Lupii de arama

Lucian Blaga
Creatia dramatica a lui Adrian Maniu se situeaza sub zodia teatrului poetic sau
poematic, formula ce se bucura de interes nu numai in strainatate (Maeterlink
si teatrul simbolist), ci castigase teren si in randul dramaturgilor romani atrasi
de simbol, alegorie si metafora, de misterios si fantastic, receptivi totodata si
dispusi la o innoire a dramei.

Orientarea se remarca la un Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Marin

Sadoveanu, Victor Papilian si la altii care tind sa recupereze pentru teatru
poezia si mitul prin infuzii de lirism. Nu atat teatrul poetic simbolist isi va pune
amprenta asupra dramaturgiei lui Adrian Maniu, cat directia expresionista care
se va resimti la toti scriitorii amintiti, prin recursul la mit, la mister si esenta, la
personajul generic sau colectiv. Numai ca, asa cum s-a remarcat (Gheorghe
Lazarescu in monografia consacrata lui Adrian Maniu), expresionismul
scriitorului ia o turnura noua, specifica, in functie de filonul folcloric al creatiei
si de temperamentul sau liric, expresionism vizibil in preferinta pentru rolul
personajelor de grup, al maselor, pentru crearea unei atmosfere de neliniste si
disperare, in absenta individualitatii psihologice a personajelor. Una din
directiile teatrului lui Adrian Maniu este axarea pe viziunea protoistoriei
noastre, scriitorul "optand pentru formula stilizata, expresiva, grandioasa",
pentru "expresia aforistica, sintetica", de unde absenta unui conflict puternic
"si o oarecare inaptitudine pentru fabulatie" (Doina Modola). Este cazul piesei
Lupii de arama, exemplu clar de osmoza perfecta a mitului cu istoria. Piesa
porneste de la relatarea lui Dio Cassius care in Istoria romana aminteste ca, in
timpul celui de al doilea razboi dacic, Longinus, comandantul unei legiuni
romane, accepta o intrevedere cu Dcccbal. Regele dac il face prizonier si-i cere
informatii cu privire la intentiile lui Traian, promitindu-i in final eliberarea in
schimbul retragerii romanilor dincolo de Istria si acoperirii cheltuielilor de
razboi.

Longinus, dupa ce-si procura otrava prin libertul sau, ii scrie imparatului ca el
nu va constitui un impediment pentm gloria romana si se sinucide (a se vedea
Dio Cassius, Istoria romana, III, Traducere, note si indici de dr. A. Piatkowski,
Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985, p. 305-306). Un asemenea
fapt integreaza Adrian Maniu

In substanta dramei sale. Piesa surprinde diso-lutia unui popor si crepusculul

unei umanitati legendare. Fara sa contureze de fapt un protagonist al dramei,
cu exceptia, poate, a Domnitei, scriitorul creeaza, in schimb, in sensul precizat
mai inainte, un personaj colectiv care se misca in limitele unei psihologii
sumare ai carei poli sunt speranta si disperarea. Romanii invadatori inainteaza
pe teritoriul Daciei (numele nu se precizeaza, se sugereaza doar), a carei
rezistenta slabeste treptat.

Lucrarile de fortificatii la care sunt obligati robii luati prizonieri, rugile,

imprecatiile si riturile magice nu pot stavili inaintarea. La un moment dat
Domnita, fiica regelui dac, pare sa fi gasit solutia salvatoare, anume
ademenirea si prinderea comandantului ostilor romane, care este totodata si
prieten apropiat al imparatului. Obligat sa-i scrie acestuia sa incheie pacea si sa
se retraga, el refuza propria salvare, intocmai ca in relatarea lui Dio Cassius si,
in cele din urma printesa il ucide, rasturnand prin gestul ei "cumpana mortii".
intr-adevar, o rasturanarc de siluatii are loc in momentul in care soseste solia
imparatului care cere eliberarea prizonierului in schimbul retragerii romanilor.
Destinul sau fatalitatea tragica au lucrat in chip potrivnic. Lumea de semne
misterioase in care traiesc cei asediati ii face sa inteleaga adversitatea zeilor si a
naturii. Din interpretarea magica a acestor semne, multimea trage concluzia ca
vremurile ii sunt impotriva si ca dusmanul ii va cotropi pamanturile ("a plouat
cu sange", "Apa zvacneste pe piatra, nu o soarbe pamantul!", "Puteri
neimpacate vor sa se impotriveasca noua". "Ce vrea cerul? Ce vrea pamantul?
Ce vor apele?").

nsemnele magice descifrate in elementele cosmosului determina evolutia

piesei in sensul unui mister dramatic.

