V-1

EX:1 Băncile specializate, spre deosebire de cele universale, asigură finanţarea unor domenii de
activitate precum industria, agricultura sau a unor segmente ale pieţei financiare, precum băncile
ipotecare şi băncile de investiţii. Îmbracă o diversitate de forme, de la băncile de participaţie în industrie
şi comerţ, până la băncile de comerţ exterior şi casele de titluri „house of securities”. Ideea specializării a
apărut în SUA, prin legislaţia Glass Steagal - act care a produs o separare funcţională şi geografică a
activităţii bancare, iar băncile comerciale (de depozit) şi-au delimitat activitatea de băncile de afaceri
(investiţii).

Creditul obligatar exprimă acea formă a relaţiilor de credit în care, pe de o parte, intervin instituţiile
statale sau întreprinderile economice în calitate de debitori, care emit obligaţiuni, iar pe de altă parte
subscriptorii de obligaţiuni, în calitate de creditori, care îşi avansează capitalul în scopul obţinerii unei
dobânzi.

Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti în cazul în care debitorul este
în incapacitate de plată

Dobânda percepută este dobânda pe care o încasează băncile de la clienţii lor în calitate de debitori,
corespunzător creditelor acordate. La rândul său, dobânda percepută este dependentă de o serie de
factori, printre care enumerăm: erodarea monetară, nivelul cheltuielilor cu operaţiunile bancare, gradul
de risc, profitul bancar, rezerva minimă obligatory

Creditul comercial este creditul pe care şi-1 acordă întreprinzătorii la vânzarea mărfurilor sub forma
amânării plăţii. Această formă de credit se manifestă nu numai în relaţiile de vânzare-cumpărare dintre
întreprinzătorii productivi şi cei din comerţ, ci şi direct în cadrul fiecărei categorii de întreprinzători, mai
ales între aceştia din urmă. Datorită creditului comercial, întreprinzătorii îşi pot desface producţia fără să
mai aştepte până când cumpărătorii vor dispune de bani. Astfel creditul comercial accelerează circuitul
capitalului real.

Bănci publice (de stat) – au ca trăsătură definitorie deţinerea întregului capital de către statul pe
teritoriul căruia se află. În cele mai multe cazuri, aceste bănci sunt specializate. Deşi ele beneficiază de o
anumită autonomie, rentabilitatea lor este redusă comparativ cu cea a băncilor private. Astfel de bănci
nu există în republică la moment, deoarece majoritatea băncilor din perioada economiei centralizate au
fost reorganizate în bănci cu capital privat.

EX:2 Trăsăturile principale ale creditului sunt:

 separarea proprietăţii asupra capitalului de împrumut de folosirea lui;
 perceperea de dobandă, ca „chirie” a folosirii creditului;
 rambursarea creditului la scadenţă şi participarea creditului la finanţarea debitorilor, alaturi de
alte instrumente de finanţare.
Separarea proprietăţii asupra capitalului de împrumut de folosirea lui. Capitalul de împrumut nu este
folosit de agentul economic excedentar, de cel caruia îi aparţine, ci de cel care îl primeşte cu titlu de
împrumut. Băncile apar ca intermediari financiari specifici, ce se interpun între cei care dispun de
resurse de finanţare şi cei care au nevoie de ele. Băncile sunt deci administratori generali ai creditului. În
condiţiile actuale, locul finanţării mediate de intermediari este luat progresiv de finanţarea directă a
agenţilor deficitari de către cei excedentari pe piaţa financiară. Este o formă de finanţare mai puţin
costisitoare, prin care adaptarea ofertei de monedă la cerere se realizează cu mai multă operativitate şi
flexibilitate. Un instrument eficace în acest sens este rata dobânzii pe piaţa deschisă, care asigură o
reflectare fidelă şi mult mai stimulativă a relaţiei posibilităţi de satisfacere cu fonduri = necesităţi de
fonduri.
Plata dobânzii pentru utilizarea capitalului de împrumut este o altă trăsătură pregnantă a creditului.
