MODALITAȚI DE

GESTIUNE ÎN CADRUL
SERVICIILOR PUBLICE
-Administrație publica-AnII-

Membrii echipei:Neamtu Ramona

Popescu Mihaela
Timofticiuc Petronela
Cristea Iuliana

Cuprins
1.Consideraţii generale cu privire la gestionarea serviciilor publice........................2
2. Concesionarea serviciilor publice..........................................................................3
2.1 Structura contractului de concesiune..............................................................6
2.2 Drepturile si obligatiile concesionarului..........................................................6
2.3 Încetarea concesiunii........................................................................................7
3. Asocierea în participaţiune....................................................................................8
4. Arendarea serviciilor publice.................................................................................8
5. Prestarea serviciului în regie proprie.....................................................................9
6. Serviciile publice în sistemul franchising...........................................................11
7. Serviciul public în locaţie de gestiune.................................................................11
8. Prestarea serviciilor publice în gestiune delegată unilateral...............................12
9.Achiziţia de bunuri şi servicii...............................................................................13
10. Concluzii!!!.......................................................................................................14
Bibliografie :............................................................................................................14

2
 1.Consideraţii generale cu privire la gestionarea serviciilor
publice

Există mai multe moduri de a gestiona un serviciu public, fie de către o persoană
publică (stat, comunităţi locale, instituţii), fie de către o persoană privată (fizică sau
juridică).

Persoana publică poate gestiona un serviciu fie în regie proprie, fie printr-o
instituţie specializată.

Persoanele private pot gestiona un serviciu public în mai multe moduri:

• în baza unui contract administrativ;

• în temeiul unui contract de locaţie;

• prin împuternicirea dată de autoritatea administraţiei publice locale sau

mai bine spus prin delegare;

• prin concesionare (trebuie făcută distincţia faţă de arendarea

recunoscută în legislaţia altor state, dar interzisă în România).

În afara unor dispoziţii contrare, autorităţile administraţiei publice locale

acţionează atât în beneficiul statului, cât şi al colectivităţilor locale şi au
posibilitatea de a alege una din aceste forme de gestiune.

În practică s-a pus problema de a excepta instituţiile publice de concurenţă pe ideea

că ele aparţin statului şi, ca atare, obligaţiile acestora sunt garantate;putem garanta
această idee, deoarece scopul unui serviciu public este satisfacerea unui interes
general la un nivel cât mai ridicat calitativ. În plus, încheierea unui contract direct
între administraţie şi altă instituţie publică lasă deschisă posibilitatea
favoritismului.
3
 2. Concesionarea serviciilor publice

Concesionarea, conform literaturii de specialitate, implică transmiterea spre

administrare şi gestionare a unui bun, serviciu public sau a unei activităţi de la o
organizaţie publică ce reprezintă statul, judeţul sau comuna, către un privat, care
are dreptul să le exploateze pentru o perioadă de timp determinată, în schimbul
achitării unei taxe anuale, denumită redevenţă.

Practica transmiterii „sarcinilor” cu caracter administrativ către persoane

fizice/juridice private este lungă şi foarte diversă; tocmai de aceea vom întâlni în
doctrină mai multe definiţii ale concesiunii.

În opinia lui Pierre Delvolve, prin concesiune se înţelege „o convenţie prin care o
persoană publică însărcinează cu prestarea unui serviciu public o întreprindere
privată, care asigură finanţarea lucrărilor, exploatarea lor şi care este remunerată
din redevenţele percepute de usageri”(LDA, p. 47).

După alt autor francez, Gilles Lebreton, concesiunea serviciului public este „actul
administrativ prin care o persoană publică numită concedent încredinţează unei
persoane private, numită concesionar, gestiunea serviciului public pe riscul său,
recunoscându-i dreptul de a percepe redevenţa de la beneficiarii serviciului”
(DAG, p. 122).

