Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
gd653z9187qddp 19653zgt87qdp5e
Cruciadele pot fi definite ca expeditii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri si coloniza regiuni
din Orientul Apropiat, indeosebi Palestina cu Ierusalimul. Ele au aparut intr-o societate aflata in plina expansiune
politica si militara si sunt o intregire a procesului de colonizare petrecut in Europa, la ele participand toate clasele si
paturile sociale.
Aspectul religios consta in faptul ca aceste expeditii au fost insotite, la inceput, de o ideologie crestina.
Proclamate ca „razboaie sfinte”, ele au fost organizate in numele eliberarii asa numitelor „locuri sfinte” (Ierusalimul),
de sub dominatia musulmana. Caracterul religios al cruciadelor explica de ce conducerea lor a revenit papalitatii al
Orientul Apropiat (Bizantul, Siria, Palestina, Egiptul), fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic si
cultural decat Occidentul, exercita, la sfarsitul secolului al XI-lea, o puternica atractie asupra claselor sociale din
apusul Europei, care la acea data trecea printr-o perioada de criza ca urmare a incheierii procesului de aservire a
taranimii, a cresterii puterii principilor, a instituirii „ordinului” cavaleresc, a sporului demografic, precum si a unor
factori naturali: inundatii, seceta, foamete, molime etc. Anarhia politica aducea prejudicii atat economiei domaniale,
pe cale de a se dezvolta, cat si celei orasenesti. Canalizarea spiritului razboinic al cavalerilor in afara Europei, aparea
tuturor o solutie fericita. La ideea de cruciada au aderat repede si orasenii, care intrezareau posibilitatea unor noi
Participarea masiva a taranimii la cruciade se explica, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de alta parte,
prin spiritul de colectivitate li solidaritate foarte puternic in evul mediu, fapt dovedit cu prisosinta in timpul cruciadelor
copiilor.
Principii s-au alaturat si ei cruciadelor deoarece nu puteau ramane in afara unei lupte care le-ar fi adus noi
stapaniri, prestigiu si glorie, dar, de la inceput, intre idealul nobiliar si cel popular a existat o prapastie.
Posibilitatea unor actiuni militare in rasarit si a unor deplasari da mase a fost creata de insasi situatia politica
din Orientul Apropiat. In a doua jumatate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, dupa ce au cucerit Bagdadul (1055),
au inaintat in Asia Mica, in Siria si Palestina, pe atunci stapanite de Califul din Egipt, iar in anul 1070 a fost cucerit
Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc si a celor trei sultanate, Capadocia, Rum si Smirna reprezentau o mare
primejdie pentru Bizant, intr-un moment in care cumanii, pecenegii, maghiarii si normanzii atacau imperiul. In
aceasta situatie imparatii bizantini au fost nevoiti, in mai multe randuri, sa ceara ajutor militar in Occident. Asa s-a
nascut initiativa papalitatii de a organiza expeditii in urma carora scaunul apostolic si-ar fi marit sfera de influenta,
mai intai prin inlaturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolica si ortodoxa, apoi, prin raspandirea
catolicismului in noi regiuni. In conciliile de la Piacenza si Clermont (10959, apelul de cruciada a fost lansat de catre
Cruciada I (1096-1099)
Prima cruciada s-a desfasurat in doua etape: expeditia saracimii, condusa de Petre Pustnicul si Walter cel
Sarac, si expeditia cavalerilor grupati in patru corpuri principale de oaste, conduse de Geoffroi de Bouillon, ales mai
tarziu comandant suprem al armatei; Huges de France, fratele regelui Filip I si Robert Courte Heuse, fiul lui Wilhelm
Masele popolare au ajuns la Constantinopol, trecand prin Germania, Boemia si Ungaria. Imparatul Alexie
Comnenul, pentru a evita tulburarile in oras, i-a transportat pe cruciati pe coasta Asiei Mici, unde au fost masacrati
Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din orasele de pe Rin, Köln si Mainz, anuntand prin
aceasta caracterul sangeros si de jaf ce aveau sa-l imbrace expeditiile. In anul 1097 cavalerii au ajuns la
Constantinopol, unde au incheiat o intelegere cu Alexie Comnenul, prin care se angajau sa recunoasca suzeranitatea
imparatului in teritoriile cucerite de la turci. Cu mare greutate, cruciatii au respins armata selgiucida si au cucerit
Niceea si Dorileea (mai-iulie 1097). Antiohia a rezistat sapte luni, dar in cele din urma a fost si ea ocupata (1098).
Cruciatii au trebuit sa lupte cu musulmanii inca un an pentru a-si croi drum spre Ierusalim. Abia in anul 1099 orasul a
In urma cuceririlor facute, s-au creat mai multe formatiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din
Occident: regatul Ierusalimului, principatul Antiohiei, comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, Ascalon, marchizatul de Tyr,
senioriile Ramlah, Kerak, Sidon, Beirut. Organizarea lor este cunoscuta din „Asezamintele Ierusalimului”, o culegere
de norme juridice privind obligatiile si drepturile clasei feudale, care reprezinta expresia clasica a ordinii feudale.