Dobânda reprezintă „chiria” pe care o plăteşte debitorul pentru dreptul ce i se acordă de a utiliza
capitalul de împrumut. Dobânda este calculată atât pentru soldurile debitoare ale conturilor bancare de
împrumut deschise clienţilor, cât şi pentru soldurile creditoare ale conturilor de disponibilităţi, ca
remunerare a depunerilor făcute la bancă. Dobânda aferentă soldurilor debitoare este „preţul” plătit de
către clienţii debitori ai băncilor pentru folosirea împrumuturilor. în procesul de finanţare a activităţilor
economice, dobânda aferentă creditelor angajate se corelează cu rentabilitatea obţinută de
întreprinzători. Nivelul dobânzii exercită influenţă asupra volumului creditelor şi prin urmare şi asupra
evoluţiei indicatorilor economici şi financiari. O dobândă scăzută practicată în unele perioade, inferioară
rentabilităţii economice, constituie un stimulent pentru întreprinzători în a angaja un volum sporit de
credite. Un efect asemănător exercită şi rata inflaţiei. În anumite perioade indicatorii financiari şi rata
inflaţiei, care făcea suportabile cheltuielile privind costul creditelor, a favorizat cererea de credite. Banca
era aceea care cenzura cererea de credite a întreprinderii. Ea îşi impunea legea.
Rambursarea creditelor la scadenţă. Prin natura sa, creditul este o finanţare cu caracter
temporar. Acordarea creditului este urmată, după un timp variabil, dar nu arbitrar, de rambursare. Sunt
destul de frecvente cazurile în care returnarea creditului nu are loc la scadenţă, aceasta fie din cauză că
aprecierile băncii asupra performanţelor economice şi posibilităţilor financiare ale firmei creditate sunt
eronate, fie din cauză că băncile sunt lipsite de o adevărată autonomie şi acceptă o creditare impusă de
stat, fără o perspectivă reală a rambursării creditului. Acest fenomen se întâmplă adesea într-o
economie reglată prin plan central, în care atât întreprinderile, cât şi băncile sunt subordonate planului
imperativ. În atare condiţii, delimitarea dintre finanţarea bugetară şi creditarea bancară se stompează şi
creditul devine adesea, prin nerambursarea sa la scadenţă, o formă de finanţare a pierderilor,
substituinduse subvenţiilor statului.
Rambursabilitatea creditului presupune stabilirea scadenţelor. De principiu, termenul normal de
rambursare se corelează cu durata circuitului de exploataţie (aprovizionare - producţie - desfacere),
pentru ca nevoia de credite, ca şi posibilităţile de rambursare sunt strâns corelate cu derularea fluxurilor
de încasări şi plăţi (cash-flow). Acestea diferă de la o ramura la alta şi, în parte, chiar de la o
întreprindere la alta. Dificultatea aprecierii duratei pentru care se legitimează creditele decurge din
acţiunea concomitentă a particularităţii sectorului de activitate, a nivelului performanţelor în activitatea
agenţilor economici, ca şi din angajarea de plăţi în succesiunea tuturor momentelor circuitului economic
şi nu numai de la debutul său.
Succint, funcţiile creditului pot fi puse în evidenţă astfel:
Funcţia de mobilizare, ameliorare calitativă a disponibilităţilor băneşti şi redistribuire Formarea
disponibilităţilor latente în activitatea agenţilor economici, instituţiilor, populaţiei şi concentrarea lor la
bănci sunt premisa principală pentru acordarea de credite. Reflectarea în conturile bancare a acestor
disponibilităţi monetare şi luarea lor în seamă la calculul creditelor de acordat nu sunt o redistribuire
propriu-zisă de putere de cumpărare între titularii de conturi. Titularii de disponibilităţi nu-şi pierd
dreptul de a dispune plăţi pe seama depozitelor pe care le au constituite la bănci. Are loc în fapt crearea
de către bancă a unei noi puteri de cumpărare, pe care deţinătorii de monedă pasivă nu au utilizato. Se
produce şi o „reaşezare” a cererii ca valori de întrebuinţare. Cererea titularilor de disponibilităţi, care nu
este în condiţiile date decât potenţială, este înlocuită cu cererea efectivă a beneficiarilor de credite,
diferită material de cea a deţinătorilor de depozite monetare, deci cu implicaţii asupra structurii
materiale a producţiei.
