Clasificare[modificare 

| modificare sursă]
Temperatura la suprafață pentru
diferite clase stelare[154]

Clas
Temperatură Exemplu de stea
ă

O 33.000 K sau mai mult Zeta Ophiuchi

B 10.500–30.000 K Rigel

A 7.500–10.000 K Altair

F 6.000–7.200 K Procyon A

G 5.500–6.000 K Soare

K 4.000–5.250 K Epsilon Indi

M 2.600–3.850 K Proxima Centauri

Articol principal: Clasificare stelară.

Sistemul actual de clasificare stelară își are originea la începutul secolului XX, când stelele au
fost clasificate de la A la Q pe baza puterii liniei de hidrogen.[155] S-a crezut că rezistența liniei de
hidrogen este o funcție liniară simplă a temperaturii, însă aceasta s-a consolidat odată cu
creșterea temperaturii, a atins maximul la aproape 9000 K și apoi a scăzut la temperaturi mai
mari. De atunci clasificările au fost reordonate după temperatură, pe care se bazează și actuala
schema modernă.[156]
Stelelor li se acordă o clasificare cu o singură literă în funcție de spectrele lor, variind de la
tipul O, care reprezintă stele foarte fierbinți, până la M, care sunt atât de reci încât în atmosfera
lor se pot forma molecule. Principalele clasificări în ordinea descrescătoare a temperaturii
suprafeței sunt: O, B, A, F, G, K și M. O varietate de tipuri spectrale rare au o clasificare specială.
Cele mai frecvente dintre acestea sunt tipurile L și T, care clasifică cele mai reci stele cu masă
joasă și piticele cenușii. Fiecare literă are 10 subdiviziuni, numerotate de la 0 la 9, în ordinea
scăderii temperaturii. Cu toate acestea, sistemul nu este perfect scalat și la temperaturi extrem
de ridicate, clasele O0 și O1 pot să nu apară deloc.[157]
Stelele cu același tip spectral (aceeași temperatură efectivă) pot diferi în mod clar în spectru.
Datorită acestui fapt, a fost necesară introducerea celui de-al doilea parametru de clasificare -
clasa de luminozitate, care este de fapt o măsură a luminozității absolute a stelei.[158] Pe această
bază, există tipurile 0 (hipergiante), III (gigante) și V (pitice din secvența principală); unii autori
adaugă VII (pitice albe). Soarele este o pitică galbenă G2V aflată în secvența principală cu
temperatură medie și dimensiune obișnuită.
Există un nomenclator suplimentar, sub forma literelor minuscule adăugate la sfârșitul tipului
spectral pentru a indica caracteristici particulare ale spectrului. De exemplu, un „e” poate indica
prezența liniilor de emisie; „m” reprezintă niveluri neobișnuit de puternice de metale, iar „var”
poate însemna variații de tip spectral.[157]
Stelele pitice albe au propria lor clasă, care începe cu litera D. Aceasta este în continuare
împărțită în clasele DA, DB, DC, DO, DZ și DQ, în funcție de tipurile de linii proeminente găsite în
spectru. După această determinare, este plasată o valoare numerică care indică temperatura.[159]

Structură[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Structură stelară.

Structuri interne ale stelelor din secvența principală, zone de convecție cu cicluri săgeți și zone radiative cu
licăriri roșii. În stânga o pitică roșie cu o masă scăzută, în centru o pitică galbenă cu masă mijlocie și în
dreapta, o stea masivă albastru-alb.

