DISCIPLINA:

ISTORIA ŞI REFORMELE CONSTITUŢIEI

REFERAT:
Montesquieu - Separaţia puterilor în stat şi spiritul
legilor

Separaţia puterilor – principiul major al democraţiei moderne, conform căruia puterea

este distribuită între cele trei ramuri ale guvernării – puterea legislativă, puterea executivă şi
puterea judecătorească. Fiecare putere este localizată într-o instituţie separată, iar cei ce o aplică
sunt selectaţi prin diferite proceduri, au diferite termene şi sunt independenţi unii faţă de alţii.
Separaţia nu înseamnă însă izolare. Fiecare ramură a puterii participă la funcţionarea celeilalte
printr-un sistem de control şi echilibrare reciprocă a puterilor în stat.
Teoria separaţiei puterilor a apărut în secolul Luminilor. Ea a fost o reacţie împotriva
monarhiei absolute, considerate de drept divin. Monarhia absolută este forma de guvernământ în
care regele concentrează în mâinele sale puterea supremă, considerându-se personificarea
statului de unde şi celebra formulă a regelui Ludovic al XIV-lea: „statul sunt eu”(„L’etat c’est
moi”).
Separarea puterilor în stat, numită adesea doar "separarea (sau și separația) puterilor",
este un termen politic creat și folosit pentru prima dată de gânditorul politic francez al epocii
Iluminismului Charles de Secondat, Baron de Montesquieu, constituind un model de guvernare a
tuturor statelor democratice de astăzi. Conform acestui model, puterea statului trebuie divizată
în diferite compartimente cu puteri și responsabilități separate și independente. Cea mai normală
separare a acestor puteri este cea tripartită, care se întâlnește la majoritatea națiunilor moderne,
unde este vorba de puterea legislativă, judiciară și executivă, cu mențiunea că aceste funcții nu au
voie să se afle în aceeași mână. Prin separata transmitere a funcțiilor către parlament, guvern,
administrație, precum și către judecători independenți, puterea statală este ținută în echilibru prin
intermediul unor controale reciproce (echilibrul puterilor), apărând astfel pe cetățeni de
eventualele acțiuni despotice ale statului.
Montesquieu a început prin a scrie: ,, În fiecare stat există trei feluri de puteri : puterea
legislativă, puterea executivă și privitoare la chestiunile la cele care ţin de dreptul civil. În
virtutea celei dintâi, principele sau autoritatea face legi pentru un timp oarecare sau pentru
totdeauna şi îndreaptă sau abrogă pe cele existente. În virtutea celei de-a doua , declară război
sau încheie pace, trimite sau primeşte solii, ia măsuri de securitate, preîntâmpină năvălirile. În
virtutea celei de-a treia, pedepseşte infracţiunile sau judecă litigiile dintre particulari. Pe acestea
din urmă o vom numi putere judecătorească, iar pe cealaltă, pur şi simplu, putere executivă a
statului”. 1
În doctrina Revolutiei franceze 'puterile' erau considerate fracțiuni, porțiuni, ale
exerciţiului suveranității naționale. În concret, atunci când națiunea își instituie reprezentanții,
ea deleagă unora exerciţiul puterii sale legislative, altora exerciţiul puterii  sale executive, iar
judecătorilor exercițiul puterii sale jurisdicționale. În locul noţiunii de funcţie s-a preferat
noţiunea de putere, în sensul de exerciţiu delegat al unei părţi a suveranităţii. În această
accepţiune accentul cade pe noţiunea de 'putere', în sensul de capacitate de a impune, activitatea
specializată care o utilizează fiind considerata neesențială.
Accepţiunea dată noţiunii de putere în stat atunci când vorbim de separarea puterii, este
importantă deoarece are următoarele consecinţe practice:
 Dacă separaţia puterii este o delegare de putere, atribuirea exercitiului unei porţiuni din
suveranitatea naţionala globală, atunci fiecare organ de stat trebuie să exercite singur, în
totalitate, funcţia sa, fiind exclusă colaborarea, întrucât, dacă cei ce exercită puterile
delegate conlucrează, se ajunge la concentrarea puterii, la reconstituirea exerciţiului
suveranităţii unice, în favoarea lor.
 Dacă separaţia puterii este înţeleasă ca o repartizare a funcţiilor statului, o încredinţare a
unor misiuni strict determinate şi a mijloacelor necesare pentru îndeplinirea lor, atunci
colaborarea între organele care le exercita este posibilă, întrucât independenţa lor este
asigurată de însăşi natura de activităţi specializate distincte, care se opune tendinţelor de
imixtiune, astfel încât, nu va avea ca efect concentrarea puterii. În această accepţiune,
accentul cade pe activitatea specializată, puterea fiind doar mijlocul necesar pentru
desfasurarea acesteia. Conlucrarea, în această situaţie, ar realiza doar o coordonare a
guvernării menită să elimine incoerenţele, o adaptare la caracterul global al realităţii.
            Astăzi, cei mai mulţi constituţionalişti împărtăşesc a doua concepţie considerând că este
vorba, de fapt, nu de o delimitare strictă şi riguroasă, ci de un principiu de echilibru şi
colaborare, indispensabil în epoca modernă pentru a se asigura funcţionalitatea şi eficienţa
deplina a tuturor organelor statului. 2
1
Montesquieu- Despre spiritul legilor, Bucureşti, 1964, cartea XI, cap. VI, p. 195.
2
 Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op.cit., 2004,  p.6