Funcţia redistributivă a creditului nu poate pune în evidenţă dinamica 1 masei monetare în circulaţie,
întrucât în ea se regăseşte şi se reflectă doar înlocuirea monedei pasive cu moneda activă, cantitatea
rămânând aceeaşi, aşa cum, schimbând poziţia clepsidrei, cantitatea de nisip cuprinsă în ea rămâne
neschimbată.
Funcţia de emisiune a creditului Indiciul funcţiei de emisiune a creditului este crearea de noi mijloace
de plată în economie, a unei mase monetare suplimentare. Dacă fondurile agenţilor economici,
resursele bugetului administraţiei publice şi ale populaţiei sunt, în fiecare moment în parte, limitate,
creditul bancar apare ca fiind singura resursă „liberă”, a cărei mărime ar putea lua valori în funcţie de
deciziile subiective ale băncilor. Această aparenţă este însă falsă. Emisiunea monetară nu poate fi
arbitrară, ci ea trebuie corelată cu realităţile economiei. Atât supracreditarea, cât şi subcreditarea au
efecte perturbatoare pentru economie. Supracreditarea economiei se produce sub influenţa unor
solicitări insistente de împrumuturi din partea agenţilor economici cu o situaţie economico-financiară
precară, similară cu aceea a întreprinderilor falimentare, cu imobilizări de 'fonduri în stocuri excesive în
fazele de aprovizionare-desfacere, cu tehnologii depăşite, costuri ridicate şi calitate a producţiei
necorespunzătoare. Supracreditarea conduce la onorarea unei cereri monetare neacoperite prin mărfuri
şi servicii, cerere ce exercită presiune asupra preţurilor. Subcreditarea, expresie a insuficienţei
aprovizionării cu bani a economiei, frânează activitatea economică, creează dificultăţi în finanţarea
curentă a activităţii de producţie şi conduce la proliferarea plăţilor restante.
Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii agenţilor economici Eficienţa economică cu care
lucrează întreprinderile se reflectă sensibil în situaţia lor financiară, iar aceasta din urmă, în volumul
fondurilor utilizate pentru un nivel dat de activitate, precum şi în gradul de asigurare a capacităţii de
plată. Se poate considera că acţionează o lege obiectivă a raportului invers dintre eficienţa în activitatea
economică şi necesarul de fonduri. Sporirea eficienţei economice reduce nivelul relativ al cheltuielilor
faţă de venituri, după cum ea acţionează şi în direcţia reducerii fenomenelor de stocare. Ca urmare, cu
cât eficienţa economică a unei activităţi date este mai ridicată, celelalte condiţii fiind invariabile, cu atât
necesarul de fonduri este mai redus. Nivelul de eficienţă se regăseşte în mărimea fondurilor totale
necesare, însă şi mai pregnant în situaţia creditelor, întrucât acestea intervin ca resursă marginală de
completare. în plus, ele reflectă şi evoluţia fondurilor proprii. Ca atare legea raportului invers dintre
necesarul de fonduri şi eficienţa în activitatea economică acţionează şi mai concludent în cazul
creditului. Creditul nu este doar un seismograf al eficienţei economice, ci şi un instrument de influenţare
în direcţia stimulării unei activităţi calitativ superioare. Aceasta, prin acordarea de credite fără restricţii
agenţilor economici cu bune performanţe şi prin aplicarea de restricţii sau neacordarea de credite celor
care se confruntă cu deficienţe în gestiunea lor şi dificultăţi în rambursarea împrumuturilor.
Funcţia de economisire – prin formarea disponibilităţilor temporar libere, creditul dă posibilitatea
agenţilor economici de aşi mări resursele financiare şi anume mijloacele circulante ü Funcţia de înlocuire
a banilor efectivi cu titlurile de credit – are simplificarea mecanismului relaţiilor de credit în cadrul unei
economii
Funcţia de transformare a economiilor în investiţii – concretizează realizarea echilibrului
macroeconomic; creditul bancar pune la dispoziţia agenţilor economici capitalul necesar, asigurând
transformarea economiilor inactive în investiţii, realizându-se ca un important factor al creşterii
economice.