Pentru mentinerea ordinii in randul populatiei cucerite si pentru inlaturarea rascoalelor s-au infiintat ordine militaro-
calugaresti: Ordinul Ioanitilor si Templierilor, organizat la inceputul secolului al XII-lea de calugarii francezi si Ordinul
dintre ele si unindu-se au inceput contraofensiva, ajutate fiind de nemultumirile din randul populatiei supuse, care se
rascoala in mai multe randuri. Cele doua razboaie purtate, in anii 1144-1146, intre cruciati si selgiucizi au sfarsit cu
recucerirea Edessei de catre musulmani. Aceasta a fost cauza organizarii celei de a doua cruciade (1147-1148) de
catre papa Eugen al III-lea. O armata franceza, condusa de regele Ludovic al VII-lea si o oaste germana, in frunte cu
imparatul Conrad al III-lea, mergand pe urmele primilor cruciati, in vara anului 1148, au ajuns la Constantinopol, de
unde, pe vase bizantine, puse la dispozitie de imparatul Manuel Comnenul, au trecut in Asia Mica. Aici cele doua ostiri
au fost risipite de turci, iar Ludovic si Conrad, cu resturi din armata, si-au sfarsit expeditia ca simpli pelerini.
In tot acest timp turcii continuau ofensiva. Sultanul Egiptului, Saladin, un militar si om politic capabil. a
unit lumea musulmana sub conducerea sa si si-a indreptat atacul impotriva Ierusalimului. In lupta de la Hittin (1187),
in apropiere de lacul Tiberiada, sultanul a infrant pe regele Ierusalimului, Guy de Lusignan si a pus stapanire pe oras.
Papa Clement al III-lea a lansat un nou apel de cruciada, la care au raspuns regii Angliei si Frantei - Richard Inima de
Leu si Filip al II-lea August - si imparatul Germaniei, Frederic I Barbarossa. In vara anului 1190 o armata uriasa, bine
echipata, era gata de razboi. Filip al II-lea s-a imbarcat cu oastea sa la Genova, iar Richard I, la Marsilia, in timp ce
Frederic I lua drumul pe uscat. Primii doi suverani, abia plecati, au debarcat in Sicilia, unde au facut un popas lung,
de un an, fapt ce i-a permis imparatului german sa ajunga primul in Asia Mica, unde a reusit sa-l invinga pe sultanul
de Iconium. Victoria, insa,nu a putut fi fructificata, deoarece Barbarosa a murit inecat pe cand incerca sa traverseze,
calare, raul Cydnus. Ramasi fara conducator, cea mai mare parte din cruciati s-au imprastiat, numai un numar mic,
sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea, si-au continuat drumul, iar in anul 1191 cele trei armate se intalneau
in preajma Ierusalimului, dupa ce in drumul sau Richard cucerise insula Cicpru si o cedase lui Guy de Lusignan.
Singura actiune comuna a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei, inceput in anul 1189, interventia lor
determinand, in mare masura, capitularea orasului (13 iulie 1191). Dupa acest succes au inceput neintelegerile din
Cruciada a IV-a este legata de numele puternicului pontif Inocentiu al III-lea si de politica sa de a-si impune
suprematia asupra intregii lumi crestine, occidentale si orientale. In anul 1190 papa a inceput predicarea cruciadei,
La inceputul secolului al XIII-lea cruciadele isi pierdusera baza populara, intre cruciada populara si cea
aristocratica distanta se adancise, paturile sarace nu mai aveau incredere in actiunile nobililor, de aceea, despre
cruciada a IV-a a insemnat o abatere fatisa de la scopul de cruciada. Mai intai, pentru ca expeditia a fost planuita
impotriva Egiptului, centrul unitatii musulmane, si nu ca o actiune de cucerire directa a Ierusalimului. In al doilea
rand, expeditia a inceput prin asediul cetatii Zara (noiembrie 1202), situata pe coasta Dalmatiei si stapanita de regele
Ungariei, rege catolic aflat sub protectia scaunului apostolic. Cucerirea Zarei fusese ceruta cruciatilor de catre dogele
Venetiei, Henric Dandolo, in schimbul transportarii trupelor pana la Alexandria. In al treilea rand, in urma unei abateri
de la planul initial al cruciadei, cavalerii s-au indreptat spre Bizant unde lupta pentru tron favoriza o interventie. Si de
data aceasta cruciatii erau indemnati de dogele Venetiei, care dorea sa-si sporeasca privilegiile comerciale in Imperiul
de Rasarit.
