică și socială este pusă în aplicare prin intermediul politicii de

coeziune a UE, care a fost inclusă în Tratatul CE de către Tratatul de la Maastricht din
anul 1992. Politica de coeziune reduce disparitățile de ordin structural dintre regiuni și
statele membre, cu ajutorul unei serii de măsuri finanțate din Fondul european de
dezvoltare regională (FEDR), Fondul social european (FSE) și Fondul de coeziune.

O dată la trei ani, Comisia Europeană prezintă un raport privind progresele înregistrate
în ceea ce privește realizarea coeziunii economice și sociale la nivelul Uniunii Europene
și rolul politicilor UE în acest sens. Pentru perioada de programare 2014-2020, politica
de coeziune reprezintă cel de-al doilea post bugetar ca mărime, fiindu-i alocată suma
de 351,8 miliarde de euro (la nivelul prețurilor din anul 2014). Pe parcursul acestei
perioade, politica regională va continua să sprijine regiunile care nu au încheiat
procesul de convergență economică și socială în termeni reali, depunând totodată
eforturi pentru realizarea obiectivelor strategiei Europa 2020 de promovare a creșterii
inteligente, durabile și favorabile incluziunii.

Politica regională a UE este o politică de investiţii, care îşi propune să susţină competitivitatea şi
creşterea economică, îmbunătăţirea calităţi vieţii, crearea de locuri de muncă şi dezvoltare durabulă.
Investiţiile contribuie la îndeplinirea obiectivelor Strategiei Europa 2020. Al treilea raport asupra
coeziunii economice şi sociale conclude asupra faptului că Uniunea cu 28 de membri şi în viitor mai
mulţi, prezintă provocări fără precedent în ceea ce priveşte competitivitatea şi coeziunea internă.
Lărgirea a determinat o adâncire a diferenţelor de dezvoltare economică, o împărţire geografică în
problema disparităţilor spre est şi o situaţie mai dificilă în ceea ce priveşte situaţia ocupării forţei de
muncă:

- diferenţa în PIB între 10% din populaţie care trăieşte în regiunile cele mai prospere şi acelaşi procent
trăind în regiunile cel mai puţin dezvoltate este mai mare decât dublul situaţiei din UE-15;
- în UE-25, 123 de milioane de persoane, reprezentând 27% din totalul populaţiei, trăieşte în regiuni cu
un PIB sub 75% din media UE, în timp ce în UE-15 numărul acestora este 72 de milioane, reprezentând
19%;

- 4 milioane de noi locuri de muncă trebuie create pentru ca nivelul mediu al şomajului în cele 10 state
membre, aderate în 2004, să atingă media europeană.

Reforma politicii de coeziune trebuie să ofere oportunitatea pentru a atinge o mai bună eficienţă,
transparenţă şi impact politic. Sub acest aspect, politica de coeziune în toate dimensiunile sale trebuie să
fie privită ca o parte integrantă a strategiei Lisabona, chiar dacă Comisia a exprimat în noua sa
propunere financiară, necesitatea completării şi îmbunătăţirii acesteia. Cu alte cuvinte, politica de
coeziune trebuie să încorporeze obiectivele de la Lisabona şi Gothenburg şi să devină un vehicul pentru
realizarea acestora prin intermediul programelor de dezvoltare naţionale şi regionale.

Comisia a propus ca acţiunile susţinute prin politica de coeziune ar trebui să se axeze pe investiţii într-un
număr limitat de priorităţi comunitare, reflectând agenda Lisabona şi Gothenburg.