Funcţia de asigurare a stabilităţii preţurilor – determină reglarea dimensiunilor cererii şi ofertei de
mărfuri şi servicii, prin creditarea de către bănci a consumului şi prin crearea stocurilor.
În ţările cu economie planificată imperativ de la centru, un mare accent s-a pus pe funcţia de control a
creditului exercitată de bănci în numele statului, ca şi pe măsurile administrative, cu caracter de
obligativitate, pe care acestea le aplicau întreprinderilor. Deşi în aceste ţări băncilor li s-a cerut să fie
foarte severe cu întreprinderile ce înregistrau slabe rezultate financiare, prin faptul că băncile au tolerat
nerambursarea la termen a creditelor şi au continuat să le acorde noi credite fără perspective certe de
rambursare, acest control s-a dovedit adesea formal, ineficient. De altfel, atribuirea funcţiei de control
creditelor este prea mult în condiţiile unei economii care funcţionează normal.
Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, creditul generează o serie de efecte favorabile, cum ar fi:
 sporirea puterii productive a întreprinderilor prin redistribuirea capitalului;
 concentrarea capitalului;
 reducerea cheltuielilor pe care le presupune circulaţia monetară;
 adaptarea elastică a masei de bani în circulaţie la necesarul economiei.
Pe lângă aceste efecte favorabile, creditul presupune şi o serie de riscuri.
Principalul risc este abuzul de credit. Fenomenul supracreditării economiei generează inevitabil
procese de deteriorare a puterii de cumpărare a banilor, inflaţie. Totodată, creditul poate favoriza
operaţii economice ce atentează la lichiditatea bancară, în măsura în care băncile au prea puţine
posibilităţi de selecţie a clienţilor solicitatori de credite sau aceştia sunt de rea-credinţă. Riscurile
creditului pot fi generate de fenomene economice individuale sau de o anumită stare economică
conjuncturală.
În primul caz se au în vedere insolvabilitatea debitorilor, lipsa lor de promptitudine în
rambursarea creditelor, deţinerea de către bănci a unor informaţii inexacte privind debitorii sau reaua-
credinţă a acestora.
În al doilea rând, conjunctura economică poate fi aceea ce întreţine o anumită stare de risc. De
pildă, un risc major îl comportă continuarea creditării în condiţiile în care producţia este excesivă, peste
capacitatea de absorbţie a pieţei. De asemenea, crizele economice, convulsiile politice pot produce
grave perturbări în utilizarea creditului bancar, în însăşi activitatea organismelor de credit şi financiare.
Pentru prevenirea riscurilor pe linia creditării, băncile trebuie să deţină informaţii pertinente asupra
situaţiei patrimoniale şi financiare a debitorilor, asupra naturii operaţiunilor economice în care aceştia se
angajează. Totodată, prevenirea riscurilor în creditare mai presupune cunoaşterea reputaţiei morale a
debitorilor, a bonităţii lor, o bună evaluare a evoluţiei viitoare a acestora. În mod direct, prevenirea
riscurilor în creditare se poate realiza prin constituirea unor garanţii acoperitoare reale. De asemenea,
pe linia contracarării riscului în creditare, băncile au posibilitatea de a constitui rezerve şi provizioane.
Altfel spus, creditorul trebuie să fie şi propriul lui asigurător. Pe de altă parte, băncile de emisiune au
posibilitatea de a acţiona eficient pe linia asigurării lichidităţilor celorlalte bănci.

EX: 3 Fiecare bancă centrală are o sarcină prioritară – să menţină puterea de cumpărare şi cursul valutar
al monedei naţionale şi să asigure stabilitatea şi lichiditatea sistemului bancar, eficienţa şi fiabilitatea
sistemului de plăţi. Pentru a realiza aceste obiective, Banca Centrală îndeplineşte următoarele funcţii de
bază: [29, p.244]
1. ü Funcţia de emisiune monetară;
2. ü Funcţia de bancă a statului;
3. ü Funcţia de bancă a băncilor;
4. ü Funcţia de centru valutar şi gestionar al rezervei valutare;
5. ü Funcţia prudenţială şi de supraveghere;
6. ü Funcţia de asigurarea a bunei funcţionări a sistemelor de plăţi şi compensări;
7. ü Funcţia de asigurare a stabilităţii financiare;
8. ü Funcţia economică.