In luna mai a anului 1203, cruciatii, imbarcati pe vase venetiene, au sosit la Constantinopol, au cucerit
orasul si au reinscaunat pe Isac al II-lea Anghelos, caruia apoi i-au pretins despagubiri banesti pentru ajutorul dat.
Cum bazileul nu a putut achita suma ceruta, in anul 1204 cruciatii au dat din nou asalt capitalei, au cucerit-o si au
luat-o in stapanire.
Consecinta cruciadei a IV-a a fost desfiintarea Imperiului bizantin si impartirea lui in mai multe state:
Imperiul Latin de Rasarit, imparat fiind ales Balduin de Flandra, Niceea, Epirul si Trapezuntul. Venetia, dat fiind
contributia pe care o adusese in aceasta expeditie, primea privilegii comerciale si stapaniri teritoriale intinse.
Imperiul bizantin a fost restaurat in anul 1261, dar el nu si-a mai gasit vitalitatea din trecut. Cruciada a IV-a,
Celelalte cruciade
Intre anii 1217 si 1270 au fost inca patru cruciade: Cruciada a V-a (1217-1221), cruciada a VI-a (1228-
1229), cruciada a VII-a (1248-1250) si a VIII-a (1270), dar nici una din ele nu a avut vreun folos cruciatilor.
Ideea care persista era atacarea Egiptului, a carui cucerire ar fi deschis cruciatilor drumul spre Ierusalim. Dar
inaintarea pe Valea Nilului era practic imposibila, asa cum a dovedit-o campania lui Jeaune de Brienne, in anul 1221,
Cu aceasta ultima incercare asa-numitele „cruciade clasice” luau sfarsit. Rand pe rand statele din Orient au
fost recucerite de musulmani. In 1268 a fost recucerita Antiohia, in anul 1289 Tripoli, iar in anul 1291, Acra, ultimul
centru de rezistenta al cruciatilor. Doar regatul Ciprului a ramas in mana „latinilor” mai multa vreme, el fiind cucerit
Urmarile cruciadelor
Cruciadele au avut consecinte negative si pozitive, cele negative decurgand din distrugerile de bunuri si
masacrele ce aveau loc in timpul razboaielor, din exploatarea populatiei supuse, cele pozitive constand in contactul
Statele crestine formate, desi au avut un caracter efemer, au contribuit ca timp de doua sute de ani, zeci de
mii de cruciati sa se deplaseze in Orientul Apropiat si, o data cu ei, au patruns si moravurile apusene, pe care clasa
dominanta din Orient le-a adoptat. La randul lor, feudalii apuseni au imprumutat forme ale rafinamentului si luxului
Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legaturilor dintre Orient si Occident. Relatiile comerciale ale europei
apusene cu orientul s-au accentuat, fapt de care au profitat orasele, mai ales cele din Italia si sudul Frantei. In veacul
al XIII-lea, Venetia si Genova faceau comert cu Orientul prin porturile Siriei si Egiptului. Ele aduceau marfuri din
Orientul musulman, din China, insulele Sonde, din India. Venetia si Genova au infiintat factorii comerciale la Caffa si
la Tana, de unde faceau negot cu Rusia si Polonia, astfel ca in perioada amintita se poate vorbi de o suprematie
maritima si comerciala a celor doua orase in intreg bazinul Mediteranei. Prin mijlocirea oraselor s-au raspandit unele
procedee orientale in domeniul industriei textile si al prelucrarii metalelor. In Europa s-au introdus unele culturi noi
Din punct de vedere politic, cruciadele au inlesnit, in Europa apuseana, procesul de centralizare si de
afirmare a regalitatii, ca urmare a slabirii unei parti a nobilimii si a stirbirii adusa autoritatii papale.
Pentru taranime expeditiile in Orient au insemnat o sporire a obligatiilor, pentru a acoperi cheltuielile ce le
faceau nobilii. Dar, in acelasi timp, ele au stimulat procesul de eliberare a taranilor din serbie, eliberarea prin
rascumparare fiind si ea o sursa de venit. Aceeasi nevoie de bani a facut ca nobilii sa cedeze presiunii oraselor de a-si
rascumpara libertatea.
Cultura a fost si ea influentata de cruciade. Din a doua jumatate a secolului al XII-lea, se pun bazele
oreintalisticii. Cunoasterea Orientului a dat gandirii filosofice, incepand cu Raymond Lulle si Thomas d’Aquino un nou
impuls si o noua orientare. Cruciadele au dus la imbogatirea literaturii europene cu noi teme si la dezvoltarea ei in
limba materna. Arhitectura din secolele XIII-XIV, mai ales in Italia, se resimte de influentele orientale, tot asa cum in
Siria si Palestina stilul renan si romanic din norul Frantei au lasat vestigii (castelele Beaufort, Kerak, Ibelin,