Chimie

Ramuri ale chimiei

Chimie anorganică

Lege chimică

Legea lui Avogadro

Legea Boyle-Mariotte

Chimie organică

Istoria chimiei

Cronologia chimiei

Alchimie

Chimie modernă

Chimiști

Chimia (denumirea provine din cuvântul egiptean kēme pronunțat [k'em], care înseamnă
„pământ”[1]) reprezintă una dintre ramurile științelor naturale al cărei obiect de studiu îl constituie
compoziția, structura, proprietățile și schimbarea materiei[2][3]; chimia mai este numită și „știința de
mijloc” sau „știința centrală”, întrucât conține elemente combinate din cadrul celorlalte științe ale
naturii precum astronomia, fizica, biologia și geologia.[4][5] Ca obiect de studiu, chimia a apărut
acum câteva milenii în anumite părți ale lumii, mai exact în Orientul Mijlociu sub forma alchimiei[6]
[7][8], iar aceasta din urmă a permis elaborarea chimiei moderne ca urmare a revoluției chimice
(1773).

Obiectivele acestui domeniu implică în special:

studierea materiei la nivel atomic,

proprietățile atomilor,

modul de formare a legăturilor chimice,

formarea compușilor chimici,

modul în care anumite substanțe interacționează la nivel molecular și conferă materiei anumite
proprietăți generale,
precum și modul în care nivelul de interacțiune dintre aceste substanțe poate conduce la crearea
altor substanțe prin intermediul unor reacții chimice[9].

În majoritatea studiilor chimiei energia și entropia sunt deosebit de importante.

Disciplinele cuprinse în chimie sunt grupate tradițional după tipul de materie studiată sau tipul de
studiu. Acestea includ chimia anorganică (studiul materiei anorganice), chimia organică (studiul
materiei organice), biochimia (studiul substanțelor găsite în organismele biologice, vii), chimie fizică
(studiile legate de energie despre sistemele chimice la scară macromoleculară, moleculară și sub-
moleculară), electrochimie, chimia analitică (analiza mostrelor de material pentru a dobândi o
înțelegere a compoziției chimice și structurii acestuia) etc. Multe alte discipline specializate au apărut
în anii recenți, de exemplu neurochimia - studiul chimic al sistemului nervos.

Cuprins

1 Etimologie

2 Istoric

2.1 Chimia ca știință

3 Principiile chimiei moderne

3.1 Materie

3.2 Atomul

3.2.1 Element chimic

3.2.2 Ioni și săruri

3.2.3 Compus

3.2.4 Moleculă

3.2.5 Substanțe și amestecuri

3.2.5.1 Proprietăți fizice

3.2.5.2 Proprietăți chimice

3.2.6 Molul și unitatea de substanță

3.3 Legătură chimică

3.4 Reacție chimică

3.4.1 Energie

3.4.2 Redox

3.4.3 Aciditate si bazicitate

3.5 Echilibru chimic

3.6 Legi fundamentale ale chimiei

4 Sistemul Internațional de Unități

5 Aplicații practice

5.1 Subdiscipline

5.2 Industria chimică

5.2.1 Prima jumătate a sec.XIX-lea

5.2.2 Descoperiri științifice între 1850-1914

5.2.3 Perioada interbelică (1914-1945)

5.2.3.1 Consecințe

5.2.4 1973

5.2.5 Anii 90

5.2.6 Industria mileniului III

5.3 Societăți profesionale

6 Note

7 Vezi și

8 Legături externe

9 Bibliografie

Etimologie

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, definiția chimiei este următoarea:

„Știință care studiază compoziția, structura și proprietățile substanțelor, transformărilor lor prin
regruparea atomilor componenți, precum și combinațiile noi ale substanțelor rezultate în urma
acestor transformări.”