Funcţia de emisiune monetară Obţinerea de către băncile centrale a monopolului asupra emisiunii
monetare a reprezentat unul dintre momentele esenţiale ale construcţiei statelor moderne. În secolul al
XVII-lea, datorită unei insuficienţe a cantităţii de metale preţioase comparativ cu creşterea dimensiunilor
producţiei, anumite bănci au procedat la emisiunea de bilete de bancă, sub forma certificatelor de
depozit sau a unor înscrisuri care atestau existenţa unei cantităţi de metal monetar în depozite bancare.
Acestea au dobândit ulterior putere liberatorie legală. Această funcţie reprezintă una dintre primele
activităţi atribuite băncii centrale
Funcţia de bancă a statului Banca centrală este bancă a statului, pentru că gestionează şi administrează
contul general al Trezoreriei, pentru că finanţează deficitul bugetar. În prezent, chiar dacă băncile
centrale evită finanţarea deficitului bugetar, au apărut diverse procedee care să elimine efectele
nefavorabile produse de emisiunea monetară, fără acoperire, în unele ţări fiind chiar interzisă finanţarea
cheltuielilor bugetare prin emisiune monetară.
Funcţia de bancă a băncilor Spre deosebire de băncile comerciale, Banca Centrală nu se implică în
relaţii directe cu oamenii de afaceri şi populaţia. Clientela sa de bază o alcătuiesc băncile comerciale,
care acţionează ca un fel de intermediari între sfera economică şi Banca Centrală. Aceasta din urmă
păstrează numerarul disponibil al băncilor comerciale, adică rezervele lor de casă. Istoriceşte, băncile
comerciale plasau aceste rezerve în Banca Centrală cu titlu de fond de garanţie pentru amortizarea
depozitelor. În sec. XX, băncile comerciale din majoritatea ţărilor, conform legii, erau datoare să-şi
păstreze o parte din rezervele de casă la Banca Centrală. Aceste rezerve se mai numesc rezerve bancare
obligatorii. Banca Centrală stabileşte raportul minimal dintre rezervele obligatorii şi obligaţiile
depozitare (norma rezervelor obligatorii).
Funcţia de centru valutar şi gestionar al rezervei valutare În exercitarea acestei funcţii, banca centrală
desfăşoară următoarele activităţi: singură, sau la concurenţă cu băncile comerciale, realizează schimbul
de monedă naţională în monedă străină; păstrează şi gestionează rezerva valutară a ţării; supraveghează
cursul de schimb. Având calitatea de gestionar al rezervelor, majoritatea băncilor centrale deţin, în
primul rând, o rezervă de aur, considerată drept o remanenţă a epocii în care emisiunea era garantată
cu acest metal. În al doilea rând, băncile centrale păstrează şi gestionează rezerva valutară, necesară
pentru a garanta stabilitatea monedei naţionale în plan extern.
Funcţia prudenţială şi de supraveghere În majoritatea ţărilor lumii, Banca Centrală exercită controlul şi
supravegherea băncilor în scopul menţinerii stabilităţii şi fiabilităţii sistemului bancar, apărării
intereselor deponenţilor şi creditorilor. Într-o serie de ţări (Australia, Italia, Rusia, Republica Moldova)
funcţia de control şi supraveghere o îndeplineşte în mod exclusiv Banca Centrală; în alte ţări (Germania,
Elveţia, Franţa) – Banca Centrală, în colaborare cu de alte organisme (trezoreria, comisia bancară etc.),
iar în unele ţări (Canada, Austria, Danemarca, Norvegia) – alte organisme, nu Banca Centrală.