2
 Montesquieu a justificat separaţia puterilor în stat prin nevoia dea a proteja libertăţile
individului. El a scris, în această privinţă: ,, Libertatea politică pentru un cetăţean este acea
libertate sufletească izvorâtă din convingerea fiecăruia că se află în siguranţă; şi pentru ca să
existe cetăţean. Atunci când în mâinile aceleiaşi persoane sau aceluiaşi corp de dregători se află
întrunite puterea legiuitoare şi puterea executivă, nu există libertate deoarece se poate naşte
teama ca acelaşi monah sau acelaşi senat să întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod
tiranic. Nu există, de asemenea, libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea
legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi
legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor.
Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ai nobililor, fie ai poporului, ar
exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile
obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari”. 3
 Marea forță a teoriei separației puterilor în stat constă în imensa sa rezonanță socială,
politică și morală. Ea a intrat în conștiința mulțimilor care au receptat-o ca pe cea mai eficientă
rețetă împotriva despotismului, în favoarea libertății și a  democrației.4
Pentru Montesquieu, întrucât într-un stat liber, fiecare om, fiind socotit că are un suflet
liber, trebuie să se conducă singur, s-ar cuveni ca întregul popor să deţină puterea legislativă.
Deoarece însă aceasta ar fi cu neputinţă, în statele mari, s-ar putea da naştere la mai multe
neajunsuri, în statele mici, poporul trebuie să facă prin reprezentanţii lui ceea ce nu poate să facă
el însuşi. Spre deosebire de puterea legislativă, puterea executivă trebuie să se afle în mâinile
unui monarh, pentru ca această parte a guvernământului, care cere aproape întotdeauna acţiuni
prompte, ar fi mai bine exercitată de unul decât de mai mulţi. Dacă nu ar exista monarh şi dacă
puterea executivă ar fi încredinţată unui anumit număr de persoane luate din sânul corpului
legislativ, atunci nu ar mai exista libertate, pentru că cele două puteri ar fi contopite, aceleaşi
persoane participând uneori – şi putând să participe mereu – şi una şi la cealaltă. Cât priveşte
puterea judecătorească, Montesquieu a considerat-o ca fiind oarecum invizibilă, deoarece nu ar
reprezenta putere politică distinctă. Mai mult, ea nu ar trebui să fie încredinţată unei adunări
permanente, ci ar trebui să fie exercitată de persoane recrutate din popor, la anumite epoci ale
anului, în chip prescris de lege, pentru a forma un tribunal care să nu rămână în fiinţă decât atâta
timp cât este nevoie. În acest fel, oamenii nu vor mai avea pe judecători înaintea ochilor lor; şi se
vor teme de magistratură nu de magistraţi.
Fără a menţiona direct prima mare separaţie a puterilor, pe cale legislativă, în Anglia, prin
adoptarea a ceea ce este cunoscut ca Magna Charta Liberatatum, Montesquieu a făcut observaţia
generală că, în cea mai mare parte a regatelor din Europa, guvernământul era moderat, deoarece
principele, care deţinea primele două puteri, a lăsat supuşilor săi exercitarea celei de-a treia. Din
contră, la Poarta Otomană, unde cele trei puteri erau întrunite în mâinile statului, domnea un
despotism îngrozitor. De asemenea, în republicile din Italia, unde cele trei puteri erau
concentrate, ar fi existat mai puţină libertate decât în regatele moderate. Mai mult, pentru
Montesquieu, separaţia puterilor nu putea fi nici un scop în sine şi nici nu putea garanta, prin
3
Montesquieu, Despre spiritul legilor, București, 1964, p. 195-196
4
Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op.cit.,2004, p.11