—Dicționarul Explicativ al Limbii Române[10]

Definiția generală a chimiei (cea acceptată în mod implicit de marele public) s-a schimbat de-a lungul
timpului, pe măsură ce noi ramuri au fost incluse în studiul chimiei. Ca și componentă a istoriei
științelor, etimologia termenului de "chimie" este considerată a fi una diversă, fără a se fi ajuns la un
anumit consens. Prima menționare a termenului de chimie este atribuită lui Dioclețian în anul 296, în
momentul când ordona incendierea cărților locuitorilor din Alexandria, privind modul prin care aurul
și argintul pot fi replicate[11]; cu toate acestea, este posibil ca această menționare făcută de
Dioclețian să fie o simplă legendă[11]

Se consideră că termenul provine din cuvântul arab al-kīmīā (‫)الكيمياء‬, ce desemna acel set timpuriu de
practici care îngloba elementele chimiei, metalurgiei, astrologiei, astronomiei, misticismului și
medicinei; obiectul principal al alchimiei era considerat a fi transfigurarea materialelor în aur[12].
Alternativ, al-kīmīā poate deriva din χημεία, insemnand "faurit impreuna"[13]. Termenul arabic este
derivat din elenul χημία sau χημεία,[14][15] (chemia), care desemna arta făuririi aurului și
argintului[16]. Totodată, termenul poate fi considerat ca provenind de la cuvântul "chumeia", care
desemna arta extragerii sucurilor sau infuziilor din plante, precum și prepararea medicamentelor și
tincturilor din plante[17].

În limba greacă, termenul este întâlnit în cartea unui scriitor grec, Suidas, din secolul al XI-lea[18]. La
origine, termenul grecesc a fost stabilit datorită influențelor Egiptului Antic[14], unde termenul keme
însemna "nisipul aluvial al Nilului"[19], "pământ negru"[20]. Limba persană a influențat de asemenea
originea termenului, datorită termenului de "kimiya", care însemna "artă, truc"[21]

În anul 330, Zosimos din Panopolis denumea alchimia ca fiind studiul compoziției apelor, mișcărilor,
creșterii, încorporării, respingerii, desenului sufletului din trupuri și al împreunării sufletelor cu
trupurile.[22][17]

În anul 1661, Robert Boyle elaborează modelul chimiei prin intermediul principiilor sale mereologice,
care încorporau filozofia corpusculariană[23]. Principiul generic, acela că chimia este bazată pe
considerentul că materia este alcătuită din componente minuscule, apare la începutul lucrării
"Chimistul sceptic".[24][23].

Glaser susținea în 1663 despre chimie că este o artă științifică prin care cineva învață cum să dizolve
corpuri, cum să reprezinte diversele substanțe din compoziția lor, cum să împreuneze din nou
substanțele între ele și cum să le aducă la un grad de perfecțiune mai mare.[25][26]

Stahl definea chimia în 1730 ca fiind arta împărțirii corpurilor mixte, compuse și agregate[27] în
elementele principale ale lor[28]
În 1837, Jean Baptiste Dumas definea chimia ca fiind știința care se ocupă cu legile și efectele forțelor
moleculare. ()[29] Totodată, este cel care contribuie la dezvoltarea teoriilor chimiei organice,
afirmând că între cele 2 ramuri ale chimiei, principiile sunt aceleași.[30]

În anul 1947, chimia este denumită de către Linus Pauling ca fiind știința substanțelor: a structurii,
proprietăților și reacțiilor care le schimbă în alte substanțe.[31]

Raymond Chang oferă o definire mai largă a termenului, menționând chimia în 1998 ca fiind studiul
materiei și a schimbărilor prin care trece.[32][33]

Istoric

Articol principal: Istoria chimiei.

Deși considerată "știință modernă" de aproape 2 secole, chimia a fost prezentă în viața oamenilor ca
și aplicabilitate încă din perioada preistorică. Cele mai timpurii utilizări ale chimiei au fost remarcate
în cazul picturilor rupestre, care datau de prin perioada 25.000 î.Hr[34].