Funcţia de asigurarea a bunei funcţionări a sistemelor de plăţi şi compensări Sistemul de plăţi şi
compensări reprezintă transferul de bani şi instrumente financiare în cadrul unei economii. Banii, în
formă cash şi depozite reprezintă mijlocul preferat pentru cumpărarea bunurilor, plata serviciilor şi
stingerea datoriilor. Pentru plăţile de mică valoare se foloseşte moneda, iar pentru plăţile de mare
valoare se folosesc transferurile, care includ şi titlurile financiare. În cadrul sistemelor de mare valoare,
valoarea totală a tranzacţiilor realizate la nivelul a 2-3 zile, reprezintă echivalentul PIB-ului anual. Un
sistem eficient şi sănătos este fundamentul unei bune funcţionări a pieţei financiare. Un managemen
corespunzător al sistemului plăţi şi compensări contribuie la menţinerea stabilităţii financiare şi are rol în
prevenirea crizelor sistemice.
Funcţia de asigurare a stabilităţii financiare În general, pentru definirea stabilităţii financiare se
apelează la opusul acesteia, respectiv instabilitatea financiară, ale cărei trei principale trăsături sunt:
· modificarea considerabilă a preţului activelor financiare sau reale, comparativ cu media perioadelor
trecute;
· manifestarea unor importante distorsiuni pe piaţa internă şi externă a creditului;
· modificarea volumului ofertei agregate, datorită modificării capacităţii de producţie a economiei
Funcţia economică Toate funcţiile precedente ale băncii centrale presupun şi o implicare economică a
acesteia. Astfel, atunci când se realizează emisiunea monetară, se supraveghează cursul de schimb, sau
atunci când se intervine pe piaţa monetară, pentru a influenţa rata dobânzii, băncile centrale
îndeplinesc şi o funcţie economică. în anumite perioade, aceasta a fost îndeplinită în mod explicit. Astfel,
între cele două războaie mondiale, Banca Angliei a participat la activitatea de reconstrucţie şi
modernizare a unor ramuri industriale prin crearea de filiale, dintre care societatea bancherilor pentru
dezvoltarea industrială, cu o contribuţie importantă la susţinerea activităţii economice. Mai mult,
întrucât serviciile de trezorerie erau reduse, Banca Angliei a îndeplinit, până în anii '80, rolul care ar fi
revenit acestora, salvând, astfel, întreprinderile aflate în dificultate.

Manifestarea funcţiilor băncilor centrale se realizează prin operaţiunile îndeplinite de acestea. în

raport de elementele bilanţiere, operaţiunile băncilor centrale se grupează în
 operaţiuni de activ
 operaţiuni de pasiv (respectiv de constituire a resurselor).
Operaţiunile de pasiv ale băncilor centrale permit atragerea şi constituirea de resurse şi sunt
reprezentate de următoarele:
· formarea capitalului propriu;
· atragerea de resurse sau de depozite ale băncilor;
· emisiunea monetară.
Formarea capitalul propriu al unei bănci centrale, este în general, deţinut de stat şi are o pondere
relativ redusă în total bilanţ. În structura acestuia se includ: fondul statutar, prevăzut în statutul de
funcţionare; fondul de rezervă şi profitul nedistribuit. Capitalurile proprii constituite fie prin subscrierile
făcute de stat, fie de către particulari joacă un rol minor în operaţiunile Băncii Centrale (2%) comparaţie
cu băncile comerciale. Totuşi rolul Băncii Centrale se datorează sprijinului statului şi locului central
ocupat de acesta în sistemul bancar şi monetar.
Atragerea de resurse sau de depozite ale băncilor au o pondere relativ redusă şi sunt făcute de către
băncile comerciale (conturi curente), de către stat, prin Trezorerie sau de către băncile altor state, în
scopul efectuării decontărilor internaţionale (depuneri în valută). Sursele atrase pot fi interne şi externe.
Resursele interne (pasive interne) sunt formate din depozite atrase de la băncile din sistem, depozite ale
instituţiilor publice şi ale unor companii de importanţă strategică pentru economie şi Contul general al
Trezoreriei statului.