În doctrina românească actuală, Antonie Iorgovan arată că „prin contractul de

concesiune o parte – cedentul – transmite altei părţi – concesionarul – spre
administrare rentabilă, pe un termen determinat, în schimbul unei redevenţe, o
activitate economică, un serviciu public, o subunitate productivă sau un teren
proprietate de stat”. (DATE, vol. III, p. 103).

Regimul concesionării clasice rezultă din concilierea între cele două elemente
fundamentale, şi aparent opuse, ale sistemului; pe de o parte, un serviciu public

4
subordonat imperativelor interesului general; pe de altă parte, un particular care nu
acceptă să-l gestioneze decât prin prisma interesului personal.

După cum se poate observa, obiectul concesiunii poate fi diferit. Chiar în art. 25
din Legea nr. 15/1990 se arată care poate fi acesta:

• o activitate economică;

• serviciile publice;

• unităţile de producţie aparţinând regiilor autonome;

• terenurile proprietate de stat.

Practic, prin contractul de concesionare se realizează o fuziune între serviciul

public şi lucrarea publică executată din moment ce concesionarul preia serviciul
public ce beneficiază de lucrarea respectivă sau, invers, persoana privată care
gestionează un serviciu public va face lucrările necesare şi le va exploata în
continuare.

În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil concesiunilor de servicii publice,

trebuie precizat că acesta este diferit în funcţie de natura lor:

􀂘 pentru regiile autonome care gestionează servicii publice de interes naţional sau
local sunt aplicabile normele dreptului public (administrativ);

􀂘 pentru societăţile comerciale care desfăşoară activităţi industriale/comerciale

pentru satisfacerea interesului general, dar obţin profituri prin vânzarea de furnituri
sau servicii către usageri, se aplică un regim mixt de drept public/privat;

􀂘 pentru serviciile publice concesionate de regiile autonome unor persoane private

şi care, deci, nu realizează un interes general, este aplicabil regimul juridic civil.

În practică, s-au făcut adesea confuzii cu privire la clauza contractului de

concesiune, în special pentru transmiterea unor terenuri spre folosinţă unor

5
persoane private. De aceea, autorităţile administraţiei publice trebuie să stabilească
de la început care este destinaţia terenului sau a construcţiei ce trebuie realizată:

􀁾 dacă terenul este numai un accesoriu pentru lucrările publice, el va putea fi

concesionat;

􀁾 dacă terenul este obiectivul exploatării, atunci trebuie încheiate contracte de

închiriere (art. 30-31 din Legea nr. 15/1990).

2.1 Structura contractului de concesiune

Concesiunea se bazează pe un contract încheiat între autoritatea cedentă şi

particularul pe care l-a ales în mod liber, cu respectarea, însă, a prevederilor legii.

Contractul se compune din două documente distincte:

􀂈 O convenţie, care consemnează acordul părţilor;

􀂈 Un caiet de sarcini în care sunt înscrise detaliat drepturile şi obligaţiile lor şi, în
special, regulile de organizare şi funcţionare ale serviciului.

Contractul de concesiune conţine însă şi clauze care satisfac interesele private ale
concedentului şi concesionarului, clauze de ordin comercial ce formează„partea
contractuală”.

2.2 Drepturile si obligatiile concesionarului

A. Drepturi aferente gestionării serviciului. Cedentul pune la dispoziţia

concesionarului, în virtutea contractului, un ansamblu de mijloace materiale sau
juridice, care-i sunt necesare în funcţionarea serviciului.

6
B. Drepturi pecuniare. Sunt cele mai importante pentru concesionarul sau
întreprinzătorul privat care înţelege să obţină beneficiile scontate pe seama
gestiunii serviciului.

Obligaţiile concesionarului se referă în întregime la asigurarea funcţionării

serviciului. Aceasta presupune, mai întâi, respectarea regulilor înscrise în caietul de
sarcini, precum şi a regulilor generale comune tuturor serviciilor publice.