În China Antică, cunoștințele din domeniul chimiei ar fi fost prezente încă din perioada 9000-7000
î.Hr, demonstrându-se prezența acidului tartaric și anumiți alcani în interiorul unor urne,
componente de asemenea prezente în vinul realizat din struguri sau orez[35].

Vechii egipteni au pionierat arta chimiei sintetice acum aproape 4000 de ani.[36] Pe la sfârșitul celui
de-al doilea mileniu î.Hr., populațiile antice dețineau deja mijloacele necesare care urmau să formeze
bazele mai multor ramuri ale chimiei cum ar fi: extragerea metalelor din minereuri, obținerea vaselor
de lut, fermentarea berii și a vinului[34], crearea de pigmenți pentru cosmetice și picturi[34],
extragerea substanțelor din plante în scopul utilizării lor ca medicament sau ca parfum, obținerea
brânzei, obținerea sticlei și obținerea de aliaje precum bronzul[37].

Nașterea chimiei poate fi atribuită foarte comunului fenomen al arderii, care a dus la apariția
metalurgiei[37] - arta și știința care se ocupă cu procesarea minereurilor de fier pentru obținerea
metalelor. Goana după aur a dus la descoperirea procesului purificării lui, chiar dacă principiile care
stăteau la baza ei nu erau prea bine înțelese - se credea că este o transformare, nu o purificare. Mulți
savanți din acea vreme considerau că transformarea metalelor de bază în aur este posibilă, lucru care
a dus la formarea alchimiei și căutarea pietrei filozofale, despre care se credea că va aduce astfel de
transformări la o singură atingere.[38]
Începând cu anul 600 î.Hr, filozofii greci au conceput noțiuni menite să determine natura
materiei[39]. Anaximandru din Milet (610-545 î.Hr) considera că aerul este principalul constituent al
materiei[39]; Heraclit din Efes (544-484 î.Hr) considera focul ca și constituent, privind lucrurile din
perspectiva unei schimbări continue[39]. Școala eleată, reprezentată de Parmenidae (515-450 î.Hr)
considera lumea ca fiind o unitate și schimbarea era privită drept o iluzie[39]. Urmându-l pe
Parmenidae, eleatul Empedocle din Agrigentum (495-435 î.Hr) se va opune ideii de definire a aerului
ca substanță primordială, propunând existența a patru elemente primare: foc, apă, aer și
pământ[39].

Școala atomistă, reprezentată de Leucip și Democrit vor determina faptul că lumea fizică este bazată
pe observațiile fizice, ajungând la concluzia că materia poate fi redusă până la unitatea sa
constituentă, care este eternă și nu mai poate fi divizată (atomul)[40]. Această idee va fi adoptată
ulterior de Epicur (341-270 î.Hr)[40] și de poetul roman Lucretius (95-55 i.Hr), care redactase lucrarea
De Rerum Natura (Natura Lucrurilor), în anul 50 î.Hr.[41][42]

Unii îi consideră pe arabi și perși ca fiind cei mai vechi chimiști, cei care au introdus observarea
precisă și experimentarea controlată, descoperind astfel multe substanțe chimice. Cei mai influenți
chimiști musulmani erau Geber, al-Kindi, al-Razi și al-Bruni[43]. La finalul secolului al VIII-lea d.Hr,
alchimistul arab Geber sau Abu Musa Jabir Ibn Hayyan, folosește termenul de Al-kimya în unul din
tratatele sale reprezentative[44]. Lucrările lui Geber au ajuns în Europa în secolul al XIV-lea, în Spania
prin traducerile unui pseudo-Geber, care și-a semnat cărțile cu numele de „Geber”. Contribuția
alchimiștilor și a metalurgiștilor indieni a fost de asemenea remarcată.