3
simpla ei existenţă, libertăţile cetăţeneşti. Referindu-se la Veneţia, unde separaţia puterilor în stat
era evidentă, Montesquieu a admis că Marele Consiliu deţinea puterea legislativă, Pregadiul
deţinea puterea executivă iar tribunalele celor patruzeci exercitau puterea judecătorească. 5
Legile, în înţelesul lor mai larg, sunt raporturile necesare care deriva din natura
lucrurilor; şi, in acest sens, tot ce exista are legile sale: Divinitatea are legile sale, lumea
materială are legile sale, substanţele spirituale superioare omului au legile lor, animalele au legile
lor, omul are legile sale (partea I, cartea I “Despre legi în general”, cap. I, alin. I). Se pune accent
pe importanţa relaţiei dintre lege, ca emanând de la organele superioare, şi cei cărora le sunt
destinate aceste legi, care pot, după caz, să le respingă, să se adapteze lesne sau anevoios la ele
sau poate chiar să izbucnească într-o revoluţie deoarece oricât de bune, respectiv bine
intenţionate ar fi acestea trebuie totuşi să fie adaptate climei, terenului şi gândirii poporului
respectiv. Ca exemple aduse de Montesquieu ar fi neadaptarea neamurilor germanice la justiţia
romană ori părţii care având un rege educat la Roma s-au revoltat neputându-se adapta la faptul
ca el era binevoitor cu toată lumea şi accesibil tuturor. Astfel libertatea unui popor care nu este
învăţat cu ea poate fi chiar dăunătoare.
Tirania, opusul libertăţii, este în concepţia lui Montesquieu de două feluri: una reală, care
constă în violenta guvernământului, şi una de opinie, care se face simţită atunci când cârmuitorii
statornicesc rânduieli ce vin în contradicţie cu modul de gândire al unui popor.
Oamenii sunt, deci, conduşi de mai multe lucruri: clima, religia, legile, maximele
guvernământului, pildele trecutului (adică tradiţiile), moravurile, manierele. Ca rezultat al tuturor
acestora se formează un spirit numit spiritul general al unui popor. Cu cât acţionează mai
puternic la un popor una din aceste cauze cu atât slăbeşte mai mult influenţa celorlalte.
Ca urmări ale sociabilităţii Montesquieu observă că diferite popoare ale căror culturi
interacţionează au ca rezultat o mai buna perfecţionare a gustului unui popor, deoarece datorita
climei care face unui popor sa-i placa relaţiile sociale, acesta devine predispus la schimbări iar
această predispoziţie duce la formarea gustului sau.
Daca un conducător doreşte să schimbe cu ardoare manierele şi moravurile unui popor el
trebuie să ofere altele drept exemplu pentru popor. Ele nu trebuie modificate prin legi deoarece
asta ar părea tiranic oricui, ele trebuie schimbate prin introducerea de noi moravuri si alte
maniere. Luând exemplul tarului Petru I cel Mare al Rusiei care prin legi tiranice a obligat pe
ruşi să-şi taie bărbile şi să nu mai poarte haine lungi, Montesquieu arata că ţarul nu a cunoscut
inteligenţa poporului şi în loc să schimbe legi prin alte legi şi moravuri prin alte moravuri, a dat
legi care să schimbe moravuri şi maniere. Rapiditatea cu care poporul rus s-a adaptat noilor
schimbări este motivată doar de violenţa măsurilor instituite de ţar precum şi contactul deja
împământenit al ruşilor cu manierele Europei pe care ţarul ar fi putut să le impună cu blândeţe.
După o critică atât de dura adusă la adresa ţarului Rusiei, Montesquieu arată cum au
reuşit unii legiuitori să contopească principiile care guvernează pe oameni; astfel în vremurile
vechi, de fapt acesta este şi o caracteristică a relaţiilor primitive, legile unui popor conţineau
toate tipurile de norme, atât dispoziţii de drept civil şi penal cât şi prevederi ce ţin de domeniul