1) Concesionarul trebuie să asigure continuitatea serviciului. Nu se poate

sustrage acestei obligaţii invocând vina administraţiei sau dificultăţi
materiale/pecuniare. Numai forţa majoră îl poate exonera pe concesionar.

2) Obligaţia de a respecta egalitatea beneficiarilor în faţa serviciului se impune

concesionarului, în sensul furnizării prestaţiilor solicitate tuturor celor ce
îndeplinesc condiţiile cerute şi aplicării tarifelor fixate de autoritatea cedentă.

3) Puterea administraţiei de a modifica regimul oricărui serviciu pentru a-l adapta

noilor aspecte ale interesului general se aplică serviciilor concesionate.

4) Obligaţia de a-şi executa personal obligaţiile contractuale (în cazul încare se

transmite patrimoniului prin reorganizarea persoanei juridice sau prin succesiune,
în cazul persoanei fizice, atunci cel care preia serviciul public trebuie să aibă
acordul expres al autorităţii administraţiei publice).

6) Obligaţia de a exploata bunurile/serviciile în condiţii de eficienţă, pentru a

putea conserva şi creşte valoarea lor; în cazul pagubelor produse din culpa sa,
concesionarul va trebui să despăgubească administraţia.

7) Obligaţia de a realiza investiţiile specificate prin caietul de sarcini, a

programului de retehnologizare, a celorlalte condiţii tehnico-economice.

8) Concesionarul mai are o serie de obligaţii referitoare la respectarea normelor

legale din sfera protecţiei mediului, încadrării şi concedierii personalului, pazei etc.

7
2.3 Încetarea concesiunii

În mod normal, concesiunea se sfârşeşte la expirarea perioadei pentru care a fost

instituită; ea poate fi, însă, reînnoită. Concesiunea poate lua sfârşit şi înainte de
termen prin rezilierea contractului de către autorităţile publice ,prin renunţarea
concesionarului, şi posibilitatea răscumpărării concesiunii.

3. Asocierea în participaţiune

Potrivit art. 251 din Codul Comercial, „asociaţiunea în participaţiune are loc atunci
când un comerciant sau o societate comercială acordă uneia sau mai multor
persoane ori societăţi o participare în beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor
operaţiuni sau chiar asupra întregului lor comerţ”.

Potrivit art. 38 (j) din Legea Administraţiei Publice Locale nr. 215/2001,consiliile
locale pot să hotărască „în condiţiile legii, asocierea cu alte autorităţi ale
administraţiei publice locale din ţară sau din străinătate, precum şi aderarea la
asociaţii naţionale sau internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale,
în vederea promovării unor interese comune”.

În ceea ce priveşte „colaborarea” considerăm că sunt permise acele contracte

economice prin care se realizează investiţii întrucât legea se referă la execuţia unor
„lucrări” de interes comun (evident, pentru colectivitatea locală). Contractele
comerciale nu intră aşadar în discuţie atunci când avem în vedere „colaborări”.
Indiferent de asociere sau colaborare ele trebuie să fie încheiate „în condiţiile
legii”; ori, singura lege care reglementează asocierile este Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale.

8
 4. Arendarea serviciilor publice

Legiuitorul român a definit arendarea ca un „contract ce se încheie între proprietar,

uzufructar sau alt deţinător legal de bunuri agricole şi arendaş, cu privire la
exploatarea bunurilor agricole pe o perioadă determinată şi la un preţ stabilit prin
acordul părţilor”.

Contractul de arendare trebuie să cuprindă clauze referitoare la:

􀁾 părţile contractante, inclusiv domiciliul;

􀁾 obiectul contractului (descrierea exactă a tuturor bunurilor agricole

arendate);

􀁾 obligaţiile fiecăreia dintre părţi şi durata lor (minim 5 ani);

􀁾 arenda şi modalităţile de plată (în natură, în bani sau în natură şi bani).