Interiorul unei stele stabile se află într-o stare de echilibru hidrostatic, în care cele două forțe
predominante: gravitația (orientată spre centrul stelei) și o forță spre exterior datorită gradientului
de presiune din interiorul stelei, se contrabalansează reciproc. Gradientul de presiune este stabilit
prin gradientul de temperatură a plasmei; partea exterioară a stelei este mai rece decât nucleul.
Temperatura din nucleu pentru o stea de secvență principală sau pentru o stea gigant este cel
puțin de ordinul 107 K. Combinația de valori ridicate de temperatură și presiune favorizează
procesul de fuziune a nucleelor de hidrogen în nucleele de heliu, care eliberează suficientă
energie pentru a evita colapsul stelei.[160][161]
Deoarece nucleele atomice sunt fuzionate în nucleu, acestea emit energie sub formă de raze
gamma. Acești fotoni interacționează cu plasma din jur, ajutînd la menținerea unei temperaturi
ridicate în interiorul stelei. Stelele din secvența principală transformă hidrogenul în heliu, creând o
proporție de heliu lentă dar în constantă creștere. În cele din urmă, conținutul de heliu devine
predominant, iar producția de energie din nucleu încetează. În schimb, pentru stelele mai mari de
0,4 M☉, fuziunea are loc într-o zonă în expansiune treptată care înconjoară nucleul. Fuziunea
nucleelor de hidrogen reduce numărul de ioni, ceea ce face ca materia nucleară să se micșoreze,
dar compactarea materiei în nucleul de heliu este redusă atunci când electronii degenerează.[162]
Interiorul unei stele stabile se află într-o etapă de echilibru hidrostatic și termic și se
caracterizează printr-un gradient de temperatură care generează un flux de energie îndreptat
spre exterior. Fluxul de energie care iese din orice strat din stea se va potrivi exact cu fluxul de
intrare.
Interiorul unei stele are o structură bine definită, care apare împărțită în mai multe straturi. Zona
de radiație este acea regiune din interiorul stelei unde transferul de energie prin radiație este
suficient pentru a menține stabil fluxul de energie. În această zonă, plasma nu suferă nici
perturbări, nici schimbări de masă; cu toate acestea, dacă plasma începe să manifeste
instabilitate și este supusă mișcărilor convective, regiunea presupune caracteristicile zonei
convective. Acest lucru poate apărea, de exemplu, în regiunile în care apar fluxuri de energie
foarte mari, cum ar fi în apropierea nucleului sau în zone cu opacitate ridicată (ceea ce face ca
transferul de căldură radiativă să fie ineficient).[161]
Această diagramă prezintă o secțiune transversală a Soarelui.

Poziția zonelor de radiație și convective ale unei stele de secvență principală depind de clasa și
masa spectrală. Stelele care au o masă de câteva ori mai mare decât masa Soarelui au zonă de
convecție adânc în interior și o zonă de radiație în straturile exterioare. La stelele mai mici, cum
ar fi Soarele, se întâmplă exact opusul: zona convectivă situată în straturile exterioare.[163] Piticele
roșii cu mai puțin de 0,4 M☉ au doar o zonă convectivă care previne acumularea unui nucleu de
heliu.[4] Pentru majoritatea stelelor, zonele convective vor varia de-a lungul timpului, pe măsură ce
steaua îmbătrânește și interiorul se modifică.[161]
Fotosfera este acea porțiune a unei stele care este vizibilă pentru un observator. Acesta este
stratul la care plasma stelei devine transparentă față de fotonii de lumină. De aici, energia
generată în nucleu devine liberă să se propagă în spațiu. În fotosferă apar zone mai întunecate
cauzate de activitatea magnetică a stelei: acestea sunt pete solare, care apar întunecate
deoarece au o temperatură mai mică decât restul fotosferei.
Deasupra fotosferei se află atmosfera stelară. Într-o stea de secvență principală, cum ar fi
Soarele, cel mai scăzut nivel al atmosferei, chiar deasupra fotosferei, este regiunea subțire a
cromosferei, în care apar spicule și încep erupțiile stelare. Deasupra acesteia se află regiunea de
tranziție, cu o lîțime de 100 km, unde temperatura crește rapid. Dincolo de aceasta este coroana
stelară, un volum de plasmă supraîncălzită care se poate extinde spre exterior la câteva milioane
de kilometri.[164] Existența unei coroane pare să fie dependentă de o zonă convectivă în straturile
exterioare ale stelei.[163] În ciuda temperaturii ridicate, coroana emite foarte puțină lumină, datorită
densității sale scăzute de gaz. Coroana Soarelui este vizibilă în mod normal numai în timpul
unei eclipse solare.
Din coroană, un vânt stelar de particule de plasmă se extinde în afara stelei, până când
interacționează cu mediul interstelar. Pentru Soare, influența vântului său solar se extinde în
întreaga regiune în formă de bule numită heliosferă.[165]

Mecanisme ale reacțiilor nucleare[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Nucleosinteza stelară.
 Diagrama lanțului proton-proton