5
Dan Ciobanu - Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Hyperion, p. 98-99.

4
moralei ori rânduieli de ordin religios. Astfel autorul ia drept exemplu pe legiuitorul Chinei unde
îmbinarea dintre legi, moravuri şi maniere reprezintă o pildă pentru acea vreme. „Principalul
scop al legiuitorului Chinei era de a face ca poporul lor să ducă o viaţa liniştită”. S-a vrut deci ca
oameni sa fie respectuoşi unul cu celălalt, să aibă mereu conştiinţa că fiecare îşi are locul lui şi că
fiecare cetăţean depinde de toţi ceilalţi şi la rândul lor toţi ceilalţi au nevoie şi depind de acel
cetăţean. Ca atare ei au pus mult accent pe buna - cuviinţă. Pe lângă acestea chinezii sunt cei care
au desăvârşit până la sublim aproape contopirea religiei, legilor, moravurilor şi manierelor.
Rezultatul este aşa numitul „rit” pe care orice chinez îl învaţă de mic şi a cărui practică îi ocupa o
bună parte din viaţă. Riturile nu aveau nimic din caracterul unei legi dar erau totuşi învăţate şi
scrise în cărţi, nu erau obligatorii, totuşi toţi copii le învăţau iar mai târziu le utilizau în viaţa
obişnuită, preceptele riturilor nu aveau nimic spiritual ci „fiind simple reguli ale unei practici
obişnuite, au fost mai uşor de a convinge şi a impresiona minţile prin ele decât prin ceva de ordin
intelectual”. 
În finalul acestei descrieri a lumii chineze Montesquieu trage concluzia ca „numai nişte
întocmiri tare neobişnuite amestecă astfel lucruri care, prin natura lor sunt separate”. Dar cu toate
acestea legile, moravurile şi manierele au legături strânse între ele. Justificarea acestei afirmaţii
este întărită de autor cu exemplul lui Platon care spunea că un anumit rege care conducea un
popor extrem de religios, judecă foarte uşor orice proces prin simpla obligare la jurământ pentru
orice faptă sau afirmaţie a părţilor. Astfel poporul fiind unul cu moravuri bune, legile devin
simple, pe când unul fără frică de nimic, adică nereligios nu mai poate fi pus să jure deoarece
nici el şi nici judecătorul sau martorii nu cred în ce se jură, fiind neinteresaţi de dreptatea finală
sau în pedeapsa divină.
Ca o comparaţie între Franţa şi Anglia, Montesquieu arată că moravurile din ţara sa lasă
de dorit, pe când cele din Anglia sunt un pic mai bune deoarece acolo bărbaţii sunt implicaţi toţi
în politica iar femeile neavând acces la viaţa politică şi nici la cercurile bărbaţilor sunt din fire
mai sfioase, pe când bărbaţii au o mare libertate. Cele două sexe afirma autorul „parcă ar fi mai
degrabă confederaţi decât concetăţeni”. Acesta se explică prin natura climei, prin firea poporului
este una neastâmpărată, iar datorită participării generale la guvernare oamenii ar discuta atât de
mult despre cursul evenimentelor, care într-o ţară unde domneşte libertatea este foarte greu de
anticipat, aproape tot timpul lor liber fiind ocupat de aceasta. Dar tocmai aceasta‚ discuţie’ este o
trăsătură a libertăţii de gândire a oamenilor, ei fiind forţaţi să judece, chiar dacă de multe ori
rămân fără finalitate raţiunile lor, important este ca ei să judece căci această judecată le păstrează
spiritul liber şi din ea se naşte libertatea ce fereşte de relele urmări ale acestor judecaţi.
Bineînţeles că această constatare a lui Montesquieu continuă critica adusă sistemului francez şi
monarhiei absolute a lui Ludovic al IV-lea şi mai târziu Ludovic al V-lea, în care libertatea de
exprimare este îngrădită căci orice judecată duce la întrebări şi nemulţumiri la adresa guvernării
iar acest lucru nu este permis. 
Ca o concluzie a prezentării legilor, moravurilor şi manierelor Angliei, Montesquieu
afirma că aceştia au tot dreptul să fie mândri din fire pentru că mândria este o trăsătura a
popoarelor libere, deşi în relaţiile cu străinii englezii sunt şi timizi, având astfel un caracter
combinat ce le dă posibilitatea să observe atât caracterele ridicole ale oamenilor, specific vieţii
5
de societate, cât şi viciile, specific vieţii retrase. Scriitorii şi poeţii oricărui popor arată firea şi
apucăturile acestuia, ei filtrând şi arătând prin arta lor toate barierele unui regim autoritar, toate
viciile unuia despotic, toate luptele interne şi dezbinările dintr-unul liber, încât numai ei se pot
numii liberi cu adevărat, ceilalţi „fiecare devine tot atât de rob al prejudecăţilor fracţiunii sale pe
cât de rob ar fi faţă de un despot”.6

BIBLIOGRAFIE

 Dan Ciobanu - Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Hyperion, 1991;

 Montesquieu, Despre spiritul legilor, București, 1964;
 Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, 2004.

6
Montesquieu- Despre spiritul legilor, Bucureşti, 1964, cartea XI