Potrivit legislaţiei române, pot fi date în arendă numai bunurile agricole (terenuri
cu destinaţie agricolă) cu interdicţia expresă pentru regii, instituţii publice sau
staţiuni de cercetare de a administra terenuri proprietate de stat şi de a arenda
aceste terenuri. Per a contrario, rezultă că administraţia publică locală, instituţiile
publice pot da în arendă terenuri aparţinând domeniului privat.

Contractul de locaţiune se încheie pe o perioadă de minim 5 ani între societatea

comercială care deţine terenul şi persoana fizică devenită locatar.

9
 5. Prestarea serviciului în regie proprie

Un serviciu public se prestează în regie proprie, atunci când este gestionat direct de
către persoana publică, autoritatea care l-a înfiinţat. Ca urmare, serviciul public nu
va avea personalitatea juridică distinctă faţă de persoana publică prin care s-a
înfiinţat. În principiu, toate serviciile publice administrative sunt gestionate în regie
proprie. Potrivit legilor române, serviciul de spaţiu locativ se desfăşoară în regie
proprie, deşi el poate fi mult mai eficient ca serviciu comercial (agenţie
imobiliară).

Ca atare, serviciile în regie prezintă următoarele trăsături:

1. Serviciile în regie nu constituie persoane juridice distincte. Ele depind de

colectivitatea teritorială, de stat, de regiune, departament sau comună, care sunt
titularele drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din activitatea lor.

2. În ceea ce priveşte organizarea lor, serviciile în regie sunt dependente direct

de colectivitatea căreia îi aparţin. Pentru stat, ele constituie serviciile
descentralizate ale diverselor departamente ministeriale.

3. Din punct de vedere financiar, serviciul nu are nici caracter individual (nici
personalitate). Creditele necesare funcţionării sale sunt prevăzute în bugetul
general de venituri şi cheltuieli al colectivităţii.

4. Ca excepţie, în cazul colectivităţilor locale, termenul de „regie”desemnează atât

servicii fără personalitate, cât şi servicii cu autonomie financiară cu sau fără
personalitate.

10
Observaţie!!!

Serviciile în regie pot exercita fie o activitate de serviciu public (cazul general), fie
de control administrativ, fie o acţiune de sprijinire a activităţilor private de interes
general şi control a acestora.

6. Serviciile publice în sistemul franchising

Conceptul istoric al acestui tip de comerţ se regăseşte încă din perioada Evului
Mediu, iar după anii 1980 a cunoscut o largă răspândire în ţările capitaliste, în
special, în SUA.

Contractele de franchising au ca obiect transmiterea sau concesiunea mărcii, a

mijloacelor de comercializare a mărfii sau serviciului. Franchisingul a fost
conceput ca un tip de extindere a unei afaceri prin producerea şi comercializarea
unor bunuri/servicii (deja cunoscute anterior în alte regiuni) în zone noi. Avantajul
franchisingului constă în faptul că cel care concesionează marca unui produs pune
la dispoziţia comerciantului toate informaţiile necesare(experienţa anterioară),
metodele sale comerciale, copyright, îi asigură acces la sistemul de publicitate şi
reclamă, îi asigură asistenţă tehnică şi pune la dispoziţie reţeaua de distribuţie.

Pentru domeniul serviciilor publice contractul de franchising poate fi benefic din

următoarele considerente:

• agentul economic privat are tot interesul să-şi mărească permanent piaţa de
desfacere pentru a-şi creşte profiturile;

• administraţia este degrevată de riscuri atâta timp cât producerea/desfacerea se

realizează cu banii agentului economic privat;

11
• agentul economic privat este obligat să respecte normele impuse, să asigure
funcţionarea comercială, să efectueze investiţii, să plătească o redevenţă (calculată
în procente sau cotă fixă) în funcţie de desfacerile realizate.

7. Serviciul public în locaţie de gestiune

Locaţia de gestiune este un contract administrativ prin care o persoană publică

încredinţează unei persoane private (pe care o plăteşte cu sume forfetare)
exploatarea unui bun din domeniul public sau a unei afaceri (închirierea fondului
de comerţ).