Apariția chimiei în Europa a avut loc datorită epidemiilor frecvente de ciumă și molime (cum ar fi
moartea neagră) din Evul Mediu Timpuriu, care a dus la o creștere a nevoii de medicamente. Se
credea că există un medicament universal numit elixirul vieții care poate vindeca toate bolile, dar
care, precum piatra filozofală, nu a fost niciodată găsit.

Deoarece pentru unii practicanți, alchimia era o ocupație intelectuală, în timp, au excelat în acest
domeniu. Paracelsus, spre exemplu, respingea teoria celor patru elemente și cu o înțelegere destul
de vagă a substanțelor chimice și medicamentelor, a format o formă hibridă de alchimie și știință,
numită și chemiatrie sau iatrochimie.[45]

Răspândirea chimiei ca știință a fost influențată de asemenea de apariția tipografiei în 1454, prin
aportul lui Johannes Gutenberg. Diverse cărți cu subiecte precum mineralogia, minereuri și
prepararea de substanțe au fost adevărate stimulente pentru avansarea acestui domeniu datorită
caracterului practic și disponibilității materialelor de studiu[46].
De asemenea, influențe ale filozofilor cum ar fi Sir Francis Bacon sau René Descartes, care voiau o
anumită rigoare în matematică și cereau eliminarea dogmelor și subiectivismului din observațiile
științifice, au dus la revoluția științifică[47]. În chimie, ea a început cu Robert Boyle (1627-1691), care
formulat ecuații precum Legea lui Boyle, cu privire la proprietățile stării gazoase. Mai târziu au urmat
legea conservării masei substanțelor în 1783 și dezvoltarea teoriei atomice a lui John Dalton în jurul
anului 1800. Legea Conservării Masei a dus la reformularea chimiei bazată pe această lege, dar și
teoria combustiei oxigenului, care a fost mult bazată pe cercetările lui Lavoiser. Acestea și alte astfel
de schimbări înțelese de mase au fost denumite generic revoluția chimică. Contribuțiile lui Lavoisier
au dus la ceea ce acum se numește chimie modernă - chimia studiată în instituțiile de învățământ din
toată lumea.

Chimia ca știință

Influențați de noile metode empirice, adoptate de către Sir Francis Bacon și alți chimiști. Un grup de
chimiști de la Oxford, Robert Boyle, Robert Hooke și John Mayow au început remodelarea tradițiilor
vechi, de ordin alchimic, într-o disciplină științifică. În mod special, Boyle este considerat a fi părintele
chimiei datorită celei mai importante lucrări ale sale, Chimistul sceptic, unde diferențierea este
făcută între cunoașterea alchimiei și descoperirile științifice ale noii chimii.[48] Acesta a formulat
legea lui Boyle, a respins teoria clasică a celor "4 elemente" și a propus o alternativă mecanistă a
atomilor și reacțiilor chimice al căror studiu s-ar fi putut face prin experimente riguroase.[49]

Antoine-Laurent de Lavoisier este considerat a fi "Părintele chimiei moderne.[50]

Teoria flogistonului (substanța aflată la baza tuturor reacțiilor de combustie) a fost propus de către
germanul Georg Ernst Stahl la începutul secolului al XVIII-lea și a fost accentuată de către chimistul
francez Antoine Lavoisier, analogul chimic al fizicianului Newton, care a reușit mai mult decât oricine
să făurească o nouă știință bazată pe filon teoretic, prin elucidarea principiului conservării masei și
dezvoltării unui sistem nou de nomenclatură chimică utilizat până în zilele noastre.[51]

Cu toate acestea, înainte de eforturile lui Lavoisier, numeroase descoperiri importante au fost făcute,
în special privind natura aerului, care s-a demonstrat a fi compus din numeroase gaze. Chimistul
scoțian Joseph Black (primul chimist experimental) și olandezul J. B. van Helmont descoperiseră
dioxidul de carbon, sau ceea ce Black numise 'aer inert' în 1754; Henry Cavendish descoperise
hidrogenul și elucidase proprietățile sale, iar Joseph Priestley și, independent, Carl Wilhelm Scheele
izolaseră oxigenul pur.
În tabelul său periodic, Dmitri Mendeleev prezice existența a 7 noi elemente chimice,[52] unind în
mod corect toate cele 60 de elemente cunoscute la vremea respectiva[53]

Chimistul englez John Dalton a propus teoria moderna a atomilor, aceea că toate substanțele sunt
compuse din 'atomi' indivizibili ai materiei și că fiecare atom are o masă atomică variabilă.