Resursele externe sunt reprezentate de depozitele atrase de pe piaţa financiară internaţională şi
reprezintă plasamente ale unor bănci centrale străine sau împrumuturi de la acestea, precum şi depozite
ale organismelor financiare internaţionale.
Emisiunea monetară reprezintă cea mai importantă operaţiune de pasiv a unei bănci centrale. Prin
aceasta, o bancă centrală emite monedă centrală, (numerar) şi, pe baza acesteia, influenţează procesul
creaţiei monetare la nivelul băncilor din sistem, respectiv emisiunea de monedă scripturală. Cea mai
importantă operaţiune pasivă (între 70-80% din total) o reprezintă emisiunea de bancnote. Dacă în ceea
ce priveşte structura pasivelor Băncilor Centrale din majoritatea stat
În cadrul operaţiunilor de activ sunt incluse:
 § operaţiuni de creditare;
 § operaţiuni de decontări interbancare;
 § operaţiuni de vânzări-cumpărări de aur, valută şi plasamente în titluri străine.
Operaţiunile de creditare. Acordarea de credite constituie principala operaţiune activă a băncilor
centrale. În cele mai multe ţări accesul băncilor la creditele Băncii Centrale nu mai este un drept ci un
privilegiu. Condiţiile acordării creditului de către Banca Centrală sunt stabilite de ea. În funcţie de aceste
condiţii şi de gradul de dezvoltare a pieţelor financiare acest post poate avea o pondere dominantă
(Franţa, Germania, Japonia) sau minimă (SUA). În cadrul operaţiunilor de creditare se regăsesc, în primul
rând, creditele acordate statului, prin participarea băncilor centrale la achiziţia titlurilor emise de
Trezorerie sau Ministerul Finanţelor, în vederea atragerii de resurse necesare acoperirii deficitelor
bugetare temporare sau permanente. De asemenea, în cadrul acestor operaţiuni se regăsesc şi creditele
acordate băncilor din sistemul bancar, sub forma operaţiunilor de refinanţare. Implicarea băncilor
centrale în acordarea de credite guvernamentale face obiectul a numeroase reglementări şi prevederi, la
nivelul fiecărei ţări, prin care se precizează că această instituţie poate cumpăra titluri guvernamentale,
de natura bonurilor de tezaur, doar de pe piaţă secundară.
Operaţiunile de creditare. Acordarea de credite constituie principala operaţiune activă a băncilor
centrale. În cele mai multe ţări accesul băncilor la creditele Băncii Centrale nu mai este un drept ci un
privilegiu. Condiţiile acordării creditului de către Banca Centrală sunt stabilite de ea. În funcţie de aceste
condiţii şi de gradul de dezvoltare a pieţelor financiare acest post poate avea o pondere dominantă
(Franţa, Germania, Japonia) sau minimă (SUA). În cadrul operaţiunilor de creditare se regăsesc, în primul
rând, creditele acordate statului, prin participarea băncilor centrale la achiziţia titlurilor emise de
Trezorerie sau Ministerul Finanţelor, în vederea atragerii de resurse necesare acoperirii deficitelor
bugetare temporare sau permanente. De asemenea, în cadrul acestor operaţiuni se regăsesc şi creditele
acordate băncilor din sistemul bancar, sub forma operaţiunilor de refinanţare. Implicarea băncilor
centrale în acordarea de credite guvernamentale face obiectul a numeroase reglementări şi prevederi, la
nivelul fiecărei ţări, prin care se precizează că această instituţie poate cumpăra titluri guvernamentale,
de natura bonurilor de tezaur, doar de pe piaţă secundară.
Prin operaţiunile de vânzare şi cumpărare de aur şi valută, pe piaţa internaţională, o bancă centrală îşi
consolidează rezerva valutară şi, în acest mod, cursul de schimb al monedei naţionale, faţă de
principalele valute, în conformitate cu obiectivele sale de politică monetară din ţara respectivă. De
asemenea, operaţiunea de investire în titluri străine (devize) este atractivă pentru o bancă centrală,
întrucât cumpărarea de titluri emise de diferite entităţi financiare din străinătate permite obţinerea de
randamente sporite (titlurile fiind generatoare de dobândă) şi, totodată, diversificarea riscului.