Ciclul carbon-azot-oxigen

În interiorul nucleelor stelelor au loc o multitudine de reacții de fuziune nucleară, în funcție de

masa și compoziția stelei. În timpul secvenței principale, reacțiile predominante sunt cele ale
fuziunii hidrogenului, în care patru nuclee de hidrogen (fiecare constând dintr-un singur proton)
se unesc pentru a forma un nucleu de heliu (doi protoni și doi neutroni). Cu toate acestea, masa
netă a nucleelor de heliu este mai mică decât masa totală a nucleelor inițiale de hidrogen.
Această masă pierdută este transformată în energie electromagnetică, conform relației
de echivalență masă–energie E = mc2.[3]
Procesul de fuziune a hidrogenului este sensibil la temperatură, astfel încât chiar și cel mai mic
șoc termic afectează viteza cu care au loc reacțiile. Drept urmare, temperatura de bază a stelelor
secvenței principale variază de la minim 4 milioane K, pentru o stea mică de clasa M, la 40 de
milioane K pentru o stea masivă din clasa O.[141]
La Soare, al cărui nucleu atinge 10 milioane K, hidrogenul fuzionează pentru a forma heliu în
reacția lanțului proton-proton:[166]
41H → 22H + 2e+ + 2νe(2 x 0,4 MeV)
2e+ + 2e− → 2γ (2 x 1,0 MeV)
21H + 22H → 23He + 2γ (2 x 5,5 MeV)
23He → 4He + 21H (12,9 MeV)
Aceste reacții au ca rezultat reacția generală:
41H → 4He + 2e+ + 2γ + 2νe (26,7 MeV)
 unde e+ este un pozitron, γ este un foton cu raze gamma, νe este un neutrin
și H și He sunt izotopi de hidrogen și, respectiv, heliu. Energia eliberată de
această reacție este exprimată în milioane de electroni volți, ceea ce este de
fapt doar o cantitate mică din energia totală eliberată. Un număr enorm de
reacții apar constant, producând toată energia necesară pentru a susține
radiația stelei. În comparație, arderea a două molecule de hidrogen cu o
moleculă de gaz de oxigen eliberează doar 5,7 eV.

Masa stelară minimă necesară pentru

fuziune

Mase
Element
solare

Hidrogen 0.01

Heliu 0.4

Carbon 5[167]

Neon 8

În stelele mai masive, fuziunea nu se produce prin lanțul proton-proton, ci

prin ciclul carbon-azot-oxigen (ciclul CNO), un proces mai „eficient”, dar
foarte sensibil la temperatură, care necesită cel puțin 40 de milioane K
pentru a avea loc.[166]
La stelele evoluate, cu nuclee de 100 de milioane K și mase între 0,5 și
10 M☉, heliul poate fi transformat în carbon în procesul triplu-alfa care
folosește elementul beriliu:[166]
4
He + 4He + 92 keV → 8*Be
4
He + 8*Be + 67 keV → 12*C
12*
C → 12C + γ + 7,4 MeV
Pentru o reacție generală de:
 Prezentare generală a proceselor consecutive de fuziune în stele
masive

34He → 12C + γ + 7,2 MeV

Cele mai masive stele sunt capabile să fuzioneze chiar și
cele mai grele elemente, într-un nucleu în contracție
progresivă, prin diferite procese nucleosintetice, specifice
fiecărui element: carbon, neon și oxigen. Etapa finală în
procesul de nucleosinteză stelară este fuziunea siliciului,
care implică sinteza izotopului stabil de fier-56.[166] Orice
fuziune ulterioară ar fi un proces endotermic care consumă
energie, astfel încât energia suplimentară poate fi produsă
doar prin colaps gravitațional.

Combustibil Temperatură Densitate Durata fuziunii

nuclear (milioane K) (kg/cm3) (τ în ani)

H 37 0,0045 8,1 milioane

He 188 0,97 1,2 milioane

C 870 170 976

Ne 1.570 3.100 0,6

O 1.980 5.550 1,25

S/Si 3.340 33.400 0,0315[168]

Tabelul din stânga arată cantitatea de timp necesară pentru
ca o stea de 20 M☉ să consume întregul combustibil
nuclear. Ca o stea a secvenței principale din clasa O,
aceasta ar fi de 8 ori mai mare decât raza solară și de
62.000 de ori luminozitatea Soarelui.[169]