In neastamparul ei, generat de vointa de libertate si de salvare a neamului.

Domnita, exceptionala prin darzenia si disperarea ei lucida, pune la cale, alaturi
de preoti, uciderea imparatului ca "singura noastra nadejde de viata'.
Asasinatul insa nu se infaptuieste din frica si lasitate si nici transformarea
regelui in lup, deoarece acesta se otraveste impreuna cu capeteniile ramase, iar
femeile se retrag in muntii inzapeziti. Piesa este dominata de o atmosfera
apasatoare, intunecata, dacii fiind proiectati pe fundalul sfarsitului inexorabil al
unui popor de viteji legendari. O lume mitica este condamnata la o inevitabila
distrugere. Nu numai clementele cosmosului se opun vreunui ajutor sau semn
datator de speranta, ci insasi licantropia, ca act magic suprem, nu mai poate li
pusa in valoare. Regele nu se mai preface in lup cu grumaz de arama ca sa-i
inspaimante pe dusmani.

"Bautura lui de farmec", bautura rituala de "venin amestecat cu miere" se

transforma in otrava aducatoare de moarte.

In Dacii fi lupii din volumul De la Zalmoxis la Genghis-Han, amintind de ritualul

licantropiei, Mircea Eliade a aratat ca adeptii fratiilor secrete de razboinici se
puteau preface prin practici magice in lupi sau intr-un alt animal considerat
stramos al tribului si caruia ii imitau infatisarea si comportamentul, transpu-
nandu-se in razboinici cuprinsi de furie agresiva. Scriitorul situeaza sub optica
perisabilitatii doua mentalitati si doua culturi, doua civilizatii, una bazata pe mit
si ritual magic, constituita dinlr-o mitologie autohtona si din traditii puternice,
cealalta practica, bazata pe expansiune si razboaie de cucerire. Viitorul pare sa
fie de partea Batranului care propovaduieste o alta religie si o alta mentalitate,
legate de inceputurile erei noi, o noua organizare a lumii, ca sinteza a celor
doua universuri constituite care vor disparea, intr-un cuvant ci este vestitorul
unei noi geneze si al unui nou popor. Aceeasi alta lume o transfigureaza
cuvintele finale ale Domnitei care dispare si ea "in amurgul zeilor":

"Nu zeii trebuie sa ne judece! E randul nostru sa judecam pe zei! Raspunde,

cerule, caruia ne-am inchinat, raspunde, Pamantule! Care e dreptatea voastra
in atata nedreptate?" Romanii se vor dezintegra si ei dupa siruri de razboaie
istovitoare, iar dacii inlra in munte, se intorc in pamant, ca simbol al
continuitatii etnice (Doina Modola), pentru ca "Nu e margine decat pentru
vremelnicia trairii". Dramaturgul exceleaza in construirea de replici cu valoare
emblematica, strabatute de fior liric, comunicarea se centreaza pe o ritmica
interioara incantatorie, tensionata. Exceleaza de asemeni in picturalitate si in
alternarea decorurilor, potentand, in paralel cu inaintarea romana, intunericul
care, in final, invaluie lotul. Lupii de arama constituie, indiscutabil, prin aerul ei
de poezie tragica, prin universul magic intemeiat pe o mitologie autohtona si
pe vechi traditii, prin interesul manifestat fata de trecutul nostru istoric
legendar, redat intr-o piesa cu o structura moderna, partea de rezistenta a
creatiei dramatice a lui Adrian Maniu.