Dezvoltarea în teoria electrochimică a combinațiilor chimice apare la începutul secolului al XIX-lea, ca

rezultat al muncii a 2 oameni de știință în particular, J. J. Berzelius și Humphry Davy; aceasta a putut fi
descoperită datorită invenției pilei voltaice, de către Alessandro Volta. Davy descoperise 9 elemente
chimice noi, incluzând metalele alcaline prin extragerea acestora utilizând curentul electric aplicat pe
minereurile acestora.[54]

Britanicul William Prout a propus pentru prima oară ordonarea tuturor elementelor chimice folosind
masa lor atomică, datorită faptului că toți atomii aveau același multiplu al masei atomice de
hidrogen. J. A. R. Newlands începuse o variantă timpurie a tabelului periodic, care a fost ulterior
dezvoltat în tabelul periodic modern[55] în anii 1860 de către Dmitri Mendeleev și independent de
alți oameni de știință, precum Julius Lothar Meyer.[56][57] Gazele inerte, ulterior numite "gaze
nobile", au fost descoperite de către William Ramsay în colaborare cu Lord Rayleigh la finalul
secolului, completând astfel structura de bază a tabelului.

Chimia organică a fost dezvoltată de către Justus von Liebig și alții, ca urmare a sintezei ureei de către
Friedrich Wöhler, care dovedise că organismele vii erau reduse, în teorie, în chimie.[58] Alte avansări
cruciale ale secolului XIX-lea erau înțelegerea legăturilor valente (Edward Frankland în 1852) și
aplicarea termodinamicii în chimie (J. W. Gibbs și Svante Arrhenius în anii 1870).

Principiile chimiei moderne

Structura obiectelor pe care le folosim de zi cu zi și proprietățile materiei cu care interacționăm sunt

consecințe ale proprietăților substanțelor chimice și ale interacțiunilor lor. Spre exemplu, oțelul este
mai dur decât fierul pentru că atomii din el sunt mai strâns legați, formând o structură cristalină mai
rigidă. Lemnul arde sau este supus oxidării rapide pentru că poate reacționa în mod spontan cu
oxigenul în cadrul unei reacții chimice deasupra unei anumite temperaturi. Zahărul și sarea se dizolvă
în apă deoarece proprietățile lor moleculare/ionice permit dizolvarea în condiții ambientale.

Sus: Rezultatele presupuse: particula alfa care penetrează cu ușurință Modelul atomic Thomson.

Jos: Rezultatele observate: puține particule au fost reflectate, indicând o încărcătură mică,
concentrată.
La începutul secolului al XX-lea, teoriile de bază ale chimiei au fost înțelese datorită unor serii de
descoperi privind probarea și dezvăluirea naturii interne ale atomilor. În 1897, J. J. Thomson din
Cambridge University descoperise electronul și imediat după aceea, omul de știință Becquerel,
precum și cuplul Pierre și Marie Curie investigau fenomenul radioactivității. Într-o serie de
experimente, Ernest Rutherford din cadrul Universității din Manchester descoperise structura internă
a atomului și existența protonului, a clasificat și explicat tipurile de radioactivitate și a reușit să
transmute hidrogenul prin bombardarea azotului cu particule alfa.

Activitatea sa privind structura atomică a fost îmbunătățită de către studenții săi, fizicianul danez
Niels Bohr și Henry Moseley. Teoria legăturii chimice și al orbitalilor moleculari a fost dezvoltată de
către savanții americani Linus Pauling și Gilbert N. Lewis.