În jurisprudenţă, locaţia de gestiune a fost tratată ca regim juridic asemănător

concesiunii din două considerente: întâi, că se bazează pe un contract guvernat de
dreptul comercial şi apoi pentru că rezilierea lui unilaterală nu este posibilă (în
afara clauzelor contractuale) ca în cazul oricărui contract comercial.

8. Prestarea serviciilor publice în gestiune delegată

unilateral

Posibilitatea de a transmite gestiunea unui serviciu public nu se reduce numai la

tipul actelor juridice bilaterale (contracte), ci se poate face prin act juridic
unilateral (lege, hotărâre a autorităţii administraţiei centrale sau locale). În ceea ce
priveşte instituţiile publice prin intermediul cărora se prestează servicii de interes
general, privatizarea se realizează conform dreptului comun, în cazul nostru,
administrativ, astfel încât prin actul unilateral de delegare să fie precizate
principiile de organizare şi funcţionare a serviciului public respectiv. Administraţia

12
publică locală are posibilitatea de a delega gestiunea unui serviciu public către o
persoană juridică, de regulă, un agent economic specializat, prin intermediul unui
contract. Se poate afirma că elementul esenţial pentru definirea gestiunii delegate îl
constituie contractul, deoarece, prin clauzele sale, acesta trebuie să precizeze atât
drepturile, cât şi obligaţiile administraţiei. Forma juridică a raporturilor dintre
administraţie şi prestatorii de servicii este prima condiţie pentru realizarea cantităţii
şi calităţii serviciilor publice. Ea este obligatorie pentru că administraţia răspunde
direct faţă de cetăţeni de asigurarea acestor servicii.

9.Achiziţia de bunuri şi servicii

Autorităţile administraţiei publice pot, potrivit legii (HG nr. 63/1994 republicată în
4 august 1995) să achiziţioneze prin licitaţie publică bunuri sau servicii.

• prin bunuri se înţelege gama tuturor obiectelor fizice (produse, echipamente,

instalaţii, inclusiv imobile etc.);

• prin servicii se înţelege activitatea de exploatare a acestor bunuri, reparaţiile (cu

excepţia reparaţiilor capitale şi a demolărilor la construcţii şi instalaţii pentru care
se aplică normele achiziţiei de investiţii). Achiziţia de servicii se poate realiza
numai prin licitaţie publică potrivit metodologiei elaborate de Ministerul
Finanţelor.

În cazul achiziţiilor de bunuri şi servicii, se pot organiza mai multe tipuri de

licitaţie:

a) licitaţia fără preselecţie, la care pot participa un număr nelimitat de ofertanţi

interni sau externi cu condiţia să îndeplinească cerinţele specificate de
administraţie;

13
b) licitaţia cu preselecţie, care se organizează în două etape: în prima, participă
toţi cei interesaţi şi care răspund anunţului publicitar; în a doua – ofertanţii
selecţionaţi de comisia de licitaţie ca fiind competenţi şi potenţiali;

c) licitaţia publică restrânsă, determinată de faptul că nu există ofertanţi sau

pentru că la o licitaţie anterioară nu s-a încheiat contractul. Oricum, numărul
participanţilor este de minim doi.

10. Concluzii!!!

Fiecare din modalităţile de gestiune a serviciilor conţine, aşa cum s-a demonstrat,
aspecte de particularizare publice cu avantaje şi limite pentru contractanţi.

În acest context legislativ şi luând în considerare toate oportunităţile oferite,

autorităţile deliberative de la nivel central şi local trebuie să aibă competenţa
managerială pentru a identifica cea mai eficientă modalitate de gestiune a
serviciilor publice şi abilitatea de a iniţia şi dezvolta cele mai potrivite forme
contractuale, pentru ca, prin furnizarea serviciilor publice în forma selectată, să
se satisfacă cel mai bine interesul public.

14
Bibliografie :

15