Anul 2011 a fost declarat de către Națiunile Unite ca fiind Anul Internațional al Chimiei.[59] IUPAC,
precum și UNESCO, alături de societăți chimice, academii și instituții la nivel global au organizat
activități locale și regionale.

Modelul actual al structurii atomice este reprezentat de modelul mecanicii cuantice.[60]Chimia este
studiată, la început, la nivel de particule elementare, atomi, molecule,[61] substanțe chimice, metale,
cristale și alte stări de agregare ale materiei. Această materie poate fi întâlnită sub formă solidă,
lichidă sau gazoasă, în izolare sau în combinații. Interacțiunile chimice, reacțiile și transformările care
sunt studiate în chimie sunt de obicei rezultatul interacțiunilor atomice, conducând la rearanjarea
legăturilor chimice ce susțin atomii, iar aceste comportamente sunt studiate într-un laborator de
chimie.

Laboratorul de chimie folosește, de regulă, diverse obiecte de laborator, fabricate din sticlă. Cu toate
acestea, nu toate ustensilele sunt centrate pe sticlă ca și material, iar o mare parte din chimia
experimentală (precum și cea aplicată sau industrială) este realizată fără ea.

O reacție chimică este transformarea unor substanțe în una sau mai multe substanțe.[62] La baza
unei asemenea transformări chimice se află rearanjarea electronilor în cadrul legăturilor atomice, iar
aceasta poate fi evidențiată simbolic prin ecuațiile chimice, care au ca subiect atomii. Numărul
atomilor din partea stângă și partea dreaptă a ecuației este egal într-o transformare chimică; în
moment când numărul acestora este inegal, transformarea este numită reacție nucleară sau
dezintegrare radioactivă. Tipul de reacții chimice suferite de o substanță pot conduce la schimbări
energetice, care pot fi limitate de niște reguli denumite legi chimice.
Energia și entropia sunt concepte de natură invariabilă, care sunt importante în aproape toate
studiile chimice. Substanțele sunt clasificare în funcție de structură, stare de agregare, precum și
după compoziția chimică. Acestea pot fi analizate prin diverse mijloace de analiză chimică (de
exemplu, spectroscopia și cromatografia). Oamenii de știință care sunt preocupați de cercetările în
domeniul chimiei sunt numiți "chimiști".[63] Majoritatea chimiștilor se specializează în una sau mai
multe sub-discipline. Câteva concepte esențiale pentru studiul chimiei sunt prezentate mai jos:[64]

Materie

Articol principal: Materie.

În chimie, materia (din latinescul materia, însemnând lemn sau orice alt material[65]) este definită ca
fiind orice este alcătuit dintr-o masă de repaus și volum (ocupă spațiu), fiind alcătuită din particule
aflate constant în mișcare[66]; acestea au masă de repaus de asemenea - cu toate că nu toate
particulele îndeplinesc această condiție, precum fotonii. Mișcarea particulelor, precum și puterea de
atracție între aceste particule determină starea de agregare a materiei respective[66].

Materia poate fi constituită dintr-o substanță chimică pură sau un amestec de substanțe.[67] Aceasta
este definită de materialul conținut, indiferent că este omogen sau neomogen. Un material
neomogen reprezintă unitatea structurală care conține componente cu proprietăți diferite, în timp ce
materialul omogen conține componente cu proprietăți asemănătoare[68].

Până în secolul prezent, se credea că materia nu putea fi creată sau distrusă, ci doar transformată
dintr-o stare în alta. Cu toate acestea, s-a descoperit că materia poate fi transformată în energie
radiantă, precum și acțiunea reversă (din energie în materie)[69]. Oamenii de știință utilizau legea
conservării materiei și legea conservării energiei în mod independent, însă ulterior cele 2 au fuzionat,
conducând la legea conservării masei, constituită concomitent din masa materiei din sistem, precum
și masa energiei radiante din sistem